Scrisoare pastorală
,,Scrisoare către Eminescu”(XXIV)
Bădie Mihai,
Citesc cu plăcere una din poeziile matale, pe care ai intitulat-o Afară-i toamnă.
Până la un punct, lucrurile s-ar părea că se repetă, că nu-i nici o deosebire între ce era atunci și ce-i acum. Oamenii sunt aceiași, natura cam aceeași, anotimpurile sunt aproape la fel. Și, totuși, bădie, câtă deosebire!
Să citim: ,, Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,/Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri/”. Cu mici deosebiri, cam aceeași a fost toamna și mai ales perioada de tranziție dintre toamnă și iarnă. Frigul alunga copiii după sobă, vitele intrau la grajd și primeau hrană adunată de stăpân de-a lungul verii. Clăile cu fân așteptau nerăbdătoare să fie luate în seamă, să se-nfigă cuțitu-n ele și furca să împartă după cuviință fiecărei rumegătoare. Grâu și porumb era în pod destul cât să folosească stăpânilor și dobitoacelor. Grâul era răsărit și suporta întru speranța așteptării apropiatele zăpezi. Grămezile de lemne asigurau necesarul pentru iarnă. Porcii ronțăiau liniștiți boabele din pivă, așteptând să plece-n lumea de dincolo, de îndată ce se apropia Crăciunul. Femeile torceau grăbite, altele împleteau ciorapi și flanele, altele țeseau la război dimii, oprege, pături și câte toate necesare pentru casă. Copiii își făceau lecțiile grăbiți, apoi țâșneau la prieteni și la consăteni ca să pregătească înfrigurați colindele de care aveau nevoie la apropierea Crăciunului. Bătrânii ședeau pe lângă sobă, își răsuceau tacticos căciula și așteptau pe nepoți să-i învețe colinde, să le spună povești, glume și amintiri. Focul duduia liniștit în sobă, planurile de viitor începeau să se țese pe-ndelete.
Astăzi, Bădie, puține din cele de-atunci se mai păstrează. Câmpurile sunt pustii, căci prea puțini se mai învrednicesc să le mai muncească. Ne aduce pâine de aiurea, înghețată, degerată, fără mirosul de altădată, fără gustul bun și ademenitor. Copiii merg la școală, își sacrifică zilele și nopțile învățând lucruri tot mai grele și tot mai multe, încât prea puțin timp le mai rămâne pentru joacă. Sunt copii istoviți, vlăguiți, fără bucuria copilăriei iradiindu-le pe față. Ceea ce se învăța pe vremea ta în ultimii ani de liceu, vor să învețe copiii de astăzi încă din școala primară. Lucrurile s-au aglomerat, cunoștințele s-au înmulțit, nevoile sunt tot mai mari și pe umerii bieților copii apasă tot mai greu. Învață sărmanii până târziu în noapte, dar dacă nu mai fac și meditații cu proprii lor profesori, ori cu alții, nu se pot ține în pas cu programele. Colindele le ascultă la radio, la telefon, la televizor, la casetofon. Din păcate, copiii sunt tot mai puțini prin satele noastre. Unii au plecat după părinți peste mări și țări, alții au ajuns prin tomberoane înainte de a se naște. Bătrânii sunt tot mai puțini, tot mai singuri, tot mai triști. Fiecare se gândește cu îngrijorare la ziua de mâine, la singurătatea tot mai agresivă ce le cuprinde ființa.
Mulți fac ceea ce au făcut dintotdeauna înaintași de-ai lor ca să-și învingă timpul: ,,Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri/ Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată/”. Mda! Citesc și cei de azi scrisori venite de departe. Își amintesc și cei de azi de tinerețea lor, de copii și de nepoți răspândiți în lume. Se gândesc însă cu teamă la ziua de mâine, când ultimele puteri îi vor părăsi, când posibile boli îi vor țintui la pat și nimeni nu va avea cine le deschide ușa! Tineretul țării se fixează ușor-ușor prin țări străine, își fac rosturi pe acolo și rareori se-ntâmplă să-și mai îndrepte pașii spre locurile natale, spre bătrânii părinți sau bunici rămași în părăsire. E o dramă a vremii noastre, Bădie Mihai, pe care tu n-ai avut prilejul să o cunoști. Te-a ferit Dumnezeu!
