O lume de vorbit - Liniștea trupului, din bucuria inimii
“Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei/Când este El la dreapta mea, nu mã clatin/De aceea, inima mi se bucurã, sufletul mi se veseleºte/ºi trupul mi se odihneºte în liniºte” – Psalmul 16, Cântarea celui fericit 16:7-9
Mi-aș dori sã avem “necurmat” seninãtatea acestui psalm, dar ceva ne-o întunecã deseori. Și se pare cã asta li se întâmplã și prietenilor, celor apropiați mie. Ne luãm cu lucruri mici și trecem prea des pe lângã miracolul fiecãrei secunde. Ce exercițiu am putea face – dimineața, când deschidem ochii în luminã, seara-n ruga mulțumirii? Cred cã am putea întãri mușchii bucuriei alergând fãrã motiv precum copiii. Tot asemenea lor, dacã ne-am opri din a ne lua în serios mãcar cinci minute pe zi, sigur am fi mai senini.
Cum ne poticnim noi de te miri ce și ne dorim nu știm cât. Odatã ce obținem ceea ce voiam acum trei ani sau trei minute, pornim bezmetici la drum cãtre o iarbã mai grasã. Mereu acel ceva râvnit, mai niciodatã ceva-ul savurat, tihnit, oprit în brațe. Și brațele-agãțate într-o îmbrãțișare a tot. Pentru cã, de fapt, avem tot. Și nu-l vedem. Nu-l înțelegem.
Și, totuși, douã-trei bucurii - apa, muzica, dragostea. Par sã curgã una din cealaltã, ne umplu, ne-nconjoarã. Pot da cu noi de pãmânt, stropi cu rouã sau inunda. Boléroul lui Ravel sunã mereu a râu care crește, are rãbdare, prãvale valuri și se-ntoarce la picãturi numai cât sã poatã cãdea mai tare. Adunã metri-cubi, nu se grãbește. Pânã ne-ajunge la umeri, la gât, mai poți respira încã, notele sunt acolo, nãvalnice. Cascadã, fluviu, deltã, naufragiu? Mi-Si-La? Nu mai conteazã, suntem deja în ocean, înotãm în plãcere și ne plouã Nichita “în luna lui marte”, indiferent de anotimp.
Citim prin lentila lichidã Dao, Calea ca o curgere de apã a lui Alan Watts și nu mai știm care, cum. E-ndoitã cu apã starea cea nouã, n-avem ce face: diluatã de nevoie. Pentru cã vrem sã dureze. Sã nu sece brusc lumea H2O, monoxidul de dihidrogen în care ne-am scufundat ca-ntr-o mare caldã. Lichid amniotic pe care-l cãutãm mereu, îl vrem înapoi, cu bucurie compulsivã.
Și poate de aceea cãutãm, suntem orbi sau surzi, ne ghidãm greșit. Norocoși suntem dacã încercãm, dacã nu ne lãsãm pradã acestor metehne, dacã îl putem avea „pe Domnul înaintea ochilor” – dacã nu „necurmat”, mãcar în cât mai multe momente ale vieții noastre, și atunci, „ºi trupul ni se odihneºte în liniºte”.
Amorena Minculescu
|
Amorena Minculescu 12/10/2023 |
Contact: |
|
|
