Amintindu-mi-l pe Liviu Ciulei
„Când frumusețea moare se întoarce negru haos”
Shakespeare -Venus și Adonis
-Alo... de la Teatrul Bulandra vã deranjãm, Laura Bãtrânu... Domnul Liviu Ciulei vrea sã vorbeascã cu dumneavoastrã...
Era un început de iunie în 1970. Dupã o jumãtate de orã eram pentru prima datã faþã în faþã cu Liviu Ciulei.
-Intrã, intrã, te rog...
Mi-a strâns mâna delicat ºi m-a privit oarecum curios
-Câþi ani ai? Hai, intrã... ia loc.
-23, rãspund eu, voi împlini 23 în septembrie. A zâmbit. Zâmbet învãluitor, deschis, curat...
-Am vãzut Wesker-ul de la Casandra, de asta te-am întrebat câþi ani ai... Spectacolul n-avea nici o ezitare, era construit cu fermitate...
A zâmbit din nou. Am privit pentru prima datã cabinetul directorial de la Bulandra. Sobru, elegant, distins prin simplitate.
-E biroul Doamnei Bulandra, aºa cum a fost dintotdeauna...
M-a privit din nou, de data asta parcã, mai atent, invitându-mã sã mã deschid, sã mã mãrturisesc.
-Am vorbit cu Radu, cu Penciulescu, despre dumneata... ºi despre actorul cu care lucrezi.
-Rozorea, Liviu Rozorea, am ºoptit.
-Da, faceþi un cuplu... M-am gândit cã ar trebui sã vii la noi... sã lucrezi.
Am tresãrit, sângele mi-a nãvãlit în obraji, în ochi aveam boabe de rouã...
-Cei de la Primãrie, de la Culturã, spun cã nu se poate decât peste un an... cã repartiþia în Bucureºti nu este posibilã decât dupã cel puþin un an.
-Da, ºtiu.
Am privit amândoi portretul Doamnei Bulandra, þinuta ei princiarã învãluia întregul spaþiu.
-Doamna Bulandra, prin autoritatea ei, m-a adus în teatru. Impunea respect ºi nimeni nu a îndrãznit sã o refuze... cu toate cã eu aveam un dosar nesãnãtos... dar Doamna Bulandra nu glumea ºi a trecut peste toate opreliºtele. ªtii?... Când am preluat conducerea teatrului începusem ºi filmãrile la Pãdurea spânzuraþilor... mulþi aºteptau sã-mi frâng gâtul. L-am rugat pe Tavi Cotescu sã mã reprezinte pe înteaga perioadã a filmãrii. Vorbeam cu el în fiecare dimineaþã, ce ºi cum trebuie sã fie în teatru, apoi Cotescu venea cu maºina cu toate actele la semnat, la mine, la filmare pe platou în Ardeal. Teatrul n-a stat pe loc, ºi am putut pune temelia unei viziuni de direcþie.
Secretara a intrat cu douã cafele.
-Cu zahãr, m-a întrebat ea.
-Da, am rãspuns fâstâcit... deoarece nu beau cafea niciodatã.
A sunat telefonul. Liviu Ciulei a transmis ceva despre munca la atelierul de tâmplãrie, arhitectului care era ºeful de producþie al teatrului. A precizat încã o datã cã termenele rãmân aceleaºi.
Am privit din nou chipul Doamnei Bulandra. Austeritate ºi nobleþe. Charismã...
-Ce ai vrea sã lucrezi, pânã la repartiþie?
-Caragiale, am spus eu, Nãpasta.
N-a privit oarecum surprins.
-Nãpasta!?!
-Da... un spectacol despre ambiguitatea stãrilor umane... ªtiþi, nu o dramã a rãzbunãrii, ci o tragedie, un rãzboi al nervilor, pândã ºi teroare, erotism ºi religiozitate...
Trãncãneam încins, nãduºit de stãri, de imagini.
-Cu cine? M-a domolit cu blândeþe Maestrul. Cu cine?
-ªtiþi, spaþiul e doar o camerã goalã, cu o masã lungã de lemn, douã bãnci ºi un opaiþ... iar în spate un perete alb ce închide ºi deschide, deopotrivã, aceastã camerã de torturã. O Cale Lactee în infern...
