Personalităti militare ; Generalul Dragomir Nicolae
Motto
„Oare povestea lui amară n-ar trebui
repovestită? Oare n-ar trebui să rămână
săpată în istoria și-n sufletul neamului nostru?”
Opritsa Dragalina-Popa
Dragomir Nicolae s-a născut pe data de 8 septembrie 1898 la Craiova. Băiatul a urmat în Cetatea Băniei cursurile primare, gimnaziale și liceale, la finele cărora învățătorii și profesorii săi au fost unanim de acord că elevul era posesorul unor mari posibilități intelectuale de afirmare.
După terminarea liceului, tânărul nostru oltean pleca în vara anului 1914 la București, pentru a susține examenul de admitere în Școala Militară de Ofițeri de Artilerie și Geniu, iar în 1916, anul intrării României în Primul Război Mondial, devenea ofițer de artilerie, fiind înălțat la gradul de sublocotenent. A fost încadrat imediat pe funcția de comandant pluton tunuri în Regimentul 11 Artilerie, unitate în cadrul căreia a participat la luptele Războiului Întregirii.
Pentru a urca în siguranță treptele ierarhiei militare, inimosul ofițer craiovean a urmat apoi cursurile Școlii Speciale de Aplicație pentru Artilerie în perioada 1921–1922.
Aidoma celor mai capabili ofițeri ai vremii, pe căpitanul Dragomir Nicolae îl găsim în anul 1923 studiind asiduu la Școala Superioară de Război din București (azi Universitatea Națională de Apărare), însă în anul1924 se va transfera la Școala Superioară de Război din Torino. Aici și-a continuat cu succes anul al II-lea de studii, atrăgând atenția profesorilor și comandanților săi, cărora le-a lăsat o impresie excepțională și prin urmare a fost convins să rămână în Italia pentru următorii doi ani, unde de altfel se simțea ca peștele în apă. În consecință Nicolae Dragomir, avid de învățătură și beneficiind de o inteligență sclipitoare, a devenit în scurt timp un student eminent la Universitatea din Torino, unde a obținut titlul de „Doctor în științe politice și economice”. Toate aceste succese cucerite pe tărâmul pregătirii superioare, îi prevesteau tânărului ofițer craiovean, o carieră militară de excepție.
Fiind posesorul unor evidente calități didactice și pedagogice se afirmă repede și ca excelent profesor universitar. Pe baza renumelui pe care și l-a câștigat de timpuriu este invitat să predea la catedra de economie a Facultății de Drept și la Academia Comercială din București, iar la Școala Superioară de Război a ținut în anul 1939 cursurile de tactică generală și de strategie, impresionând auditoriul și demonstrând că este într-adevăr un ofițer cu calități intelectuale remarcabile. Oarecum surprinși de pregătirea vastă și evoluția spectaculoasă a ofițerului, atunci când venea vorba despre întocmirea notările de serviciu, superiorii săi afirmau pe bună dreptate, că nu mai știu ce alte calități să-i consemneze în fișa personală și în consecință, la 42 de ani era considerat ca fiind „unul dintre cei mai valoroși ofițeri ai oștirii”.
Ulterior locotenentul colonel Nicolae Dragomir a fost numit în funcția de ministru secretar de stat al Coordonării și Statului Major Economic1. În continuare a îndeplinit funcții în statul major al Regimentului 1 Artilerie Grăniceri și șef Serviciul Organizare-Mobilizare Națională a Teritoriului din Marele Stat Major. Pe baza competenței sale profesionale a fost cooptat în perioada 1941 - 1942 în Cabinetului Militar al Conducătorului Statului, iar în 1942 - 1943 a îndeplinit funcția de subșef de stat major al Armatei a 4-a. În anul 1944 a fost numit comandant al Regimentului 8 Artilerie Grea, dar capacitatea sa organizatorică și de stat major l-au propulsat din nou la eșaloanele operative, fiind numit în funcția de subșef de Stat Major al Armatei a 4-a și din 2 martie 1945, în cea de șef de Stat Major al Armatei a 4-a română.
Pentru rezultatele de excepție în exercitarea actului de comandă și stat major, Nicolae Dragomir a primit drept recompensă numeroase ordine și medalii.2
Pe Frontul de Est, Nicolae Dragomir a dus o luptă acerbă atât cu comandamentele germane, cât și cu conducerea militară a României, pentru a proteja trupele române și a le scoate de sub tutela nemților.
