La Lilieci, ,, un cântec de pomenire , un bocet al satului tradițional
Personalitate literară de primă mărime, poet cu înalte vibrări ale eului, prozator, eseist, dramaturg tradus, jucat și comentat în lumea întreagă, critic și istoric literar, laureat al unora dintre cele mai prestigioase premii internaționale, membru titular al Academiei Române și de asemenea al mai multor academii străine, Marin Sorescu este scriitorul total, cel care a abordat toate genurile literare și cel care a reușit să ducă numele acestei țări în universalitate.
Așa cum întotdeauna biograficul transpare în opera unui scriitor, și la Marin Sorescu găsim încrustată în creațiile sale, așezarea geografică a Bulzeștiului, sat din care a pornit în căruța cosmică pentru a cuceri universalitatea, găsim locurile, oamenii și obiceiurile, și datinile oglindite în volumele din La Lilieci. Multe creații poetice ale lui Sorescu poartă amprenta acestor locuri pitorești, unele chiar din titlu: De la deal la vale, se-ntorc de la deal, Femeia de peste deal, Dealul Muierii etc. Prin titluri chiar, Sorescu fixează punctele de reper ale demersului liric, permițând stabilirea coordonatelor geografice ale spațiului său mioritic: ,,Când se văd munții, ,,ca niște ochi / Deschiși în piatră, să se uite peste țară, la deal și la vale (
), rar. / Cam o dată pe lună / Ori și mai rar, din cauza copacilor
, dar atât de bine că ,,pietroaiele de-mi ascut custura pe ele, perspectiva e impresionantă nu numai pentru Moșu Pătru, dar ,,boii se opresc și ei pe brazdă.
Creația soresciană, mai cu seamă cele șase volume din La Lilieci, demonstrează voința arzătoare a scriitorului de a recupera trecutul acestui neam și, în general, al satului Bulzești, evidente obiceiuri, credințe, port, limbaj etc. La Lilieci, ,,un cântec de pomenire, un bocet al satului tradițional, așa cum îl definea Mircea Iorgulescu. Criticul Eugen Simion, un împătimit al operei soresciene, afirma că Sorescu nu a cântat satul, așa cum au făcut atâția scriitori la noi, ci a creat un limbaj poetic și o tipologie fabuloasă, pornind întotdeauna de la elemente autentice. Însuși scriitorul recunoștea: ,,Faptele din ciclul La Lilieci sunt adevărate, nu mistifică nimic, mai ales cele care țin de familia mea, sunt fapte autentice, și bune, și rele, trebuie să le luăm ca atare. Nu am încercat să înfrumusețez, nu am încercat să clintesc cumva adevărul.
Pentru Marin Sorescu, întreg satul Bulzești este ca o adevărată familie, cu toate că ideea de neam este foarte puternică și în lumea satului, unde fiecare este al cuiva, femeile fiind ale unor bărbați din sat: Ioana lui Mărăcine, / Femeia nu mai este supusă, nu-și mai vede de ,, socotelile ei (copii, casă) : ,, Acum nici copii nu mai face ca lumea, / Să-ți umple casa, să te simți om.
Imaginea cimitirului nu revine în mod obsedant în volumele lui Sorescu, el nici nu se prezintă ca un tărâm lugubru, trist, ci, dimpotrivă, chiar de ziua morților este invadat de oameni vii, care se ospătează, se cinstesc cu țuică și vin, plini de bucurie. Este un alt fel de han al Ancuței, eroii poemelor sale fiind de fapt vii. Înconjurat de gardul viu al Liliecilor bătrâni, care parfumează în fiecare primăvară acest loc al morții, ca un triumf al vieții perene acestui spațiu funebru, i s-a spus La Lilieci.
Atitudinea poporului nostru față de moarte se cunoaște încă din balada populară Miorița: ,, E bine să fii mort aici, între codri, locul e ferit, nici nu trage, / Clopotul nu te deranjează, că nu sună decât de sărbători, / Și duminica dimineața, când cade în misticism, bang- bang- / Cine-o mai fi murit?
Imaginea cimitirului din Bulzești se regăsește și-n alte volume , de pildă în Sclinteala vremii, poezia Gardul viu.