Am tãcut.
-ªi distribuþia?
-Anca - Mariana Mihuþ, Dragomir - Victor Rebengiuc... Când Anca se apleacã peste masã pentru a ºopti sentinþa, sânii ei puternici zvâcnesc în faþa ochilor lui Dragomir. Totul e chemare, frison. Neliniºte... Patimã ºi urã, îngemãnate.
Mi-a binecuvântat dintr-o miºcare a capului cele rostite. Am tãcut câteva clipe. Nu ºtiam ce sã mai spun. Masa, bãncile ºi opaiþul pãtrundeau tainic eleganþa biroului sub privirea intensã a ochilor Doamnei Bulandra din portretul emblematic...
-ªi Nebunu'?
L-am privit sfios dar intens... am spus:
-În Ion?... Dumneavoastrã.
Telefonul sunã din nou... N-a schiþat nici un gest pentru a ridica receptorul. La un moment dat, Laura Bãtrânu din anticamerã a înþeles mesajul. Liniºte.
-Eu? Îhm.
-ªi scenografia aº vrea, dacã se poate, cu Vittorio Holtier. Scenograful de la Cartofii prãjiþi...
-Se poate... se poate.
M-a privit ºi a întrebat.
-Am auzit cã ai copii...
-Da. Doi bãieþi. Felix ºi Cristian...
-ªtii, nu pot sã-l joc pe Nebun. Voi pleca sã lucrez în Germania în acea
perioadã...dar spectacolul trebuie sã-l faci. Ce zici de Diaconu, de Mircea Diaconu?
Debutasem împreunã cu Mircea Diaconu la Casandra. Îl cunoºteam ºi-l iubeam.
-Eu... aº vrea sã încerc cu Mircea Richard al IlI-lea, bineînþeles mai târziu, dupã Nãpasta.
-Are mare talent, dar nu e Richard... nu are vocea pentru rol. Naturaleþea nu e îndeajuns.
Liviu Ciulei, ducea spre împlinire ceea ce eu simþeam, identitatea unei structuri actoriceºti ºi traseul expresiv al unui personaj. Aºa, într-o simplã discuþie, Liviu Ciulei desãvârºea studiile mele.
Sigur, distribuirea lui Florin Zamfirescu în Ion Nebunu' în 1974 pe scena Teatrului Giuleºti a avut ca suport discuþia cu Liviu Ciulei. ªi tot din sugestia Domniei Sale, am scris rolul Dumitru pentru Mircea Diaconu în filmul Înainte de tãcere.
Dupã aceastã primã întâlnire, dupã triumful deplin al Revizorului lui Lucian Pintilie în 1971, a venit cutremurul, ciuma, delaþiunea ºi teroarea ideologicã. Spectacolul a fost interzis, iar conducerea Teatrului Bulandra decapitatã. Dupã o ºedinþã - mascaradã, Liviu Ciulei a fost alungat, exilat... Înainte de a pãrãsi teatrul, Teatrul Bulandra, teatrul lui, i-a spus lui Toma Caragiu - Bine cã am apucat sã-l angajez pe Mircea Diaconu. Am primit transferul în aceastã dimineaþã...
* * *
Singurul Teatru constant, performant din acea perioadã care a integrat cu strãlucire ºi vizibilitate în perimetrul internaþional teatrul românesc a fost Teatrul Bulandra, creaþia lui Liviu Ciulei, instituþie de artã a spectacolului teatral plurifocal prin densitate ºi vizionar prin anvergurã.
Acum acest for de culturã era infestat de purulenþa politicã a unei dictaturi vulgare ce încerca sã subordoneze gândirea ºi activitatea intelectualã unei perfide ideologizãri.