În timpul bătăliei din Stepa Kalmucă și-a asumat cu curaj rolul de a lupta pentru salvarea de la pieire a ostașilor noștri, informând și protestând față de modul injust și discreționar în care comandamentele germane foloseau trupele române pe frontul de la Stalingrad. Astfel, la 7 decembrie 1942, ofițerul se adresa colonelului Socrate Mardari, din eșalonul înaintat al Marelui Cartier General, căruia îi cerea să discute încă o dată situația dificilă a trupelor române, cu comandamentele germane: ,,Mă iertați, dar tot ce spuneți am spus nemților. Ei știu una și bună, să murim pe poziție. Vă întrebăm, să murim sau să nu murim? Dacă nu ne puteți răspunde dumneavoastră, întrebați la București, căci mâine poate fi bătălia și poate să fie tot atât de dezastruos dacă prăpădim aici toată armata ca și dacă o retragem și intrăm în conflict acut cu aliații noștri. Așa se pune problema. Dacă o lăsați numai pe umerii noștri, noi vom hotărî cu răspundere înaintea țării și a lui Dumnezeu, dar nu mai puțin va rămâne clar că am fost lăsați singuri în fața acestei grele probleme militare și politice”. Puțin mai târziu, pe 27 decembrie 1942, bravul ofițer revenea insistând cu aceeași fermitate: ,,Ne-ați ordonat să executăm întocmai ordinele armatei germane. În condițiile de mai sus, ordinele germane ca trupele noastre să rămână pe loc înseamnă condamnarea lor. Am făcut tot ce am putut pentru a evita aceasta. Nu putem face mai mult decât neexecutând ordinele. Rugăm interveniți hotărâtor și imediat pentru întărirea puternică contra tancurilor sau, în caz contrariu, pentru scoaterea trupelor noastre din misiunea actuală”. Pentru ca a doua zi să raporteze cu amărăciune: ,,Sacrificarea trupelor a fost inutilă”.
În august 1944, soarta l-a pus din nou în situația de a se implica activ în desfășurarea evenimentelor dramatice în care trupele române erau prinse ca într-un clește. În această situație gravă, colonelul Nicolae Dragomir și-a exprimat energic punctele de vedere, urmărind și de această dată salvarea de la pieire a cât mai multor trupe române. Remarcabile sunt din acest punct de vedere intervențiile făcute de el în luna august 1944, pe lângă cei mai înalți factori de decizie ai țării. La 17 august, cu puțin timp înaintea declanșării ofensivei sovietice pe frontul din Moldova, ofițerul s-a pronunțat din nou cu fermitate pentru adoptarea unor măsuri politice și militare, care să evite dezastrul care devenise de altfel iminent.
,,În momentele decisive care se apropie – raporta ofițerul eșaloanelor superioare – este indispensabil să luăm în mâini românești frâiele conducerii trupelor de pe frontul român. Aceasta ne va da putința de a executa deplin manevra militară și politică pe care o impune situația internațională în curs de schimbare. Altfel poate acum și altfel atunci când vom fi dați peste cap, așa cum vom fi, mai curând sau mai târziu, atunci când rușii vor fi opriți din înaintarea spre vest, pentru care fac acum efortul și vor putea îndrepta forțe importante spre noi. Trecătoarea noastră tărie nu poate fi valorificată politicește, atât în ochii aliatului, cât și ai adversarilor noștri. În acest sens, conducerea militară trebuie să persuadeze neîntârziat conducerea politică a țării”. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor avea să confirme în fapt că semnalele de alarmă trase de colonelul Nicolae Dragomir dovedeau realism și o profundă capacitate de analiză și sinteză.
Nereușind să ia legătura de pe front prin telefon cu mareșalul Antonescu aflat în Capitală, în dimineața zilei de 23 august 1944 se adresează generalului Sănătescu de la Palatul Regal. Acestuia îi raportează că trupelor sovietice nu li se mai putea opune vreo rezistență serioasă, iar germanii încearcă să încetinească retragerea marilor unități române spre aliniamentul fortificat Focșani – Nămoloasa – Brăila și să le dirijeze spre Carpații Orientali! Toate insistențele sale erau în fapt menite a se interveni la „Comandamentul Aliat” pentru retragerea imediată a trupelor române, care erau menținute în dispozitive fără nicio justificare strategică.