În primele trei volume ale Liliecilor, Sorescu evocă lumea satului ca leagăn al copilăriei, apoi, în cel de-al patrulea, scriitorul se axează pe ceea ce Lucian Blaga numea ,, Sufletul satului. Volumul I începe și se încheie cu poeziile publicate ca avanpremieră, în anul 1972: Nea Florea și La Lilieci. Țăran cu pământ ,, doar sub unghii și poate când oi muri, deasupra, Nea Florea e prezentat la ,, politica oamenilor, un fel de moromețiană poiană a Fierăriei lui Iocan.
Poetul situează în primele trei volume propria familie: Tata, Mama, Nunta bunicii, Baba, Ioana, Muma, Moare străbunica sunt elocvente în acest sens. Imaginea tatălui dispărut prea devreme se adună vag din amintirile copilului de numai trei ani: ,, Așa mi-a rămas în minte tata, mânios, / Bătând o vită care era să-i omoare copilul.
Din dragoste făță de trecutul neamului, Marin Sorescu evocă în La Lilieci, și oamenii bătrâni. Baba, bunica dinspre tată, maniacă în teama ei de microbi, ,, Spăla clanța ușii după fiecare musafir
Când spăla cămășile. / Începea de lunea și până vineri le tot linciurea, fusese nu numai adepta curățeniei, dar și cea mai frumoasă femeie din sat, iar soțul ei, Ion Bălan Sorescu, de asemenea, ,, roșu în obraz, cu pielea roză.
Albumul de familie se completează: Ruda, Mitru Tălmaciu, Gheorghe Zăbic, Rița, Ciocea, Chirțu etc. Îndeletniciri, ritualuri cotidiene sau ocazionale, evenimente particulare și comentate apoi de obște, ciudățenii, cum ar fi Gâscă bătrână cu pană de găină, unele ale comportamentului uman, Dumitru ,,bodicăie cu lumânarea prin zăpadă, prin pădurea Murgaș, după nasturele de la manta, ignorând primejdia de lupi
( Necazul), stări depressive, atitudini, sentimente, gospodari împovărați de nevoi, ori puși pe șotii, făcând haz de necaz etc, iată atmosfera plină de inedit a volumelor La Lilieci, ale satului lui Sorescu, în care autoritatea este reprezentată de învățător, preot, șeful de post, sanitarul și mai puțin primarul.
Evenimentele majore ale existenței sunt marcate conform datinei și, firește, în limita posibilităților. De pildă, nașterea la camp a copilului muribund al Tilinei, necesită oficierea rapidă a creștinării. Creștinul lui Dumnezeu, în lipsa apei, ,, c-o strachină de nisip și înmormântat în grădină, la rădăcina unui pom. De reținut imaginea ,, copaci cu îngeri la rădăcină, care este de un dramatism aparte.
Moartea este înțeleasă în Bulzești mioritic. Mitrică al lui Brichiș cere ca atunci când va fi ,,permutat din comună să fie îngropat cu taraful, ca la nuntă. Oamenii simpli au presimțiri atunci când le vine sorocul: își fac ordine-n casă și în ogradă. Ritualul înmormântării e prezentat punctual, începând cu ale ieșirii sufletului. Bulzeștenii sunt buni creștini, ei cred în binele divin și se tem de diavol, țin post, respectă sărbătorile religioase, îi respectă pe slujitorii bisericii.
Aspectul cel mai impunător în La Lilieci îl constituie relieful epopeic de lumi țărănești și acea capacitate de a percepe în obișnuitul vieții, absolutul. La Lilieci provoacă în noi senzația că am intrat într-un ținut spiritual aparte, într-o lume articulată desăvârșit în oricare fibră, având forța să dea un sens propriu desfășurărilor umane fundamentale: nașterii, copilăriei, iubirii, declinului biologic și morții. Altfel spus, ,, ne aflăm în fața unei cărți care, cu o mare autenticitate și percepție stilistică, ne descoperă un univers ignorat instalându-l cu drept de cetate în cuprinsul literaturii române.
Beatrice Silvia Sorescu
|
