Ecouri ale zilei de 1 Decembrie 1918
Împrejurările vieții m-au făcut să-mi duc existența în Ardeal mai mulți ani, aproape toată tinerețea mea. Multe erau diferențele între Ardeal și partea de sud a țării, de unde veneam: portul, graiul, obiceiurie, comportamentul... Obișnuită cu firea zgomotoasă și adeseori explozivă a bucureștenilor, muntenilor sau a oltenilor, ajunsă în Ardeal, nu conteneam să mă mir de vorba liniștită și comprtamentul mai supravegheat al locuitorilor de pe aceste meleaguri. Chiar când erau mai expansivi, comportamentul avea frâu bine strunit.
Deși România are un spațiu mic față de alte țări, unitatea în diversitate îi dă un spor de frumusețe. Un exemplu semnificativ pentru comportamentul mai temperat al ardelenilor, mi s-a părut că se desprinde semnificativ dintr-o relatare a unui detaliu din timpul marelui eveniment trăit cu mare intensitate de oameni la 1 Decembrie 1918.
Unui mai vârstic prieten, oftalmologul Coriolan Bucur, îi plăcea să-mi povestească despre impresiile tatălui său, preotul Iuliu Bucur din Târgu-Mureș care a participat la adunarea din Alba-Iulia, participare cu un entuziasm pe care l-a purtat în suflet pâna la fârșitul vieții.
Entuziasmul acelor zile care cuprinseseră zările, făcea ca bucuria lăsată în voia ei să zboare până în înaltul cerului. Pentru prima dată și spre durerea noastră, pentru singura dată, România se afla între hotarele ei firești, cu toate provinciile. Imaginea acestei Romanii dodoloață cum ne spune Lucian Blaga, nu am mai avut-o din 1940 încoa și nu o putem încă întrezări curând. Atunci era marea bucurie a oamenilor pentru înfăptuirea unei dreptăți la care am sperat o prea lungă vreme, dar era și speranța unei țări înfloritoare. Visul acesta s-a implinit. În următorii ani, am avut maximum de înflorire economică, de dezvoltare a artelor și culturii, de apogeu în politică...Așa îmi explic de ce o vârstică prietenă a familiei noaste care a călătorit mult în lume, când era întrebată unde ar dori să trăiască de-ar avea posibilitatea să-și aleagă țara, răspundea invariabil: În România din perioada interbelică.
Așadar, entuziasmul oamenilor din acele zile avea un profund temei. Se cutremura pământul și zările de atâta bucurie. La adunarea de la Alba-Iulia, lângă preotul Iuliu Bucur, se nimerise un om cam între două vârste, îmbrăcat în straie tărănești, curate, așa cum erau toți cei prezenți, semn de respect pentru această zi cu totul deosebită. Omul striga din toți plămânii:
TRĂIAAAASCĂ ROMÂNIA MARE!!! TRĂIAAAASCĂ UNIREA!!!
TRĂIAAAASCĂ IULIU MANIU !!!
Răsuna vocea lui ca un tulnic. Lângă el, soția, în costum național, îi ținea isonul. Când a apărut Iuliu Maniu, entuziasmul a făcut să străbată fiori în toată suflarea. Uralele nu mai conteneau. Atunci, preotul Iuliu Bucur i-a făcut semn cu mâna vecinului să se domolească și i-a șoptit cu blândețe: Bine, bine, bade dragă, acum hai și-om asculta ce ne spune domnul Iuliu Maniu. Dar omul l-a privit cu ochii scânteind și i-a răspuns promt și deplin stăpân pe el: Nu pot, domnule părinte, să mă ietați, nu pot, trebuie să mai strig până mă stâmpăr. Am venit din creierul munților cu femeia mea o zi și o noapte pe drum cu carul cu boi ca să putem striga aice ni. Trebuie să strig ca să îmi găsesc stâmpărul. Și iarăși a început: TRĂIAAAASCĂ ROMÂNIA MARE!!! TRĂIAAAASCĂ UNIREA!!! TRĂIAAAASCĂ IULIU MANIU !!!...
În pieptul acestui om care nu-și găsea stâmpărul, deși se vedea că este un om cu vorbă și purtare cumpănite, ca și toți ardelenii, se simțea suflarea întregului nostru neam, așa cum nu a mai fost niciodată, moment rămas unic în istoria noatră. Ziua aceasta a fost pe deplin îndreptățită să devină Ziua Națională a României.
Glasul acela din istorie se contopește cu cel al nostru de astăzi și din viitor în urarea:
LA MULȚI ANI ROMÂNIA DE ZIUA NAȚIONALĂ!
Elena Buică - Toronto
|
Elena Buică - Toronto 12/1/2023 |
Contact: |
|
|