Intuind și de această dată dezastrul ce avea să se abată asupra unităților noastre, în după-amiaza aceleiași zile, colonelul Nicolae Dragomir insistă din nou la generalul Sănătescu: ,,Este cazul să rezolvați imediat această situație cu domnul mareșal. Totul este pregătit. Puteți conta, în momentul politic care se aproprie pe absoluta noastră credință românească. Aștept de la dumneavoastră un răspuns”.
Fără a mai aștepta însă răspunsul generalului Constantin Sănătescu, colonelul Nicolae Dragomir a trimis lui Ion Antonescu la ora 12.00 o telegramă, care a fost considerată de colonelul Radu Davidescu, șeful Cabinetului Militar al Conducătorului statului ca fiind ireverențioasă. Colonelul Dragomir sublinia că frontul era rupt și deschis între Bârlad și Siret, insistând asupra necesității de a salva efectivele Armatei române aflate într-o situație dramatică. Considera că era de datoria lui să se adreseze cu orice risc direct mareșalului, pentru remedierea situației dezastruoase în care se aflau trupele noastre și cu curaj, el menționa: ,,Este indispensabil ca fără a întârzia o clipă să ne dați cel puțin dezlegarea de a ordona retragerea armatei spre țara noastră, de care noi nu ne putem despărți”. Pentru ca, în continuare, să facă o afirmație de-a dreptul șocantă: ,,Înainte de a ne lua răspunderi proprii, așteptăm răspunsul dvs., care nu trebuie să întârzie niciun moment, pentru salvarea armatei și ajutorarea țării”. Înainte de a pleca la Palatul Regal, unde avea să fie arestat în după-amiaza aceleiași zile, mareșalul Ion Antonescu a mai avut timp să răspundă comandamentului Armatei 4 arătând că i s-a lăsat ,,latitudinea pentru executarea mișcării și suveranitatea absolută de a declanșa execuția (retragerea – n.n) după cum va crede de cuviință”. Acest fapt a fost infirmat din nou de generalul Gheorghe Avramescu, înlocuit cu puțin timp înainte de la comanda armatei, în raportul trimis la ora 19.00, care însă nu a mai ajuns la mareșal. Colonelul Nicolae Dragomir se situa din nou în centrul evenimentelor, dovedind inițiativă, curaj în exprimarea punctelor de vedere, grijă față de soarta armatei și responsabilitate față de țară, propunând măsuri care depășeau chiar atribuțiile sale funcționale. Deși colonelul Gheorghe Magherescu îl suspectase la un moment dat, ca fiind un contestatar al mareșalului Ion Antonescu, peste ani releva că, generalul Dragomir avea să aducă frumoase elogii mareșalului, declarând: ,,Suprema cinstire ce mi s-a adus vreodată a fost perioada când am stat în legătură cu această nobilă figură a armatei și a neamului românesc. I-am fost slujitor credincios și devotat, căutând să-i aduc servicii atât cât a stat în puterea mea”. Cu aceeași demnitate a acționat și în relațiile cu comandamentele sovietice, după 23 august 1944. Nici pe Frontul de Vest generalul Nicolae Dragomir nu a avut parte de mai multă liniște!
În noaptea de 2/3 martie 1945, în plină campanie militară pentru eliberarea teritoriului Cehoslovaciei, generalul Nicolae Dragomir, unul dintre cei mai valoroși șefi de stat major din Armata română, a fost arestat de membri NKVD, în localitatea Divin din actuala Slovacie și condus la Punctul de Comandă al Comandamentului Frontului 2 Ucrainean, împreună cu generalul Gheorghe Avramescu. Cei doi generali români au fost dirijați apoi în direcții diferite și necunoscute comandamentelor noastre militare superioare. A doua zi Avramescu își pierdea viața pe timpul deplasării, ca urmare a unui presupus atac al aviației germane, despre ale cărui urmări sovieticii ne-au informat la insistențele noastre, abia în anul 1963!
În fapt, generalul Avramescu fusese lichidat prin împușcare chiar de militarii sovietici care îl însoțeau, iar generalul Nicolae Dragomir a fost exilat în Uniunea Sovietică, unde a fost anchetat, condamnat la 8 ani de muncă silnică și apoi deportat în Siberia. Culmea, în acest timp în țară a fost pus sub urmărire (deși se cunoștea în mod evident soarta lui), judecat în lipsă pentru o presupusă ,,crimă la dezastrul țării” și fiind considerat ,,intim colaborator” al lui Ion Antonescu. Așadar a mai fost condamnat încă odată în anul 1946 la 10 ani detenție riguroasă, 10 ani degradare civică și confiscarea averii în folosul statului.