Se doreau uitate marile spectacole Liviu Ciulei: Cum vã place?, Copiii soarelui, Opera de trei parale, Clipe de viaþã, Un tramvai numit dorinþã, Moartea lui Danton, Leonce ºi Lena, dar, ºi prezenþa pe cele douã scene ale teatrului relevant prin mãiestrie magicã de Liviu Ciulei a spectacolelor memorabile semnate de Lucian Pintilie: Proºtii sub clar de lunã, Biderman ºi incendiatorii, D'ale Carnavalului, Livada cu viºini ºi capodopera de pânã atunci a creaþiei sale scenice, Revizorul. Teatrul Bulandra era adevãratul Teatru Naþional prin rigoarea ºi potenþa creativitãþii sale. David Esrig lucrase aici Nepotul lui Rameau. Crin Teodoreascu Victimele datoriei, iar Radu Penciulescu Vicarul.
Nu întâmplãtor în Contemporanul apare un articol manifest semnat Radu Beligan - Liviu Ciulei despre menirea în contemporaneitate a Teatrului Naþional ce urma sã se instaleze în noul sediu. Cei doi mari artiºti doreau sã construiascã o instituþie de calibru european, iar cele patru sãli urmau sã fie sub directa organizare artisticã a lui Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu.
În 1972, Gheorghe Harag a invitat la Târgu Mureº trei tineri regizori pentru a lucra cu secþia românã a teatrului târgmureºan. Ivan Helmer a montat Unchiul Vanea, Dan Micu Prinþesa Turandot, iar eu Procurorul... Harag, directorul artistic al teatrului, a iniþiat un turneu la Bucureºti ºi spectacolele noastre au fost prezentate elitei teatrului românesc.
La pauzã, dupã prima parte a Procurorului pe scena Izvor a teatrului Bulandra, mã întorceam de la cabina actorilor... în hol, împreunã, Ciulei, Pintilie, Penciulescu ºi Harag. Am trecut pe lângã ei, iar Liviu Ciulei cu o discreþie caracteristicã lui mi-a fãcut un semn ciudat, straniu. Era o încurajare ºi în acelaºi timp admiraþie... admiraþie pentru miza spectacolului. S-a auzit în spatele lor o voce...
-Poate ne aresteazã pe toþi...
Radu Penciulescu s-a întors cãtre cel care vorbise. Un necunoscut.
-Mãcar de-ar face-o... a zis Penciulescu, s-ar lãmuri multe.
Tãcere.
Intrau cu toþii în salã. Începea partea a doua...
În spaþiul acela întunecat, labirintic, pe culoarul înfricoºãtor, spre locurile unde Anchetatorul îºi aºtepta fanatic victimile... în scena transformatã în podium arid, unde dosarele se stivuiau pe un birou, în sala-temnițã, foi albe aruncate peste scaune ºi spectatori... înfricoºau... se rãcnea Bandiera Rosa, triumfal de cãtre torþionarul Boian ºi... plânsul continuu al Mamei crea fricã ºi revoltã deopotrivã. La sfârºitul reprezentaþiei, Liviu Ciulei a spus:
-Spectacolul spune Totul, într-o orã ºi...
-Douãzeci... precizã Lucian Pintilie, spune tot... Acum frica e la ei, nu la noi...
M-a învãluit din nou cu acea privire blândã ce-þi comunica adâncul fiinþei sale. ªtia sã asculte ºi sã primeascã. Respecta întotdeauna pe celãlalt. Îl antrena în dialog. Avea rãbdarea înþeleptului ºi pasiunea creatorului de geniu.
Am pãrãsit teatrul târziu în noapte alãturi de Veronica, soþia mea, lãsând în urmã podul Izvor pentru a lua tramvaiul 14 spre Hala Traian, unde locuiam...
Teatrul Bulandra, aici la Schitu Mãgureanu, mã fiinþa ca regizor ºi ilumina prin harul lui Liviu Ciulei începutul destinului meu artistic.
* * *
Am vrut dintotdeauna sã fac teatru ºi film, film ºi teatru... sã-mi identific întrebãrile prin marile texte în necuprinsul scenei ºi, totodatã, sã deschid cãutarea dincolo de teatru. Rãspântia celor douã neliniºti îmi întãreºte ºi acum singurãtatea ºi patima..
Terminasem Înainte de tãcere ºi casa producãtoare a organizat o vizionare la etajul 8 al Consiliului Culturii. Veniserã... critici de film, de teatru, actori, operatori de imagine ºi de sunet... Iar Ion Bucheru l-a invitat ºi pe Liviu Ciulei la aceastã primã proiecþie. Aveam emoþii. Emoþii ºi panicã... Liviu Ciulei îmi spusese o datã cã a ratat o carierã cinematograficã la nivel internaþional.
