Amintindu-mi-l pe Liviu Ciulei
Când frumusețea moare se întoarce negru haos
Shakespeare -Venus și Adonis
-Alo... de la Teatrul Bulandra vă deranjăm, Laura Bătrânu... Domnul Liviu Ciulei vrea să vorbească cu dumneavoastră...
Era un început de iunie în 1970. După o jumătate de oră eram pentru prima dată față în față cu Liviu Ciulei.
-Intră, intră, te rog...
Mi-a strâns mâna delicat și m-a privit oarecum curios
-Câți ani ai? Hai, intră... ia loc.
-23, răspund eu, voi împlini 23 în septembrie. A zâmbit. Zâmbet învăluitor, deschis, curat...
-Am văzut Wesker-ul de la Casandra, de asta te-am întrebat câți ani ai... Spectacolul n-avea nici o ezitare, era construit cu fermitate...
A zâmbit din nou. Am privit pentru prima dată cabinetul directorial de la Bulandra. Sobru, elegant, distins prin simplitate.
-E biroul Doamnei Bulandra, așa cum a fost dintotdeauna...
M-a privit din nou, de data asta parcă, mai atent, invitându-mă să mă deschid, să mă mărturisesc.
-Am vorbit cu Radu, cu Penciulescu, despre dumneata... și despre actorul cu care lucrezi.
-Rozorea, Liviu Rozorea, am șoptit.
-Da, faceți un cuplu... M-am gândit că ar trebui să vii la noi... să lucrezi.
Am tresărit, sângele mi-a năvălit în obraji, în ochi aveam boabe de rouă...
-Cei de la Primărie, de la Cultură, spun că nu se poate decât peste un an... că repartiția în București nu este posibilă decât după cel puțin un an.
-Da, știu.
Am privit amândoi portretul Doamnei Bulandra, ținuta ei princiară învăluia întregul spațiu.
-Doamna Bulandra, prin autoritatea ei, m-a adus în teatru. Impunea respect și nimeni nu a îndrăznit să o refuze... cu toate că eu aveam un dosar nesănătos... dar Doamna Bulandra nu glumea și a trecut peste toate opreliștele. Știi?... Când am preluat conducerea teatrului începusem și filmările la Pădurea spânzuraților... mulți așteptau să-mi frâng gâtul. L-am rugat pe Tavi Cotescu să mă reprezinte pe înteaga perioadă a filmării. Vorbeam cu el în fiecare dimineață, ce și cum trebuie să fie în teatru, apoi Cotescu venea cu mașina cu toate actele la semnat, la mine, la filmare pe platou în Ardeal. Teatrul n-a stat pe loc, și am putut pune temelia unei viziuni de direcție.
Secretara a intrat cu două cafele.
-Cu zahăr, m-a întrebat ea.
-Da, am răspuns fâstâcit... deoarece nu beau cafea niciodată.
A sunat telefonul. Liviu Ciulei a transmis ceva despre munca la atelierul de tâmplărie, arhitectului care era șeful de producție al teatrului. A precizat încă o dată că termenele rămân aceleași.
Am privit din nou chipul Doamnei Bulandra. Austeritate și noblețe. Charismă...
-Ce ai vrea să lucrezi, până la repartiție?
-Caragiale, am spus eu, Năpasta.
N-a privit oarecum surprins.
-Năpasta!?!
-Da... un spectacol despre ambiguitatea stărilor umane... Știți, nu o dramă a răzbunării, ci o tragedie, un război al nervilor, pândă și teroare, erotism și religiozitate...
Trăncăneam încins, nădușit de stări, de imagini.
-Cu cine? M-a domolit cu blândețe Maestrul. Cu cine?
-Știți, spațiul e doar o cameră goală, cu o masă lungă de lemn, două bănci și un opaiț... iar în spate un perete alb ce închide și deschide, deopotrivă, această cameră de tortură. O Cale Lactee în infern...
Am tăcut.
-Și distribuția?
-Anca - Mariana Mihuț, Dragomir - Victor Rebengiuc... Când Anca se apleacă peste masă pentru a șopti sentința, sânii ei puternici zvâcnesc în fața ochilor lui Dragomir. Totul e chemare, frison. Neliniște... Patimă și ură, îngemănate.
Mi-a binecuvântat dintr-o mișcare a capului cele rostite. Am tăcut câteva clipe. Nu știam ce să mai spun. Masa, băncile și opaițul pătrundeau tainic eleganța biroului sub privirea intensă a ochilor Doamnei Bulandra din portretul emblematic...