După instalarea guvernului Petru Groza, generalul de brigadă Nicolae Dragomir a fost disponibilizat din oficiu împreună cu alți generali, motivându-se: „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”3.
„Inculpatul” (în fapt distinsul general Nicolae Dragomir) executa deja pe teritoriul Uniunii Sovietice o condamnare la muncă silnică stabilită de (in)justiția sovietică pentru o perioadă de 8 ani. Până la ispășirea pedepsei pe 4 aprilie 1953, a lucrat în condiții umilitoare ca felcer veterinar la un sovhoz, sub stricta supraveghere a autorităților sovietice.
În anul 1955, luând act de condamnarea sa în țară și de prevederile Decretului de amnistie din 30 iunie 1955, generalul Nicolae Dragomir a solicitat pe bună dreptate repatrierea, sperând să revină la o viață normală. După primirea aprobării, împreună cu un grup de repatriați a intrat în țară pe 10 ianuarie 1956 prin punctul de frontieră Ungheni, cu un pașaport colectiv. În urma verificările făcute de Securitate fost trimis la Miliție unde i s-a întocmit o fișă provizorie cu ștampila ,,Repatriat”, fiind cazat în spațiul locativ al fratelui său, Ion Dragomir. Prezentându-se ulterior la „Comisia de repatriere” este recomandat „Direcției Generale a Recrutării și Repartizării Forțelor de Muncă” pentru a fi plasat în serviciu. Ca urmare, în iulie 1956 a fost angajat ca bibliograf la Serviciul de documentare științifică și bibliografie din „Biblioteca Centrală Universitară”, cu un salariu lunar de 775 lei. Se părea că viața aveau să reintre în normal pentru Nicolae Dragomir, însă pe 11 ianuarie 1957 a fost arestat din nou, fără să i se comunice motivul. Bănuind că noua sa arestare s-ar putea datora condamnării din anul 1946, a făcut numeroase recursuri, însă toate au fost respinse cu cinismul specific autorităților acelor vremuri. Așadar coșmarul vieții sale nu se terminase încă și prin urmare a mai petrecut încă șapte ani de detenție în închisorile românești din: Jilava, Gherla, Râmnicu-Sărat, Văcărești și din nou la Jilava, la care s-a adăugat și perioada în care a fost surghiunit în Uniunea Sovietică (1945-1955). Reputatul istoric Alesandru Duțu se întreabă pe bună dreptate: „ A fost implicat cu adevărat generalul Nicolae Dragomir în dezastrul țării și al Armatei române în anii 1940-1945, așa cum au decis judecătorii în 1946”?
Din analiza activităților sale, atât în funcția de ministru, cât și în cea de șef de stat major al Armatei 4, rezultă clar că acuzațiile erau complet nefondate. Mai mult, documentele epocii aflate în arhive atestă contrariul, relevând demnitatea incontestabilă a ofițerului dovedită în relațiile economice și militare cu germanii, și în egală măsură grija și responsabilitatea față de trupele române aflate în subordine. De altfel, generalul Dragomir și-a asumat riscuri deosebite în momentele critice ale războiului din perioada noiembrie - decembrie 1942 în Stepa Kalmucă, dar și în august 1944 în timpul bătăliei din Moldova, când a protestat energic față de modul necorespunzător în care comandamentele germane dispuneau folosirea discreționară în luptă a trupele române, în dezacord cu posibilitățile lor de acțiune.
Concluzionând, apreciem că prin tot ceea ce a întreprins pentru Armata 4 română în Stepa Kalmucă, generalul Nicolae Dragomir s-a dovedit a fi un militar patriot, încercând să facă tot ce a fost posibil pentru a salva cât mai multe vieți ale militarilor pe care îi comanda. Din acest punct de vedere, cei care l-au judecat după război trebuiau să-i fie recunoscători și nu să-l condamne în mod nedrept la alți ani grei de închisoare.