-De ce? L-am întrebat...
-Dupã premiul de regie de la Cannes cu Pãdurea spânzuraþilor, mi s-a propus sã fac Baltagul... o coproducþie româno-italianã. Discuþiile avansau ºi totul pãrea în regulã... numai cã producãtorul italian dorea sã-mi impunã o actriþã în rolul Vitoriei Lipan. N-am acceptat... nu credeam cã e bine distribuitã. ªi... cu politeþe cinicã am fost dat de-o parte. Sunt convins, acum, cã puteam sã fac filmul ºi cu distribuþia impusã. Puteam sã-l fac foarte bine, ºi cariera mea cinematograficã sã aibã traseu în întreaga lume... dar, totul se plãteºte.
La sfârºitul proiecþiei, cu nobleþe ºi generozitate, maestrul a vorbit despre filmul meu cu Henry Wald, cu Zoe Dumitrescu-Buºulenga, cu Ion Pascally, cu academicianul Cajal, cu Valentin Silvestru ºi D.I. Suchianu. La plecare, Bucheru la rugat sã scrie câteva rânduri în caietul program. I-am aruncat o privire tãioasã, supãrat, neliniºtit cã solicitã lui Liviu Ciulei sã scrie într-un caiet program. Ciulei a zâmbit. Acelaºi zâmbet deschis. M-a privit ºi, cu o nuanþã de cãldurã în glas, a spus:
-Bine. Scriu. Nu mult, câteva rânduri... Debutul tãu filmic meritã susþinut.
L-am condus pânã la lift. I-am cerut scuze pentru solicitarea venitã de la directorul Casei de Filme 1.
-Nu, nu-i nimic, scriu cu plãcere, a spus din nou...
***
Dupã douã zile am primit un apel...
-Alo? Liviu la telefon... Am scris despre film. Vino la mine... ªtii unde stau?
Am tãcut.
-În Arghezi, în Tudor Arghezi 14. Lângã Naþional. Mâine pe la 11. Poþi?
Intram pentru prima datã în aceastã vilã, proprietatea familie Ciulei unde era atelierul de scenografie ºi biroul sãu...Mi-a deschis poarta de la intrare.
-Te rog, pe aici pe scãri.
Am pãtruns stingher ºi emoþionat în acest spaþiu...
-Hai sã vezi casa... Uite, tabloul lui Clody (Berthola, n.n.) e fãcut de primul ei soþ, pictorul ªtefan Constantinescu... Era cu 10 ani mai în vârstã decât ea.
Am privit amândoi imaginea, diafana frumuseþe a marii actriþe.
-Da... Eu eram cu 10 ani mai mic decât ea, iar Pinþi (Pintilie, n.n.) e cu 10 ani mai mic decât mine. Din zece în zece...
Zâmbeºte stins cu o undã de melancolie pe chip. Apoi...
-Hai în atelier... Sunt la planºetã doar Jitianu ºi Sbierea....
Am pãtruns într-o camerã misterioasã cu multe schiþe ºi machete de decor. Toate se rostuiau dupã o regulã ºtiutã doar de El.
-Vezi, pregãtim Furtuna, uite acolo ºi schiþele de la Macbett -ul lui Ionesco.
Priveam fascinat macheta Furtunei.
-Ce zici?
-E misterios, e nou, e original...
Liniºte. Liniºte în întregul atelier, atelierul unui artist renascentist, deplin responsabil de dimensiunile artei sale.
-Misterios, aº vrea, dar original, nu... Originalitatea este o iluzie. Ignoranþã ºi prostie deopotrivã. Când eram foarte tânãr, eu am studiat întâi arhitectura, apoi am luat lecþii de actorie cu Mãrioara Voiculescu.
-ªi regie, cu cine?
-Cu Ion Sava. Tatãl meu era un mare arhitect. A construit pentru mine
un teatru, Nottara-ul de astãzi. Acolo am debutat în Pescãruºul, eu eram Treplev, iar Clody - Nina.