-Și Nebunu'?
L-am privit sfios dar intens... am spus:
-În Ion?... Dumneavoastră.
Telefonul sună din nou... N-a schițat nici un gest pentru a ridica receptorul. La un moment dat, Laura Bătrânu din anticameră a înțeles mesajul. Liniște.
-Eu? Îhm.
-Și scenografia aș vrea, dacă se poate, cu Vittorio Holtier. Scenograful de la Cartofii prăjiți...
-Se poate... se poate.
M-a privit și a întrebat.
-Am auzit că ai copii...
-Da. Doi băieți. Felix și Cristian...
-Știi, nu pot să-l joc pe Nebun. Voi pleca să lucrez în Germania în acea
perioadă...dar spectacolul trebuie să-l faci. Ce zici de Diaconu, de Mircea Diaconu?
Debutasem împreună cu Mircea Diaconu la Casandra. Îl cunoșteam și-l iubeam.
-Eu... aș vrea să încerc cu Mircea Richard al IlI-lea, bineînțeles mai târziu, după Năpasta.
-Are mare talent, dar nu e Richard... nu are vocea pentru rol. Naturalețea nu e îndeajuns.
Liviu Ciulei, ducea spre împlinire ceea ce eu simțeam, identitatea unei structuri actoricești și traseul expresiv al unui personaj. Așa, într-o simplă discuție, Liviu Ciulei desăvârșea studiile mele.
Sigur, distribuirea lui Florin Zamfirescu în Ion Nebunu' în 1974 pe scena Teatrului Giulești a avut ca suport discuția cu Liviu Ciulei. Și tot din sugestia Domniei Sale, am scris rolul Dumitru pentru Mircea Diaconu în filmul Înainte de tăcere.
După această primă întâlnire, după triumful deplin al Revizorului lui Lucian Pintilie în 1971, a venit cutremurul, ciuma, delațiunea și teroarea ideologică. Spectacolul a fost interzis, iar conducerea Teatrului Bulandra decapitată. După o ședință - mascaradă, Liviu Ciulei a fost alungat, exilat... Înainte de a părăsi teatrul, Teatrul Bulandra, teatrul lui, i-a spus lui Toma Caragiu - Bine că am apucat să-l angajez pe Mircea Diaconu. Am primit transferul în această dimineață...
* * *
Singurul Teatru constant, performant din acea perioadă care a integrat cu strălucire și vizibilitate în perimetrul internațional teatrul românesc a fost Teatrul Bulandra, creația lui Liviu Ciulei, instituție de artă a spectacolului teatral plurifocal prin densitate și vizionar prin anvergură.
Acum acest for de cultură era infestat de purulența politică a unei dictaturi vulgare ce încerca să subordoneze gândirea și activitatea intelectuală unei perfide ideologizări.
Se doreau uitate marile spectacole Liviu Ciulei: Cum vă place?, Copiii soarelui, Opera de trei parale, Clipe de viață, Un tramvai numit dorință, Moartea lui Danton, Leonce și Lena, dar, și prezența pe cele două scene ale teatrului relevant prin măiestrie magică de Liviu Ciulei a spectacolelor memorabile semnate de Lucian Pintilie: Proștii sub clar de lună, Biderman și incendiatorii, D'ale Carnavalului, Livada cu vișini și capodopera de până atunci a creației sale scenice, Revizorul. Teatrul Bulandra era adevăratul Teatru Național prin rigoarea și potența creativității sale. David Esrig lucrase aici Nepotul lui Rameau. Crin Teodoreascu Victimele datoriei, iar Radu Penciulescu Vicarul.
Nu întâmplător în Contemporanul apare un articol manifest semnat Radu Beligan - Liviu Ciulei despre menirea în contemporaneitate a Teatrului Național ce urma să se instaleze în noul sediu. Cei doi mari artiști doreau să construiască o instituție de calibru european, iar cele patru săli urmau să fie sub directa organizare artistică a lui Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu.
În 1972, Gheorghe Harag a invitat la Târgu Mureș trei tineri regizori pentru a lucra cu secția română a teatrului târgmureșan. Ivan Helmer a montat Unchiul Vanea, Dan Micu Prințesa Turandot, iar eu Procurorul... Harag, directorul artistic al teatrului, a inițiat un turneu la București și spectacolele noastre au fost prezentate elitei teatrului românesc.
