Tăcere
În toamnă-i sufletul hai-hui,
O frunză dulce amăruie,
Șade în trenul poeziei
Treaptă cu treaptă ca să suie.
Un râu de stele peste tot
Înalță statui în copaci,
Cocarde vii puse în crengi
Sub crucea trenului, tu taci…
Cu steaua noastră-n dinți
Destinul a făcut așternut în inima mea,
Deschide-i ușa ușor și vei primi o stea,
Vom arde-n pojarul ei cu tente albastre
Pe câmpul ascuns în privirile noastre.
Te-oi săruta pe-ascuns în pulbere de flori,
Vom bea cafea amară din stele și cicori
Când primăvara va veni mai scurtă
Sub crucea Bobotezei înfiptă într-o turtă.
Mii de așteptări ne vor culege clipa
Destinul își va pune în inimă aripa
Și va zbura cu steaua noastră-n dinți
Cât mai profund în cerul părăsit de sfinți!
Sub aripi aprinse-n cruce
Sânii tăi cântă a stele,
Gura ta a albăstrele
Și frumoasă precum ești
Torni cenușă în povești,
Să ne fie dor de munți
Până-om fi stejari cărunți
Pe sub cerul de rugină
Unde visul e lumină.
Că în tot ce este dulce
Crește în iubire cruce
Și-n pacea-i dumnezeiască
Știe să ne ocrotească,
Să cânte sânii a stele
În rouă de micșunele
Din care sorb mierea dulce
Sub aripi aprinse-n cruce!
Aripi în statui de lut
De când, de când te-am cunoscut,
Zborul crește în statui de lut,
Visuri neîmplinite cresc în șoapte,
Te așez în pagini lungi de carte.
Sunt și voi rămâne împietrit,
Cu veșnicii de tine sunt îndrăgostit
Și umbrele călcâiele-mi aprind,
De raza bucuriei sunt strivit.
Călătoria finală
Poeții închid lumina în suflet și pleacă
Într-o călătorie promisă ambiguă şi seacă.
În urmă rămân tomuri de poezii ecou,
Între stațiile dintre stele nimic nu e nou.
Doar un înger ascuns într-o umbră fecundă
Șterge ochii luminii terestre cu o fundă
Ochelarii nopții se poartă-n vecie
Calea neîntoarcerii citește poezie.
Pe muntele-i de cărți răsare negru soare
Lumina plânge în rime fără alinare.
Poetul a închis ceaslovul și-a plecat
În sânul cerului, la Domnu-Adevărat.
La început de toamnă să priviți spre cer,
O dungă de lumină ascunde un mister.
Este călătoria prieteni, ambiguă și seacă,
Ce pune poezia sub a crucii teacă!
Imaginația omului pierdut pe calea cea dreaptă
Mi s-a deschis calea cea bună și dreaptă,
Am încercat-o cu ochii deschiși și întredeschiși
De întunecate și încurcate vise
Încât m-am pierdut printre oameni liane
Topindu-mă printre ei…
Nimeni nu mi-a spus cum sunt
Și unde sunt,
Nici vântul, nici lumina, nici Domnul,
Doar propriul ecou râzând:
Ești pe calea cea bună și dreaptă, ești singurul erou.
Visez. În întunericul morții, sunt eu?!
Blestem
Cine vinde străinilor o palmă de pământ
Să n-aibă parte de mormânt.
Cine vinde pădurile de brazi sau stejar
Să ardă în flăcări și în jar.
Să aibă ștreangul ca salbă la gât…
Acesta-i blestemul neamului sfânt
Care și-a rânduit osemintele,
Cu toate dorințele,
Din cer pe pământ!
Prinderea crucii în miros de tămâie
Aripi de liliac atârnate de tavanul nopții
Șlefuiesc dinții pentru canaliile sorții.
Un dinte rămâne răsucit în venin,
Șarpele vieții ștrangulează nădejdea-n destin.