Pe Frontul de Vest, generalul Nicolae Dragomir a raportat la un moment dat că Vlad Sturdza, ginerele generalului Gheorghe Avramescu, șeful său direct și comandant al Armatei a 4-a ar fi în legătură cu nemții. Presupunerea sa avea să se confirme curând, când acesta a și trecut frontul în dispozitivul trupelor germane.
La data de 12 martie 1945, generalul Nicolae Dăscălescu a raportat cu îngrijorare generalului Constantin Sănătescu, șeful Marelui Stat Major că încă nu se înapoiaseră la Punctul de Comandă, generalii Avramescu și Dragomir.
Arestarea generalilor Gheorghe Avramescu și Nicolae Dragomir au constituit pentru un timp îndelungat o mare enigmă pentru toți românii, la fel ca și pretextele care au determinat această măsură diabolică, precum și situația lor și a familiilor acestora.
După ce pe 4 octombrie 1946 a fost judecat în lipsă și condamnat la 10 ani închisoare, la 3 februarie 1947 s-a emis Mandatul de arestare nr. 16 341, în care administratorul penitenciarului Dumbrăveni era însărcinat să-l rețină pe numitul Dragomir Nicolae, care de fapt în acel timp se afla în lagărele rusești din Siberia.
Au urmat alți șapte ani de detenție, petrecuți în închisorile românești (la Jilava din 11 ianuarie 1957, având număr de înmatriculare K.2, în celulele 38, 41 și 36; la Gherla din septembrie 1960 – număr de înmatriculare 113; la Râmnicu Sărat din 17 decembrie 1960, număr de înmatriculare 6; la Văcărești din 13 ianuarie 1963 – număr de înmatriculare R.17; la Jilava din 26 iulie 1963 – număr de înmatriculare 15, în celulele 13, 13 bis, 49 și 48).
Generalul Nicolae Dragomir avea să fie eliberat abia pe 27 iulie 1964, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 511, detenția lui însumând 15 ani de temniță, la care s-au mai adăugat și cei 4 ani de război, înțelegând astfel că acest calvar prin care a trecut generalul Nicolae Dragomir a durat în fapt aproape 20 ani! În ziua eliberării, înainte de ieșirea dintre zidurile închisorii a fost pus să semneze o declarație în care era consemnat: ,,La punerea mea în libertate din locul de deținere – Penitenciarul Jilava – am luat la cunoștință de faptul că nu am voie să comunic nimănui nimic din cele văzute și auzite de mine în legătură cu locurile de deținere pe unde am trecut și nici despre persoanele cunoscute. De asemenea, nu voi comunica nimic scris și nici verbal rudelor sau altor prieteni despre deținuții rămași în locul de deținere. În cazul când nu voi respecta cele arătate mai sus, am luat cunoștință că sunt pasibil a suporta rigorile legilor Republicii Populare Române.”
Iată și câteva caracterizări (toate la superlativ) făcute de superiorii săi de-a lungul carierei, care creionează în mod sugestiv personalitatea de excepție a ilustrului militar de carieră:
Atașatul militar român la Paris, locotenent-colonelul C. Ionescu – Munte: „În perioada 1919-1920 a desfășurat în Franța o activitate, adevărat românească, ce a făcut cinste uniformei române în străinătate” (este vorba despre repatrierea prizonierilor de război români din Alsacia și Lorena și expedierea în țară a materialelor cedate de americani și francezi); Comandantul Școlii Speciale de Artilerie îl considera „om de o solidă cultură generală, educație socială și artistică”; Colonelului Skeletti, atașatul militar român la Roma aprecia că ofițerul „a reprezentat cu demnitate armata și țara, făcând cinste numelui de român” (referire la stagiu satisfăcut la Corpul 8 armată din Napoli); Generalul F. Baistroccki, comandantul Corpului 8 Armată italian: ,,Căpitanul Dragomir prin distinsa sa purtare și latinitatea ce o arată în simțăminte a știut imediat a captiva stima și simpatia ofițerilor mei, iar eu am păstrat cea mai plăcută impresiune asupra calităților intelectuale, militare și culturale ale acestui distins ofițer, care a fost pentru mine un subaltern devotat, un brav camarad, un amic leal”; Generalul Ion Antonescu în 1932: ,,Temperament liniștit. Cultură generală foarte frumoasă. A ținut tuturor profesorilor școlii și ofițerilor elevi