La pauză, după prima parte a Procurorului pe scena Izvor a teatrului Bulandra, mă întorceam de la cabina actorilor... în hol, împreună, Ciulei, Pintilie, Penciulescu și Harag. Am trecut pe lângă ei, iar Liviu Ciulei cu o discreție caracteristică lui mi-a făcut un semn ciudat, straniu. Era o încurajare și în același timp admirație... admirație pentru miza spectacolului. S-a auzit în spatele lor o voce...
-Poate ne arestează pe toți...
Radu Penciulescu s-a întors către cel care vorbise. Un necunoscut.
-Măcar de-ar face-o... a zis Penciulescu, s-ar lămuri multe.
Tăcere.
Intrau cu toții în sală. Începea partea a doua...
În spațiul acela întunecat, labirintic, pe culoarul înfricoșător, spre locurile unde Anchetatorul își aștepta fanatic victimile... în scena transformată în podium arid, unde dosarele se stivuiau pe un birou, în sala-temniță, foi albe aruncate peste scaune și spectatori... înfricoșau... se răcnea Bandiera Rosa, triumfal de către torționarul Boian și... plânsul continuu al Mamei crea frică și revoltă deopotrivă. La sfârșitul reprezentației, Liviu Ciulei a spus:
-Spectacolul spune Totul, într-o oră și...
-Douăzeci... preciză Lucian Pintilie, spune tot... Acum frica e la ei, nu la noi...
M-a învăluit din nou cu acea privire blândă ce-ți comunica adâncul ființei sale. Știa să asculte și să primească. Respecta întotdeauna pe celălalt. Îl antrena în dialog. Avea răbdarea înțeleptului și pasiunea creatorului de geniu.
Am părăsit teatrul târziu în noapte alături de Veronica, soția mea, lăsând în urmă podul Izvor pentru a lua tramvaiul 14 spre Hala Traian, unde locuiam...
Teatrul Bulandra, aici la Schitu Măgureanu, mă ființa ca regizor și ilumina prin harul lui Liviu Ciulei începutul destinului meu artistic.
* * *
Am vrut dintotdeauna să fac teatru și film, film și teatru... să-mi identific întrebările prin marile texte în necuprinsul scenei și, totodată, să deschid căutarea dincolo de teatru. Răspântia celor două neliniști îmi întărește și acum singurătatea și patima..
Terminasem Înainte de tăcere și casa producătoare a organizat o vizionare la etajul 8 al Consiliului Culturii. Veniseră... critici de film, de teatru, actori, operatori de imagine și de sunet... Iar Ion Bucheru l-a invitat și pe Liviu Ciulei la această primă proiecție. Aveam emoții. Emoții și panică... Liviu Ciulei îmi spusese o dată că a ratat o carieră cinematografică la nivel internațional.
-De ce? L-am întrebat...
-După premiul de regie de la Cannes cu Pădurea spânzuraților, mi s-a propus să fac Baltagul... o coproducție româno-italiană. Discuțiile avansau și totul părea în regulă... numai că producătorul italian dorea să-mi impună o actriță în rolul Vitoriei Lipan. N-am acceptat... nu credeam că e bine distribuită. Și... cu politețe cinică am fost dat de-o parte. Sunt convins, acum, că puteam să fac filmul și cu distribuția impusă. Puteam să-l fac foarte bine, și cariera mea cinematografică să aibă traseu în întreaga lume... dar, totul se plătește.
La sfârșitul proiecției, cu noblețe și generozitate, maestrul a vorbit despre filmul meu cu Henry Wald, cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cu Ion Pascally, cu academicianul Cajal, cu Valentin Silvestru și D.I. Suchianu. La plecare, Bucheru la rugat să scrie câteva rânduri în caietul program. I-am aruncat o privire tăioasă, supărat, neliniștit că solicită lui Liviu Ciulei să scrie într-un caiet program. Ciulei a zâmbit. Același zâmbet deschis. M-a privit și, cu o nuanță de căldură în glas, a spus:
-Bine. Scriu. Nu mult, câteva rânduri... Debutul tău filmic merită susținut.
L-am condus până la lift. I-am cerut scuze pentru solicitarea venită de la directorul Casei de Filme 1.
-Nu, nu-i nimic, scriu cu plăcere, a spus din nou...
***
După două zile am primit un apel...