Neîmplinite rămân zborurile-n țipete stinse,
Iubirile de doruri s-aprinse.
În pragul verdeții netezite de noi
Cresc fulgere scăldate în ploi.
Crucea din deal își face o cruce
Mare cât cerul ce-n brațe o duce.
Domnul o prinde în miros de tămâie,
Suferința, în cristelnița nopţii, recită poezie!
Fior
O prind în pragul înserării,
O pun în piept ca rugăciune.
Sirena n-a călcat pământul,
Închipuirea mea-i minune.
Cum să meargă fără picioare
Într-o iubire pământeană,
Unde sub stele și sub soare,
Și visul doarme, sub sprinceană.
Te las , Sirena mea, în lumea
Ce te-a scăldat în dor străin,
Gândește în profund genunea
Ce ne desparte în destin
Tu înotând în spuma mării,
Eu pe uscat să te ador
Și cine știe-n pragul serii
Să poarte-al visului fior?
Inima iubirii ne-aleargă din urmă
La mânăstirea zidită în munți,
Inima vrei să-mi asculți…
Duhovnicul slujește în strană,
Credința e leacul pe rană…
Inima-i tămăduită-n tăcere,
Măicuțele cântă-n plăcere…
Iubirile ard în clipa târzie,
Amintirea se scaldă-n poezie…
Zâmbim când dorul ne scurmă,
Iubirea aleargă din urmă…
Am ajuns pe coama unui val
Am ajuns cu bine pe coama unui val,
Spumegă oceanul într-un rărunchi de cal…
În ochii lui de Pegas am urcat o rază
Nechez în iubire ca o statuie trează…
Lumea ne privește cum ardem ca un rug,
Trecând iubirea sfântă cu razele-n amurg!
În versul tău sunt rima fericită!...
Te-am regăsit, nebunele, în vis
Erai fierbinte, de iubiri aprins...
Călăreai pe-o buza de întuneric,
Dorul tău de mine era sferic...
Se rostogolea în cosmosul banal
Cum în viață trece-orice semnal...
Nici acum nu sunt dezmeticită,
În versul tău sunt rima fericită!...
Sacralitate
În scorbura vieții unde, câlțos, universul
Se vede ca o rază profundă de speranță
Trăiesc în fructul ce întregește versul,
Sămânță omenească născută pentru viață.
E-o cosmică mișcare în visul meu de om,
Tu-n capătul luminii țeși flăcări de iubire,
Sacralitatea dulce în scorbură de pom,
Unde ascund în rouă robia-mi împlinire.
În partea cea opusă m-așteaptă vama grea,
O învelesc în frunze și-i dau un anotimp
Care s-o preschimbe într-un vârtej de stea
Pe care s-o ating la încheieturi de timp.
Îndemn
Să uităm de vorbe netrăite-n fapte,
Să ne umplem viața cu miere și cu lapte,
Să ne umplem trupul cu ramură de stea,
Să ardem în iubire pe puf de catifea.
Să înfrățim făptura cu marea, cu munții,
Să dăltuim gândirea în crețurile frunții,
Să ne avem oricând iubiți ca-n poezie
Pe-o aripă de vis cu zbor în veșnicie.
Să fim urmașii Evei dar și ai lui Adam,
Să nu cârnim în vânturi vela nici un dram,
Să mergem înainte cu frunțile în soare,
Să uităm ranchiuna chiar de ranchiuna doare.
Să fim cinstiți cu gândul, cu faptele oricând,
Să umblăm atenți cu cei ce-s în mormânt,
Să fim pioși când sună în lume-al tarii imn,
Tricolorul sfânt prin fapte să-l sfințim.
Să fim așa cum spune vorba din străbuni,
Acasă și în lume vitejii, demni, români,
Să uităm de vorbe, să trăim în fapte,
Să ne umplem viața cu miere și cu lapte.
De dragul tău
Au rămas mujicii în opinci,
Sapa de lemn o duc în spate,
Eu de dragul tău scriu poezii,
Te iubesc lumină de departe.