Tata era un bãrbat elegant, distins, de o senzualitate agresivã, de satir... Când venea seara acasã, cu o eºarfã de mãtase albã în jurul gâtului peste redinota lui impecabilã, îi simþeam deopotrivã ºi casta, dar ºi mirosul de þap...
Mama era o sfântã.
Când s-au schimbat timpurile eu, din marea burghezie, nu am avut dreptul 10 ani sã semnez ca regizor. Nu trebuia sã fiu vizibil. ªi atunci, am investit în scenografie toatã energia mea, toatã pasiunea, tot ce ºtiam. Odatã, l-am sunat de Bortnovschi ºi i-am spus:
-Paulicã, vino urgent la mine.
-Ce s-a întâmplat Liviu, m-a intrebat
-Cred cã am fãcut un decor unic. Nemaivãzut vreodatã, original...
-Bine vin acum...
Când Paul Bortonovschi a intrat în atelier s-a dus direct spre planºeta unde era macheta decorului. Îl priveam urmãrindu-i atent reacþiile. S-a rotit în jurul machetei. A privit-o cu atenþie. A mutat un element înãuntrul cadrului imaginat de mine apoi s-a aºezat pe scaun ºi n-a spus nimic. M-am aºezat ºi eu lângã el aºteptându-i reacþia. Într-un târziu:
-Liviu... nu e nou. S-a fãcut în antichitate.
Mã priveºte ºi râde amuzat.
-Originalitatea este ceea ce se uitã... ºi talentul, dragul meu, renaºte mereu pe ruinele uitãrii. Nu sunt original ºi nici nu pot fi. Pânã la urmã trebuie sã fim prezenþi în articulaþiile timpului nostru.
N-am mai spus nimic.
-Liviu, lipsesc jumãtatea de orã, mã duc la ateliere la teatru.
-Bine Dane, dar vezi cã lucrãm pânã mai târziu astãzi.
-În regulã... a rãspuns Dan Jitianu, ieºind pe uºã.
Ne-am întors în biroul maestrului. A luat o hârtie de pe masã ºi mi-a întins-o.
-Uite ce am scris. Citeºte-o ºi unde nu-þi place fã un semn.
Cred cã era foarte cald... Am citit, am recitit...
-Vã mulþumesc din suflet...
-Uite, vezi, aici am scris ceea ce te identificã... Stilul tãu. Incandescenþa filmului... Ce zici?
Am spus încã o datã mulþumesc.
-ªtii, aici la mansardã a stat Penciulescu dupã divorþ. Când lucra Regele Lear la Naþional. Îl iubeºti pe Radu?
-Da... Mult. Fãrã el eram un alt regizor. M-a încurajat din priviri. Apoi a împãturit pagina scrisã:
-Dacã merge, public-o!
O doamnã a intrat în birou. Probabil menajera ºi a adus douã cafele.
-Vrei zahãr brun?
-Da, am zis.
Atunci nu ºtiam cã existã zahãr brun.
-Originalitatea... întâmplarea a fãcut ca eu, la Pãdurea... sã trag cel mai lung cadru din lume. Trei sute ºi ceva de metri, cadru-bobinã. Întâmplarea...
Îl distribuisem în Apostol Bologa pe ªerban Cantacuzino. ªi chiar am filmat cu el aproape 1000 de metri. Era un actor fin, delicat, dar nu putea ajunge la personajul lui Rebreanu. Ovidiu Gologan, directorul de imagine, dorea sã filmeze scena spânzurãrii lui Svoboda în regim... Lumina de regim pe care conta pentru întreaga secvenþã de debut a filmului, care nu þine mai mult de douãzeci de minute, dispãrea de fiecare datã dupã repetiþii, înainte de a începe filmarea. Nu ºtiam ce sã facem... Griurile gândite de Gologan erau seva secvenþei. Nu puteam renunþa la aceastã structurã vizualã. ªi atunci am fost obligat sã trag întreaga secvenþã dintr-un singur cadru folosind panoramãrile miºcãrii de aparat, de pe macara. ªi, astfel, am fãcut montaj în cadru cu mult înainte de a vrea sã fac acest lucru... Râde.
-Originalitate, nu...!?!