Pe vremea ta, Bădie, se potriveau de minune versurile acestea: ,,Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,/N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;/Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,/Să stai visând la foc, de somn să picuri”/.Mda! Simțeai nevoia singurătății, a liniștii, a retragerii și a reculegerii. Abia atunci te regăseai pe tine însuți, îți ascuțeai condeiul și dădeai drumul gândului să zburde. Și pagină după pagină acopereai cu scrisul mărunt al Domniei –Tale. Erau pagini pentru eternitate, erau pagini scrise cu sufletul pentru suflete dintotdeauna și de peste tot.
Cine să mai scrie azi, Bădie? Cine să mai citească? Care mai au vlagă-n oase și-n cugete se chiorăsc la televizor până târziu în noapte, până somnul îi cuprinde. S-a distrus și capacitatea de a gândi a omului de azi. Totul i se pregătește, fie material, fie spiritual, totul i se servește, așa cum vrea producătorul. Pe vremea ta omul era mult mai liber. Se apropia de el însuși, de sufletul prietenului său, al celui din familie și din neamul său. Azi mă rățoiesc că am mii și mii de ,,prieteni” pe tot felul de canale, dar, în fond, sunt tot mai singur și tot mai trist. Viața, tehnologia, ne-a înstrăinat unii de alții, de noi înșine și de Dumnezeu.
,,Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,/Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,/În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri!”/ Ehe, Bădie, Bădie, ce copil erai! Dacă ai cunoaște tu pe omul de astăzi cât e de stresat, de frământat, de împovărat. La serviciu e persecutat de unul și de altul, norma crește de la o lună la alta, naveta e tot mai pretențioasă, mijloacele de transport tot mai puține, acasă sunt nevoi și necazuri și probleme de tot felul! Când să mai citești povești? De astea și copiii știu să sunt născociri de oameni fără somn. Azi, Bădie, copiii care mai sunt se uită la ,,desene animate”, primesc totul pe tavă, nu mai trebuie să-și ostenească imaginația, memoria, creativitatea. Primesc totul pe ,,tavă” și nici nu observă că li se distruge ceea ce au mai de preț în ființa lor: puterea de creație!
Alte vremi, Bădie! Îți voi scrie în curând! Până atunci, cu bine!
*
File de istorie(II). Episcopia Severinului și Strehaiei a publicat o carte monumentală, Episcopia Severinului și Strehaei. Monografia eclesiastică, semnată de doi cunoscuți istorici olteni, Domnii Dinică Ciobotea și Tudor Rățoi(continuare din numărul precedent): S-a construit o nouă catapeteasmă din lemn sculptat, la fel scaunele, stranele și jețul arhieresc de către sculptorii Constantin și Ion Foșalău din Nemțișor(NT). S-a construit tâmplărie de metal. S-a construit gard de prefabricate. S-a construit catapeteasmă din lemn sculptat. În 2005 s-a făcut o nouă spălare și recondiționare a picturii de către pictorul Gheorghe Neagu din București. În 2009 s-a introdus apă curentă în curtea bisericii, s-a construit cișmea arteziană, o troiță cu eroii satului, porți sculptate de către aceiași sculptori. S-au legat cărțile și revistele bisericii, s-au schimbat de mai multe ori covoarele bisericii, s-a construit clopotniță nouă și s-a cumpărat clopot nou.
Preoții care au funcționat în Malovăț au fost următorii: Pr. Ioan(1848-1870), Pr. Gheorghe (1868), Pr. Gheorghe Iorgovn(1870-1899), Pr. Gheorghe Iovițu(suplinitor, 1899-1900), Pr. Constantin Inescu(1928-1945), Pr. Constantin Zaharia(1945….?), Pr. Gheorghe Sfetcu(?….-1977), Pr. Dumitru Iliescu(suplinitor, 1977-1979), Pr. Al. Stănciulescu-Bârda(1979 – până în prezent). Cântăreți au fost: Dumitru Pleșan, Ion Popescu(1985), Gheorghe Hurduc, Ion Tărăbâc(1941), suplinitori diferiți, Stănciulescu Cristian(2013-2018).