-Alo? Liviu la telefon... Am scris despre film. Vino la mine... Știi unde stau?
Am tăcut.
-În Arghezi, în Tudor Arghezi 14. Lângă Național. Mâine pe la 11. Poți?
Intram pentru prima dată în această vilă, proprietatea familie Ciulei unde era atelierul de scenografie și biroul său...Mi-a deschis poarta de la intrare.
-Te rog, pe aici pe scări.
Am pătruns stingher și emoționat în acest spațiu...
-Hai să vezi casa... Uite, tabloul lui Clody (Berthola, n.n.) e făcut de primul ei soț, pictorul Ștefan Constantinescu... Era cu 10 ani mai în vârstă decât ea.
Am privit amândoi imaginea, diafana frumusețe a marii actrițe.
-Da... Eu eram cu 10 ani mai mic decât ea, iar Pinți (Pintilie, n.n.) e cu 10 ani mai mic decât mine. Din zece în zece...
Zâmbește stins cu o undă de melancolie pe chip. Apoi...
-Hai în atelier... Sunt la planșetă doar Jitianu și Sbierea....
Am pătruns într-o cameră misterioasă cu multe schițe și machete de decor. Toate se rostuiau după o regulă știută doar de El.
-Vezi, pregătim Furtuna, uite acolo și schițele de la Macbett -ul lui Ionesco.
Priveam fascinat macheta Furtunei.
-Ce zici?
-E misterios, e nou, e original...
Liniște. Liniște în întregul atelier, atelierul unui artist renascentist, deplin responsabil de dimensiunile artei sale.
-Misterios, aș vrea, dar original, nu... Originalitatea este o iluzie. Ignoranță și prostie deopotrivă. Când eram foarte tânăr, eu am studiat întâi arhitectura, apoi am luat lecții de actorie cu Mărioara Voiculescu.
-Și regie, cu cine?
-Cu Ion Sava. Tatăl meu era un mare arhitect. A construit pentru mine
un teatru, Nottara-ul de astăzi. Acolo am debutat în Pescărușul, eu eram Treplev, iar Clody - Nina.
Tata era un bărbat elegant, distins, de o senzualitate agresivă, de satir... Când venea seara acasă, cu o eșarfă de mătase albă în jurul gâtului peste redinota lui impecabilă, îi simțeam deopotrivă și casta, dar și mirosul de țap...
Mama era o sfântă.
Când s-au schimbat timpurile eu, din marea burghezie, nu am avut dreptul 10 ani să semnez ca regizor. Nu trebuia să fiu vizibil. Și atunci, am investit în scenografie toată energia mea, toată pasiunea, tot ce știam. Odată, l-am sunat de Bortnovschi și i-am spus:
-Paulică, vino urgent la mine.
-Ce s-a întâmplat Liviu, m-a intrebat
-Cred că am făcut un decor unic. Nemaivăzut vreodată, original...
-Bine vin acum...
Când Paul Bortonovschi a intrat în atelier s-a dus direct spre planșeta unde era macheta decorului. Îl priveam urmărindu-i atent reacțiile. S-a rotit în jurul machetei. A privit-o cu atenție. A mutat un element înăuntrul cadrului imaginat de mine apoi s-a așezat pe scaun și n-a spus nimic. M-am așezat și eu lângă el așteptându-i reacția. Într-un târziu:
-Liviu... nu e nou. S-a făcut în antichitate.
Mă privește și râde amuzat.
-Originalitatea este ceea ce se uită... și talentul, dragul meu, renaște mereu pe ruinele uitării. Nu sunt original și nici nu pot fi. Până la urmă trebuie să fim prezenți în articulațiile timpului nostru.
N-am mai spus nimic.
-Liviu, lipsesc jumătatea de oră, mă duc la ateliere la teatru.
-Bine Dane, dar vezi că lucrăm până mai târziu astăzi.
-În regulă... a răspuns Dan Jitianu, ieșind pe ușă.
Ne-am întors în biroul maestrului. A luat o hârtie de pe masă și mi-a întins-o.
-Uite ce am scris. Citește-o și unde nu-ți place fă un semn.
Cred că era foarte cald... Am citit, am recitit...
-Vă mulțumesc din suflet...
-Uite, vezi, aici am scris ceea ce te identifică... Stilul tău. Incandescența filmului... Ce zici?
Am spus încă o dată mulțumesc.