***
Am fost sunat de la ATM - uniunea noastrã teatralã înainte de 89... Edith Markson de la Fundaþia Ford venea la Bucureºti ºi dorea sã mã întâlneascã. Aveam dezlegarea necesarã pentru întâlnirea cu un cetãþean strãin de la Direcþia Relaþii Externe a CCES în spaþiile asociaþiei noastre. Nu bãnuiam despre ce e vorba, dar un contact cu America mã electriza.
Avionul nu a putut ateriza pe Otopeni din cauza ceþii ºi doamna Markson a ajuns la Arad, ºi de acolo toatã noaptea cu trenul... a sosit, în sfârºit, la Bucureºti a doua zi.
Ne-am întâlnit ºi mi-a spus cã urmeazã sã selecteze un regizor român pentru a se alãtura unui grup de regizori din þãrile estice într-un program de documentare ºi schimb de experienþã în SUA. Dorea sã vadã mãcar unul dintre spectacolele mele, Nãpasta sau Noaptea Furtunoasã. Stãtea 3 zile la Bucureºti, iar spectacolele mele de la Majestic nu erau programate în aceastã perioadã. Noaptea Furtunoasã era chiar scoasã de pe afiº în urma vizionãrilor. Totuºi, solidaritatea actorilor din cele douã distribuþii ºi generozitatea doamnei Deleanu, directorul teatrului, ne-a permis sã arãtãm într-o dimineaþã cele douã spectacole fãrã public, repetiþii generale cum ar fi.
Am aflat mai târziu de la Edith cã Liviu Ciulei mã recomandase pentru acest program de cooperare internaþionalã.
Am ajuns în Statele Unite la sfârºitul lui martie 1981 împreunã cu Arsenie Iovanovici din Belgrad, Zvone Sedlbauer din Ljubljana, Liubiºa Georgeveski din Scopje, Kristo Stoianov Kratchmanov din Sofia ºi Jan Stotnicki din Varºovia.
La Washington DC, apoi la New York, faima lui Liviu Ciulei reverbera în lumea teatralã americanã. Hamlet-ul realizat la Arena Stage era socotit un triumf internaþional...
Într-o dupã-amiazã urma sã avem o întâlnire, noi artiºtii din estul socialist cu personalitãþile cele mai proeminente ale teatrului american. Zelda Fichander producing director la Arena Stage, Michael Lessac - directorul artistic de la Colonades Theater, Marshall Mason de la Circle Repertory, Ted Mann de la Circle in the Square, Martha Coigney preºedinta Institutului Internaþional de Teatru, Ellen Stewart fondatoarea La MaMa Experimental Theatre Club, David Eliot Levine - director executiv de la The Dramatists Guild, Adrian Hall director artistic la Trinity Square Repertory - Providence, George Scott - preºedintele centrului de studii Eugene O'Neill...
Am ajuns undeva în Uptown în West Side pe la strada 158...
Nu mai þin minte exact. Am intrat într-un zgârie nori cu vreo 70 de etaje. Un lift somptuos ne-a lãsat pe toþi 9 câþi eram, ºase regizori, Edith Markson, Paul Hiemstra ºi Molly Scovilles, care ne însoþeau, direct în livingul unui apartament de la etajul 50.
Spaþiul era ireal pentru mine. Nu ºtiam cã într-un bloc existã un living de dimensiunile unui studio de teatru. Lume bunã, lume celebrã, densitate pe metru pãtrat de personalitãþi. ªi dintr-o datã... uºa liftului s-a deschis din nou ºi cei peste 80 de invitaþi aveau privirea aþintitã spre... Liviu Ciulei. Aplauze, aplauze de recunoºtinþã, cordiale, prieteneºti.
Liviu Ciulei, cu eleganþa sa nepereche, zâmbind, venea spre mine. Arsenie Iovanovici, a întrebat ºoptit...
-Te cunoaºte?
Am dat afirmativ din cap fãrã a spune ceva.
Era îmbrãcat sportiv cu o geacã de piele, de culoarea auriu ruginie a toamnei.
M-a îmbrãþiºat:
-Bine ai venit! Zelda Fichlander a întrebat:
-Vã cunoaºteþi?
-E prietenul meu... Un tânãr regizor care...