Preotul Constantin V. Inescu a fost preot de campanie în Al Doilea Război Mondial, iar Preotul Constantin Zaharia, în calitate de elev ale Școlii de Ofițeri de la Arad, a participat la luptele de la Păuliș. În 1979 Parohia Malovăț a fuzionat cu Parohia Pitulași. Preotul Al. Stănciulescu-Bârda a desfășurat, pe lângă activitatea pastorală propriu-zisă, și o intensă activitate culturală, publicând până în prezent peste 3.000 titluri(cărți, studii și articole), a participat la diferite sesiuni și simpozioane. În sistemul ,,cartea prin poștă” a trimis în ultimii 30 de ani mii de cărți religioase, istorice, de literatură în țară și străinătate. Preotul Gheorghe Iorgovan a dotat biserica cu cărți de cult în 1899. Același lucru l-a făcut și Pr. Al. Stănciulescu-Bârda. În 1941 averea bisericii era de 17 pogoane primite încă din 1864 și un cimitir. În 1928 s-a înființat biblioteca parohială, care a fost epurată în 1945. Azi parohia are șapte hectare teren arabil și a mai câștigat prin proces aproape 3 ha. În 1930-1940 biserica a oferit ajutoare celor săraci în valoare de 24.595 lei. Acest obicei a fost reluat mai ales după 1989. A devenit o adevărată tradiție ca taxa de cult să fie la voia credincioșilor, serviciile religioase gratuite. Din 1980 se dau ajutoare la familiile sărace cu prilejul marilor sărbători. După Revoluție se donează câte trei pâini participanților la slujbe. Din 1998 se donează câte o carte fiecărei familii cu prilejul Crăciunului, iar din 2008 și de Paști.
Icoanele și cărțile vechi au fost ridicate de Muzeul Porțile de Fier înainte de 1989.
În cimitirul satului se află mormântul Prof. Univ. Ioan Popescu, fiu al satului(Va continua).
*
File de jurnal. 11 mart. 1984. ,,Am făcut slujbă la Malovăț. Am avut peste 100 de persoane. Au venit și din Bârda(Trocan Maria și Lasculescu Maria). Au mai fost și de spovedit și grijit la biserică și în sat. Le-am vorbit de o excursie la mănăstiri și au reacționat prompt și cu bucurie. Voi vedea ce voi putea face.
Unchiu-meu Sandrică mi-a spus că în șantierul naval situația e foarte critică. Zi de zi se măresc efectivele de soldați aduși să lucreze în locul muncitorilor demisionați. De asemenea, sunt alocate numeroase trupe de miliție și securitate în travesti. Se vorbește mult și foarte rău la adresa președintelui și a partidului, iar tovarășii n-au altă grijă decât să pescuiască.
Se zice că acordul global s-a căsătorit cu sâmbăta liberă și au făcut o fetiță, căreia i-au pus numele ,,duminica lucrătoare”. Folclor!
Tăticu a adus o remorcă de lemne de prin pomii fermei. Crengile tăiate le-a adunat cu câmpenii și le-a adus acasă. Câmpenii de la fermă nu aveau pâine de trei zile.
12-14 Martie. Am lucrat intens la Coloana Infinitului, vol. II. Luni am mai făcut și niște scrisori către o serie de reviste pentru a-mi publica un anunț privitor la Nicolae Iorga. Sper că astfel voi găsi mai mulți amatori să-mi ofere amintiri, deși mă îndoiesc că vor vrea să-mi publice anunțul.
Tăticu a lucrat la fermă. Mămica se simte mai bine. A întrerupt tratamentul. Marți am făcut înmormântarea malovicencei Elisabeta Crăciunescu(79 ani). Cred că de foame a murit femeia aceea. Fusese în concubinaj cu Dindere, cel care a murit astă-toamnă. O fată avea și aceea se stabilise prin Severin. De ea îngrijeau vecinii.
Sabin Popescu din Malovăț mi-a spus că prin Dolj se aplică cu strictețe programul contractelor. I-a comunicat cuscrul său că e dezastru pe acolo. Tot el mi-a spus că-n Malovăț primarul a început o adevărată campanie de sacrificare clandestină a vițeilor. Ia vițelul de la cetățean, cinci kilograme i le ia degeaba, iar pe celelalte le plătește cu 25 lei/kg, asigurându-l că nu va avea probleme.
Am dat de belea. Îmi vin cu copiii din Bârda și din Bâlvănești ca să le fac molitve. Spun că au fost cu ei la medic, le-au făcut tratament, dar degeaba. După ce le-am făcut eu 1-2 molitve se simt bine, au somn liniștit și nu mai sunt nervoși. Interesându-mă, aflu că în camera în care stau acei copii cineva fumează. Drept canon de ispașă le interzic de a mai fuma în cameră. Desigur, că dacă aerul este curat în cameră și copiii se simt bine.