-Știi, aici la mansardă a stat Penciulescu după divorț. Când lucra Regele Lear la Național. Îl iubești pe Radu?
-Da... Mult. Fără el eram un alt regizor. M-a încurajat din priviri. Apoi a împăturit pagina scrisă:
-Dacă merge, public-o!
O doamnă a intrat în birou. Probabil menajera și a adus două cafele.
-Vrei zahăr brun?
-Da, am zis.
Atunci nu știam că există zahăr brun.
-Originalitatea... întâmplarea a făcut ca eu, la Pădurea... să trag cel mai lung cadru din lume. Trei sute și ceva de metri, cadru-bobină. Întâmplarea...
Îl distribuisem în Apostol Bologa pe Șerban Cantacuzino. Și chiar am filmat cu el aproape 1000 de metri. Era un actor fin, delicat, dar nu putea ajunge la personajul lui Rebreanu. Ovidiu Gologan, directorul de imagine, dorea să filmeze scena spânzurării lui Svoboda în regim... Lumina de regim pe care conta pentru întreaga secvență de debut a filmului, care nu ține mai mult de douăzeci de minute, dispărea de fiecare dată după repetiții, înainte de a începe filmarea. Nu știam ce să facem... Griurile gândite de Gologan erau seva secvenței. Nu puteam renunța la această structură vizuală. Și atunci am fost obligat să trag întreaga secvență dintr-un singur cadru folosind panoramările mișcării de aparat, de pe macara. Și, astfel, am făcut montaj în cadru cu mult înainte de a vrea să fac acest lucru... Râde.
-Originalitate, nu...!?!
***
Am fost sunat de la ATM - uniunea noastră teatrală înainte de 89... Edith Markson de la Fundația Ford venea la București și dorea să mă întâlnească. Aveam dezlegarea necesară pentru întâlnirea cu un cetățean străin de la Direcția Relații Externe a CCES în spațiile asociației noastre. Nu bănuiam despre ce e vorba, dar un contact cu America mă electriza.
Avionul nu a putut ateriza pe Otopeni din cauza ceții și doamna Markson a ajuns la Arad, și de acolo toată noaptea cu trenul... a sosit, în sfârșit, la București a doua zi.
Ne-am întâlnit și mi-a spus că urmează să selecteze un regizor român pentru a se alătura unui grup de regizori din țările estice într-un program de documentare și schimb de experiență în SUA. Dorea să vadă măcar unul dintre spectacolele mele, Năpasta sau Noaptea Furtunoasă. Stătea 3 zile la București, iar spectacolele mele de la Majestic nu erau programate în această perioadă. Noaptea Furtunoasă era chiar scoasă de pe afiș în urma vizionărilor. Totuși, solidaritatea actorilor din cele două distribuții și generozitatea doamnei Deleanu, directorul teatrului, ne-a permis să arătăm într-o dimineață cele două spectacole fără public, repetiții generale cum ar fi.
Am aflat mai târziu de la Edith că Liviu Ciulei mă recomandase pentru acest program de cooperare internațională.
Am ajuns în Statele Unite la sfârșitul lui martie 1981 împreună cu Arsenie Iovanovici din Belgrad, Zvone Sedlbauer din Ljubljana, Liubișa Georgeveski din Scopje, Kristo Stoianov Kratchmanov din Sofia și Jan Stotnicki din Varșovia.
La Washington DC, apoi la New York, faima lui Liviu Ciulei reverbera în lumea teatrală americană. Hamlet-ul realizat la Arena Stage era socotit un triumf internațional...
Într-o după-amiază urma să avem o întâlnire, noi artiștii din estul socialist cu personalitățile cele mai proeminente ale teatrului american. Zelda Fichander producing director la Arena Stage, Michael Lessac - directorul artistic de la Colonades Theater, Marshall Mason de la Circle Repertory, Ted Mann de la Circle in the Square, Martha Coigney președinta Institutului Internațional de Teatru, Ellen Stewart fondatoarea La MaMa Experimental Theatre Club, David Eliot Levine - director executiv de la The Dramatists Guild, Adrian Hall director artistic la Trinity Square Repertory - Providence, George Scott - președintele centrului de studii Eugene O'Neill...
Am ajuns undeva în Uptown în West Side pe la strada 158...
Nu mai țin minte exact. Am intrat într-un zgârie nori cu vreo 70 de etaje. Un lift somptuos ne-a lăsat pe toți 9 câți eram, șase regizori, Edith Markson, Paul Hiemstra și Molly Scovilles, care ne însoțeau, direct în livingul unui apartament de la etajul 50.