Nu am mai auzit nimic preþ de câteva secunde...
N-a bãtut uºor cu mâna pe spate întorcându-mã totodatã spre Martha Coigney care voia sã-mi vorbeascã:
- Welcome, mister Visarion...
Am atins uºor paharele toþi patru.
-Cheers!... a toastat Martha.
-Mã bucur cã eºti aici, cã ai ajuns în America. Mâine ce faci? Vrei sã mergem sã vedem un Woyzeck la Bread & Puppets, în Village?
-Bineînþeles... ªi eu am fãcut un Woyzeck anul acesta.
-ªtiu, de aceea te ºi invit.
A doua searã am vãzut în Tribecca spectacolul lui Peter Schumann. Erau într-o salã de 80 de locuri vreo 30 de spectatori ce urmãreau reprezentaþia faimoasei trupe experimentale. Pãpuºile gigant, grotescul imaginii scenice, causticitatea interpretãrii, toate funcþionau pe leitmotivul muzical al Periniþei româneºti.
Dupã spectacol Liviu Ciulei m-a invitat la un restaurant în Soho... Am vorbit despre reprezentaþie, despre public, despre ce mai e nou în lumea teatrului. Era director artistic la Minneapolis, la Tyrone Guthrie Theatre. În repertoriul gândit de el împreunã cu dramaturgul Micky Lupu, cu care colaborase ºi la Bulandra, erau prezente marile texte, dar ºi noutãþile teatrului american. Printre regizorii invitaþi, bineînþeles, Lucian Pintilie, Andrei ªerban.
-ªtii? La Bucureºti toatã lumea îmi spune Maestre, iar aici în State ºi portarul teatrului ºi actorii ºi toþi ceilalþi îmi spun Liviu.
O scurtã pauzã.
-Cei de aici mã respectã.
A ridicat pãhãrelul de vodcã.
-Noroc!
-Noroc, am zis ºi eu.
Undeva într-un colþ întunecat al localului cineva cânta sfâºietor la balalaicã... Eram în America. Eram cu Liviu Ciulei.
-Domnule Ciulei, cum aº putea spune în englezã actorilor „simþiþi-vã liberi", „riscaþi... fiþi liberi", ºtiþi, sã înþeleagã ce implicare vreau de la ei.
-Hang loose! Da... Hang loose.
***
Robert W. Corrigan a venit în România pentru a vedea ºi spectacolele mele. Liviu Ciulei mã recomandase pentru o posibilã candidaturã la un Fulbright Grant. Dupã eforturile herculiene, cum noteazã profesorul Corrigan, ale Ambasadei Americane din Bucureºti, am ajuns în sfârºit, din nou, în Statele Unite în toamna lui 1983.
Lucram Richard al IlI-lea la Training Professional Programm, al Universitãþii din Milwaukee. Liviu Ciulei continua munca sa în Minesotta cu spectacole revoluþionare... dar ºi cu polemici privind vizualitatea ºi expresia spectacularã pe care le avea cu decanul facultãþii de teatru din Mineapolis.
Robert Coriggan l-a întrebat dacã doreºte sã mã introducã în teatrul american odatã cu premiera spectacolului Richard III. Cu aceeaºi generozitate ºi nobleþe ce îl caracteriza, maestrul Ciulei a scris din nou despre mine ºi munca mea. Semnãtura sa a contat enorm pentru contactele mele în lumea teatrului american. Datoritã acestei susþineri prestigioase am putut lucra Unchiul Vanea, la Louisville sau Richard II la Kentucky Shakespeare Festival.
M-a sunat în ziua premierei ºi mi-a urat "Baftã!".
Au trecut anii ºi în 1986 l-am întâlnit la New York University, lucra cu studenþii Barbarii lui Gorky. Fãcuse un decor doar din hârtie de ambalaj.
-Nu sunt bani pentru producþie... ºi am inventat acest decor...
-ªtiþi, i-am spus, când am fãcut audiþia pentru Sonia din Unchiul Vanea, actriþa care a luat din prima rolul Lilli Flanders, fusese studenta dumneavoastrã la Julliard School. A fost o bucurie lucrul nostru pentru cã Lilli ºtia de la dumneavoastrã cã trebuie forat înãuntrul personajului pentru a gãsi ceea ce textul are dar nu aratã... Actoria e o forare a straturilor adânci... Aºa mi-aþi spus întotdeauna ºi aºa au învãþat ºi americanii.
