O lume de vorbit - Liniștea trupului, din bucuria inimii
“Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei/Când este El la dreapta mea, nu mă clatin/De aceea, inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte/şi trupul mi se odihneşte în linişte” – Psalmul 16, Cântarea celui fericit 16:7-9
Mi-aș dori să avem “necurmat” seninătatea acestui psalm, dar ceva ne-o întunecă deseori. Și se pare că asta li se întâmplă și prietenilor, celor apropiați mie. Ne luăm cu lucruri mici și trecem prea des pe lângă miracolul fiecărei secunde. Ce exercițiu am putea face – dimineața, când deschidem ochii în lumină, seara-n ruga mulțumirii? Cred că am putea întări mușchii bucuriei alergând fără motiv precum copiii. Tot asemenea lor, dacă ne-am opri din a ne lua în serios măcar cinci minute pe zi, sigur am fi mai senini.
Cum ne poticnim noi de te miri ce și ne dorim nu știm cât. Odată ce obținem ceea ce voiam acum trei ani sau trei minute, pornim bezmetici la drum către o iarbă mai grasă. Mereu acel ceva râvnit, mai niciodată ceva-ul savurat, tihnit, oprit în brațe. Și brațele-agățate într-o îmbrățișare a tot. Pentru că, de fapt, avem tot. Și nu-l vedem. Nu-l înțelegem.
Și, totuși, două-trei bucurii - apa, muzica, dragostea. Par să curgă una din cealaltă, ne umplu, ne-nconjoară. Pot da cu noi de pământ, stropi cu rouă sau inunda. Boléroul lui Ravel sună mereu a râu care crește, are răbdare, prăvale valuri și se-ntoarce la picături numai cât să poată cădea mai tare. Adună metri-cubi, nu se grăbește. Până ne-ajunge la umeri, la gât, mai poți respira încă, notele sunt acolo, năvalnice. Cascadă, fluviu, deltă, naufragiu? Mi-Si-La? Nu mai contează, suntem deja în ocean, înotăm în plăcere și ne plouă Nichita “în luna lui marte”, indiferent de anotimp.
Citim prin lentila lichidă Dao, Calea ca o curgere de apă a lui Alan Watts și nu mai știm care, cum. E-ndoită cu apă starea cea nouă, n-avem ce face: diluată de nevoie. Pentru că vrem să dureze. Să nu sece brusc lumea H2O, monoxidul de dihidrogen în care ne-am scufundat ca-ntr-o mare caldă. Lichid amniotic pe care-l căutăm mereu, îl vrem înapoi, cu bucurie compulsivă.
Și poate de aceea căutăm, suntem orbi sau surzi, ne ghidăm greșit. Norocoși suntem dacă încercăm, dacă nu ne lăsăm pradă acestor metehne, dacă îl putem avea „pe Domnul înaintea ochilor” – dacă nu „necurmat”, măcar în cât mai multe momente ale vieții noastre, și atunci, „şi trupul ni se odihneşte în linişte”.
Amorena Minculescu
|
Amorena Minculescu 12/10/2023 |
Contact: |
|
|