câteva conferințe asupra Sociologiei războiului. Prin ele a dovedit că are calități deosebite de conferențiar. Claritate în expunere, logică în argumentări și putere de convingere pentru auditor. Foarte disciplinat și cu o educație fină. Nu-i cunosc defecte. Excelent profesor cu o foarte bună metodă și de o perfectă claritate în expunere. Educație și ținută desăvârșite”; generalul Paul Teodorescu (1937): ,,Maiorul Dragomir este o personalitate desăvârșită, care se caracterizează prin: orizont foarte mare, păreri personale, concepție largă, inteligență foarte vie și productivă, putere de convingere, caracter ferm, voință puternică, cultură generală și profesională foarte întinse. Ofițerul este dotat cu calități excepționale căruia îi prevăd un viitor strălucit, unde trebuie împins cât mai repede spre binele țării”; Generalul Nicolae Tătăranu aprecia în 1940: ,,orice misiune îi va fi încredințată acestui eminent ofițer, o va scoate la capăt în condițiuni optime”; Colonelul Radu Davidescu (1942): „consider că a urmărit cu pasiune și energie apărarea intereselor de stat și împlinirea nevoilor războiului”, considerându-l ,,un element de elită nu numai al armatei, dar și al țării”; Generalul Constantin Constantinescu-Claps (1942): ,,Ofițer superior cu un trecut strălucit de muncă, devotament pentru țară și instituție, cu aptitudini militare deosebite și animat de un excepțional spirit de sacrificiu. ………… Mă mândresc și mulțumesc soartei că mi-a hărăzit un astfel de colaborator în cele mai grele situații în care a fost pus un comandant de armată în fața inamicului. Colonelul Dragomir este o zestre neprețuită a țării și armatei noastre. Recunoștința mea întreagă acestui nobil vlăstar românesc”.
***
– Care personalitate a istoriei noastre, în afara bunicului vă este aproape de suflet, ați îndrăgit-o și o apreciați?
„- Mă reîntorc la cei care au suferit și s-au sacrificat în urma celui de-al Doilea Război Mondial, cei a căror memorie aș vrea să fie revendicată de generațiile tinere, de copiii revoluției. Iată, de pildă, viața prietenului Tatei (generalul Corneliu Dragalina n.n.), Generalul Nicolae Dragomir. Mi-l amintesc, prin 1956, cu zâmbetul pe buze, întors acasă din iadul sovietic, deși fericirea reîntoarcerii i-a fost scurtă. Fusese condamnat la zece ani muncă silnică și deținut în URSS. La scurt timp după eliberare, a fost arestat din nou, de data asta de autoritățile române, și încarcerat la Jilava, Gherla, Râmnicu Sărat și Văcărești. Oare povestea lui amară n-ar trebui repovestită? Oare n-ar trebui să rămână săpată în istoria și-n sufletul neamului nostru?” 4
Generalul Nicolae Dragomir a decedat pe data de 17 iulie 1981, în București. La Craiova însă, din păcate puțini mai sunt cei interesați de coșmarul prin care a trecut bravul nostru înaintaș! Credem că activitatea militară și drama vieții craioveanului Nicolae Dragomir tind să se piardă în anonimat, dacă periodic nu readucem în actualitate personalitatea ilustrului nostru general oltean.
Note:
1. Pe data de 14 septembrie 1940 locotenentul colonel, profesor-doctor Nicolae Dragomir a fost numit în funcția de ministru secretar de stat al Coordonării și Statului Major Economic în cadrul guvernului prezidat de Ion Antonescu;
2. „Coroana României” clasa a V-a cu spade, în gradul de cavaler și panglică de „Virtutea Militară”, „Steaua României” clasa a IV-a, Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a;
3. Decretul regal nr 860 din 24 martie 1945 pentru treceri în pozițiunea de rezervă, publicat în Monitorul Oficial, anul CXIII, nr 70 din 26 martie 1945, partea I-a, pag 2 259;
4. Fragment din interviul acordat de Opritsa Dragalina-Popa, nepoata generalului Ioan Dragalina și publicat în prestigioasa revistă România Eroică nr 1(48) din 2014.
Bibliografie selectivă:
Alesandru Duțu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944 – 1964), Editura Enciclopedică, București, 1997.
Gl bg (r)
Dumitru BĂLUȚĂ
" REZERVA OȘTIRII DOLJENE "
|
Gl bg (r) Dumitru Bălută 11/21/2023 |
Contact: |
|
|