Da. Poate au învãþat... poate nu. Mulþi uitã. De asta apar mereu artiºti noi.
Era profesor recunoscut ºi apreciat de colegi, de studenþi, de publicul entuziast care îi vedea spectacolele.
Am vorbit mult despre George Constantin, despre arta acestui mare actor, despre ineditul creaþiei sale în Furtuna.
La solicitarea lui Elisabeth Amstrong a scris o nouã recomandare pentru candidatura mea la un post de profesor la California Institute of the Arts. Susþinerea sa m-a propulsat în lista scurtã a celor selectaþi. Din pãcate, viza româneascã pentru ºedere în strãinãtate nu a mai fost prelungitã.
***
2009. ..
Ne-am întâlnit în spatele Teatrului Naþional. Era trist... obosit.
-Bunã ziua, domnule Ciulei.
-A! Bunã ziua...
-Ce faceþi?
-Nimic... Dar tu ce faci, ce lucrezi?
-Am terminat mai demult o Livadã de viºini la Craiova, iar acum voi avea premiera unui nou film, Luna verde.
Mergeam alãturi de el pe trotuar... în faþa casei sale.
-M-au înjurat cu Hamlet-ul de la Bulandra.
Am tãcut. M-a privit apoi ºi fãrã sã vrea s-a împiedicat uºor de o dalã a trotuarului.
-Picioarele...
În depãrtare se auzea sirena unei ambulanþe.
-Mi-aduc aminte, cã atunci când aþi lucrat la Munchen, într-o altã salã a teatrului Ingmar Bergman monta Tatãl lui Strindberg.
-A, da... Aºa e... ne întâlneam în timpul pauzelor de prânz.
-D.R. Popescu mi-a spus cã Macbett-ul dumneavoastrã pe care l-a vãzut acolo la premierã, a avut peste 20 de ridicãri de cortinã. Iar Bergman... mult mai puþin...
-Nu mai þin minte... se poate...
-ªtiþi fraza asta: Începuse întunericul, iar eu nu-l vedeam - pe care Bergman a scris-o în Lanterna magicã?
-Da, parcã îmi amintesc... la mine a început, dar îl ºi vãd... ªtii, mi-am rupt mâna, ºi stând în gips acasã, mã plictiseam... ºi atunci m-am întors la teatru. Trebuia sã mã întorc.
-Ana Maria Narti mi-a spus cã Hamlet-ul lui Bergman cu Peter Stormare a fost fãcut praf de criticã în Suedia.
-Nu ºtiu. Nu am auzit.
-E mult de atunci, au trecut anii. Uite, mergem de 10 minute pe câþiva metri pãtraþi ºi ne fuge prin faþã viaþa.
-„Când un înțelept aratã spre stele, doar un prost se uitã la deget”...Confucius.
-A, bine spus!... zâmbește. Sã publici programul acela de reformã a Teatrului Naþional.
-Cine are nevoie?
-Nimeni... Dar, mai ºtii? Poate cândva... sã aibã ecou... la alții.
Ne-am oprit în faþa porþii din Tudor Arghezi 14. La geam apãruse distinsa doamnã Helga, minunatã partenerã de viaþã ºi creaþie. Am tãcut câteva clipe amândoi. Maºini grãbite treceau pe lângã noi...
Arta este o nãframã ispititoare de magie albã așezatã întâmplãtor pe respirația vieții. Tãceam...Într-un târziu:
- Vã mai aduceþi aminte, atunci când am mâncat borºul acela rusesc la New York mi-aþi spus ce ar trebui sã spun actorilor americani pentru a mã înþelege.
Am zâmbit, am zâmbit amândoi. A deschis poarta, a urcat scãrile ºi înainte de a intra în casã, a spus:
-HANG LOOSE !
În stradã rãmãseserã amintirile, darurile harului sãu... Spectacolele.
Alexa Visarion
|
Alexa Visarion 11/28/2023 |
Contact: |
|
|