Spațiul era ireal pentru mine. Nu știam că într-un bloc există un living de dimensiunile unui studio de teatru. Lume bună, lume celebră, densitate pe metru pătrat de personalități. Și dintr-o dată... ușa liftului s-a deschis din nou și cei peste 80 de invitați aveau privirea ațintită spre... Liviu Ciulei. Aplauze, aplauze de recunoștință, cordiale, prietenești.
Liviu Ciulei, cu eleganța sa nepereche, zâmbind, venea spre mine. Arsenie Iovanovici, a întrebat șoptit...
-Te cunoaște?
Am dat afirmativ din cap fără a spune ceva.
Era îmbrăcat sportiv cu o geacă de piele, de culoarea auriu ruginie a toamnei.
M-a îmbrățișat:
-Bine ai venit! Zelda Fichlander a întrebat:
-Vă cunoașteți?
-E prietenul meu... Un tânăr regizor care...
Nu am mai auzit nimic preț de câteva secunde...
N-a bătut ușor cu mâna pe spate întorcându-mă totodată spre Martha Coigney care voia să-mi vorbească:
- Welcome, mister Visarion...
Am atins ușor paharele toți patru.
-Cheers!... a toastat Martha.
-Mă bucur că ești aici, că ai ajuns în America. Mâine ce faci? Vrei să mergem să vedem un Woyzeck la Bread & Puppets, în Village?
-Bineînțeles... Și eu am făcut un Woyzeck anul acesta.
-Știu, de aceea te și invit.
A doua seară am văzut în Tribecca spectacolul lui Peter Schumann. Erau într-o sală de 80 de locuri vreo 30 de spectatori ce urmăreau reprezentația faimoasei trupe experimentale. Păpușile gigant, grotescul imaginii scenice, causticitatea interpretării, toate funcționau pe leitmotivul muzical al Periniței românești.
După spectacol Liviu Ciulei m-a invitat la un restaurant în Soho... Am vorbit despre reprezentație, despre public, despre ce mai e nou în lumea teatrului. Era director artistic la Minneapolis, la Tyrone Guthrie Theatre. În repertoriul gândit de el împreună cu dramaturgul Micky Lupu, cu care colaborase și la Bulandra, erau prezente marile texte, dar și noutățile teatrului american. Printre regizorii invitați, bineînțeles, Lucian Pintilie, Andrei Șerban.
-Știi? La București toată lumea îmi spune Maestre, iar aici în State și portarul teatrului și actorii și toți ceilalți îmi spun Liviu.
O scurtă pauză.
-Cei de aici mă respectă.
A ridicat păhărelul de vodcă.
-Noroc!
-Noroc, am zis și eu.
Undeva într-un colț întunecat al localului cineva cânta sfâșietor la balalaică... Eram în America. Eram cu Liviu Ciulei.
-Domnule Ciulei, cum aș putea spune în engleză actorilor simțiți-vă liberi", riscați... fiți liberi", știți, să înțeleagă ce implicare vreau de la ei.
-Hang loose! Da... Hang loose.
***
Robert W. Corrigan a venit în România pentru a vedea și spectacolele mele. Liviu Ciulei mă recomandase pentru o posibilă candidatură la un Fulbright Grant. După eforturile herculiene, cum notează profesorul Corrigan, ale Ambasadei Americane din București, am ajuns în sfârșit, din nou, în Statele Unite în toamna lui 1983.
Lucram Richard al IlI-lea la Training Professional Programm, al Universității din Milwaukee. Liviu Ciulei continua munca sa în Minesotta cu spectacole revoluționare... dar și cu polemici privind vizualitatea și expresia spectaculară pe care le avea cu decanul facultății de teatru din Mineapolis.
Robert Coriggan l-a întrebat dacă dorește să mă introducă în teatrul american odată cu premiera spectacolului Richard III. Cu aceeași generozitate și noblețe ce îl caracteriza, maestrul Ciulei a scris din nou despre mine și munca mea. Semnătura sa a contat enorm pentru contactele mele în lumea teatrului american. Datorită acestei susțineri prestigioase am putut lucra Unchiul Vanea, la Louisville sau Richard II la Kentucky Shakespeare Festival.
M-a sunat în ziua premierei și mi-a urat "Baftă!".