Am rămas același de-o vecie,
Bogații toți parvin din sărăcie,
Săracii duc mereu țara în spate,
Pentru tine eu scriu poezie.
Lumea toata mișcă precum valul
În marea fără margini, fără zare,
Tu ești lumina mea îndepărtată,
Te iubesc petala mea de soare.
Viața de rămâne-așa cum este,
Cu greutăți, puține bucurii,
Eu te sărut pe-aripi imaginare,
De dragul tău scriu mii de poezii.
Sub o cruce
Sub o cruce mă botează
Îngerul cu idealuri,
Cerul se zbate în mine
Pe partea care visează.
Timpul curge argintiu
Prin furtunile de fluturi,
Dragostea cu sânge scriu
Viselor cu graiul viu.
Tablou pictat
Caii popii-n ape vii
Săgetează printre maluri
În tabloul ce-i pictat
În retina ta cu valuri.
Pescuiesc sirena nopții
Și-o dosesc în curcubeu
Unde stele cuibăresc
Merele și dorul meu.
Și la cumpăna fântânii
Luna lăcrimează mută,
Caii popii zboară-n jur
Speriind un pui de ciută
El în salt, revarsă-n ochi
Doar iubirea mult visată,
Eu am vrut să sângerezi,
Tu mi-ai spus râzând: odată!
Un sărut, un strâns la piept,
Contopirea pe vecie,
E-un tablou pictat în ochi,
Ochi superbi de poezie!
Eșarfa de lumină
Muza mea-şi trăiește clipa,
Mă cuprinde-n vraja ei,
E sensibilă, nu-i sfântă,
Azi sunt hulubașul ei.
O urmez în joc o noapte,
Dulce iubire reală,
Intră grăbită în pat,
Și adoarme-n visuri goală.
Prin sărut i-aduc viață,
Se înroșește de emoții
Cum e mărul plin de roade
Pe care l-ar fura hoții.
Îmi termin cu dânsa visul,
Cu frumoasa mea-n retină,
Apoi, ca să sar pârleazul,
Pun eșarfa de lumină!
Dragoste înfocată
Printre umbrele vieții te strecori ușor , ușor,
Intri-n visul meu de veghe, mă frămânți cu un fior,
Nu dispari până la ziuă, visul nu se mai termină,
Te transformi în bulb de floare și-n petale de lumină.
Eu rămân să-mi petrec veacul la cafeaua aburindă,
Printre umbrele vieții gândul vrea să te cuprindă,
Dar amarul negru vine când te văd trecând pe stradă
Fericită, parfumată, vrei ca lumea să te vadă.
Îți fac semn pe ocolite, jumătatea mea e-acasă,
Cum să împărțim cafeaua stând tustrei la pusa masă.
Tu pricepi, intri pe poartă, te îndrepți cu pași sublimi,
O saluți, eu te invit să te-admir fără heruvimi.
Aburul fierbinte urcă înspre noi cu-arome dulci,
Mă calci c-un picior sub masă, doar odată și te duci,
Înțeleg, caut motivul de-a pleca la vânătoare,
Mă aștepți în miezul zilei ca o floare vorbitoare.
Visul meu se împlinește rostind șoaptă după șoaptă,
Nu răspundem. Jumătatea bate cu pumnii în poartă,
S-a gândit să îmi ia urma pe ulița întortocheată,
Bănuiește că între noi dragostea este înfocată?
Descântec
Te descânt de mine-n mine
Și la rău dar și la bine
Pe cinci pietre de rubine,
Pe cinci vieți dulci și senine.
Te descânt pe tine-n mine,
Inimile să se-aline,
Și smerite să se închine
La un fagure de-albine.
Te descântă vârcolacul
Ce îl cântă pitpalacul,
Umplu cu iubire veacul,
În el se ascunde leacul.
MARIN MOSCU,
|
Marin Moscu 12/14/2023 |
Contact: |
|
|