Miercuri seara am ajuns la litera ,,P” la Coloana Infinitului, vol. II, totalizând până acum 388 pagini dactilografiate. Merge greu, dar merge!”
*
*
Parohia noastră a publicat cartea regretatului Prof. Constantin C. Popilian, România în flăcări (368 pag.). Cartea cuprinde, în prim plan, numeroase articole privind Primul Război Mondial, traduse de către Prof. C. C. Popilian din limba germană, în vremea cât a fost prizonier de război în Germania. Sunt descrise situații și momente palpitante, care, cu siguranță nu au fost cunoscute de istoriografia românească până acum. Nu existau la vremea aceea mijloace de informare ca cele de azi, precum radio, televiziune, internet. Totul se baza pe descrierea directă, de la fața locului. Asta și făceau reporterii germani de război, mulți dintre ei fiind sau ajungând mai târziu renumiți scriitori în cultura germană. Citind cu emoție paginile cărții, vom călători în Bulgaria, inclusiv la Turtucaia, în Transilvania, la Brașov, Sibiu, Petroșani, vom coborî pe Valea Jiului, vom asista la momentele grele trăite de armata română de la Tg. Jiu, Craiova, București și pe întreg traseul până la Mărășești-Mărăști-Oituz. Vom asista cu durere la aroganța manifestată de autorii germani față de soldatul român prost echipat și sărăcăcios înzestrat sub aspect militar. Vom lua cunoștință de momente dramatice din timpul luptelor. Nu lipsesc însă și situații comice, dovadă în plus că pe român nu l-a părăsit umorul nici în momentele cele mai grele. Regele, guvernul, majoritatea instituțiilor și o bună parte din populația de vârf a țării era refugiată la Iași. Se aștepta dintr-o zi în alta ca frontul să cadă, ca armata română să capituleze. Și iată că se produce o adevărată minune dumnezeiască: soldații români, aceia disprețuiți de nemți și de unguri, cu haine vechi și murdare, cu muniție din Războiul de Independență de la 1877, flămânzi, plini de boli și de păduchi, se ridică într-un efort supraomenesc la Mărășești-Mărăști-Oituz și nu numai că baricadează înaintarea trupelor nemțești, austriece și ungurești, dar le pun pe fugă pe acestea, le trec munții, le alungă prin Transilvania, iar în anul următor realizează cea mai frumoasă pagină din istoria României de până acum: Unirea cu Basarabia, Bucovina și Transilvania de la 1 Decembrie 1918.
Cartea e plină de savoare, dar ne vom opri în rândurile de față doar la un aspect. Capitala era înconjurată de trupele germane-austriece și maghiare. Se părea că ceasurile până la capitularea armatei române și ocuparea capitalei țării sunt numărate. În acest context, pentru a se evita o vărsare inutilă de sânge, Generalul Manchensen trimite pe căpitanul Lange să ceară capitularea trupelor române. Ofițerul este primit cu onoruri, dus din treaptă în treaptă, până la generalul Prezan. Este tratat cu bunăvoință și prietenie de ofițeri, este ținut de vorbă, iar după multă-multă așteptare vine răspunsul. ,,Cetatea Bucureștiului” către care era adresată scrisoarea nu există. ,,Nu există nici o cetate București, nici un fort armat, nici o trupă de apărare și nici un comandant. Este numai armata care apără ținutul!” Cu acest răspuns, emisarul este dus cu grijă până este scos din zona controlată de români.
Aproape fiecare capitol al cărții este însoțit de un set de traduceri din diferite surse ale vremii. Acestea au fost culese de Părintele Pr. Dr. Ioan-Cătălin Dragu, nepotul regretatului C. C. Popilian, din Arhivele Vaticanului și au rostul de a verifica și fundamenta afirmațiile din reportajele traduse.
Îi mulțumim Părintelui Pr. Dr. Ioan-Cătălin Dragu, preot catolic la Roma, unul dintre cei mai buni prieteni ai subsemnatului în anii de seminar și de după aceea, sperăm că vom putea să-i mai publicăm și alte multe lucrări personale sau ale regretatului său bunic.
*
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu! La mulți ani!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 12/9/2023 |
Contact: |
|
|