Au trecut anii și în 1986 l-am întâlnit la New York University, lucra cu studenții Barbarii lui Gorky. Făcuse un decor doar din hârtie de ambalaj.
-Nu sunt bani pentru producție... și am inventat acest decor...
-Știți, i-am spus, când am făcut audiția pentru Sonia din Unchiul Vanea, actrița care a luat din prima rolul Lilli Flanders, fusese studenta dumneavoastră la Julliard School. A fost o bucurie lucrul nostru pentru că Lilli știa de la dumneavoastră că trebuie forat înăuntrul personajului pentru a găsi ceea ce textul are dar nu arată... Actoria e o forare a straturilor adânci... Așa mi-ați spus întotdeauna și așa au învățat și americanii.
Da. Poate au învățat... poate nu. Mulți uită. De asta apar mereu artiști noi.
Era profesor recunoscut și apreciat de colegi, de studenți, de publicul entuziast care îi vedea spectacolele.
Am vorbit mult despre George Constantin, despre arta acestui mare actor, despre ineditul creației sale în Furtuna.
La solicitarea lui Elisabeth Amstrong a scris o nouă recomandare pentru candidatura mea la un post de profesor la California Institute of the Arts. Susținerea sa m-a propulsat în lista scurtă a celor selectați. Din păcate, viza românească pentru ședere în străinătate nu a mai fost prelungită.
***
2009. ..
Ne-am întâlnit în spatele Teatrului Național. Era trist... obosit.
-Bună ziua, domnule Ciulei.
-A! Bună ziua...
-Ce faceți?
-Nimic... Dar tu ce faci, ce lucrezi?
-Am terminat mai demult o Livadă de vișini la Craiova, iar acum voi avea premiera unui nou film, Luna verde.
Mergeam alături de el pe trotuar... în fața casei sale.
-M-au înjurat cu Hamlet-ul de la Bulandra.
Am tăcut. M-a privit apoi și fără să vrea s-a împiedicat ușor de o dală a trotuarului.
-Picioarele...
În depărtare se auzea sirena unei ambulanțe.
-Mi-aduc aminte, că atunci când ați lucrat la Munchen, într-o altă sală a teatrului Ingmar Bergman monta Tatăl lui Strindberg.
-A, da... Așa e... ne întâlneam în timpul pauzelor de prânz.
-D.R. Popescu mi-a spus că Macbett-ul dumneavoastră pe care l-a văzut acolo la premieră, a avut peste 20 de ridicări de cortină. Iar Bergman... mult mai puțin...
-Nu mai țin minte... se poate...
-Știți fraza asta: Începuse întunericul, iar eu nu-l vedeam - pe care Bergman a scris-o în Lanterna magică?
-Da, parcă îmi amintesc... la mine a început, dar îl și văd... Știi, mi-am rupt mâna, și stând în gips acasă, mă plictiseam... și atunci m-am întors la teatru. Trebuia să mă întorc.
-Ana Maria Narti mi-a spus că Hamlet-ul lui Bergman cu Peter Stormare a fost făcut praf de critică în Suedia.
-Nu știu. Nu am auzit.
-E mult de atunci, au trecut anii. Uite, mergem de 10 minute pe câțiva metri pătrați și ne fuge prin față viața.
-Când un înțelept arată spre stele, doar un prost se uită la deget...Confucius.
-A, bine spus!... zâmbește. Să publici programul acela de reformă a Teatrului Național.
-Cine are nevoie?
-Nimeni... Dar, mai știi? Poate cândva... să aibă ecou... la alții.
Ne-am oprit în fața porții din Tudor Arghezi 14. La geam apăruse distinsa doamnă Helga, minunată parteneră de viață și creație. Am tăcut câteva clipe amândoi. Mașini grăbite treceau pe lângă noi...
Arta este o năframă ispititoare de magie albă așezată întâmplător pe respirația vieții. Tăceam...Într-un târziu:
- Vă mai aduceți aminte, atunci când am mâncat borșul acela rusesc la New York mi-ați spus ce ar trebui să spun actorilor americani pentru a mă înțelege.
Am zâmbit, am zâmbit amândoi. A deschis poarta, a urcat scările și înainte de a intra în casă, a spus:
-HANG LOOSE !
În stradă rămăseseră amintirile, darurile harului său... Spectacolele.
Alexa Visarion
|
Alexa Visarion 11/28/2023 |
Contact: |
|
|
