1 Decembrie - Ziua Natională a României
Unirea de la 1 Decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României și, totodată, realizarea unui deziderat al locuitorilor granițelor vechii Dacii, unirea Transilvaniei cu România.
Ziua de 1 Decembrie a devenit, după evenimentele din decembrie 1989, Ziua Națională a României, prin Legea nr.10 din 31 iulie 1990.
România a participat la Primul Război Mondial în perioada 27 august 1916-11 noiembrie 1918, de partea ANTANTEI.
Primul-ministru Ion I. C. Brătianu a negociat cu atenție condițiile pentru intrarea în război de partea Antantei, urmărind recunoașterea drepturilor României asupra teritoriilor locuite de românii din Imperiul Austro-Ungar.
Aliații au acceptat solicitările părții române. Semnarea tratatului a fost o mare victorie diplomatică pentru România, pentru că reușise să consfințească printr-un act internațional, purtând iscăliturile celor mai mari puteri din Europa, drepturile seculare ale neamului românesc asupra tuturor ținuturilor locuite de românii din Monarhia Habsburgică. Era prima dată în istoria neamului nostru când aceste revendicări ni se recunoșteau în chip formal.
Consiliul de Coroană din 14 august 1916 a hotărât intrarea României în război de partea Antantei, la 27 august 1916.
Obiectivul politic major al României, definit în Planul de campanie pentru anul 1916, „Ipoteza Z” era „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro ungară”.
După 4 luni și jumătate de confruntări aprige, la sfârșitul anului 1916 România pierduse mai mult de două treimi din teritoriul statului român de atunci, respectiv Oltenia, Muntenia și Dobrogea, cu o suprafață de 100.000 kilometri pătrați și o populație de aproape 3,5 milioane locuitori, datorită superiorității forțelor Puterilor Centrale și din cauza neacordării sprijinului promis de aliații din Antanta. Situația României libere, redusă la teritoriul Moldovei dintre Carpați și Prut , devenise deosebit de critică. Conducerea statului român a luat măsuri de concentrare a energiilor naționale pentru a pregăti reluarea luptelor împotriva ocupanților și asigurarea triumfului idealului de întregire statală.
Planul de campanie pentru anul 1917 a fost întocmit de Marele Cartier General Român, condus de generalul Constantin Prezan, prevedea: eliberarea teritoriilor ocupate de Puterile Centrale și reîntregirea statală, urmărindu-se atingerea în etape succesive a următoarelor obiective: eliminarea forțelor inamice din Dobrogea, estul Munteniei și sud-estul Transilvaniei. In etapa ulterioară se avea în vedere eliberarea teritoriului național dintre Carpații Meridionali și Dunăre. După îndeplinirea acestor obiective, armatele române trebuiau să cucerească Carpații și să relanseze ofensiva de eliberare a Transilvaniei.
Istoricele izbânzi din vara anului 1917 de pe frontul român au stopat înaintarea forțelor militare ale Puterilor Centrale la est de Carpați, armatele germane și austro-ungare înregistrând pierderi deosebite pe frontul român.
Rusia, zguduită de revoluția bolșevică, a semnat armistițiul cu Germania și aliații ei în ziua de 22 noiembrie 1917.
Ultima parte a anului 1917 și începutul lui 1918 au fost marcate de acțiuni naționaliste și demonstrații pentru pace pentru dreptul la autodeterminare al popoarelor înrobite de Imperiul austro-ungar. Președintele SUA, Woodrow Wilson, în Declarația sa din 26 decembrie 1917, recunoștea legalitatea aspirațiilor lor de a-și alege singuri forma de guvernământ.
Ieșirea Rusiei din război a creat un dezechilibru între Antanta și Puterile Centrale și a pus România într-o situație extrem de dificilă. România, din punct de vedere militar, era din noiembrie 1917, total izolată de aliați, inamicul câștigând brusc o superioritate zdrobitoare în efective din cauza ieșirii armatelor ruse din dispozitiv.
România, în circumstanțele lipsei sprijinului aliat, s-a văzut constrânsă să accepte încetarea vremelnică a acțiunilor militare și a decis Armistițiul, semnat la Focșani la 26 noiembrie 1917.
Sub presiunea amenințărilor Puterilor Centrale de reluare a unor atacuri nimicitoare, România a fost constrânsă să semneze tratatul cu Puterile Centrale, la București, în ziua de 24 aprilie 1918. Textul tratatului conținea condiții drastice ce duceau la mutilarea teritoriului României și la subordonarea totală economică și politică a acesteia față de Puterile Centrale. Dobrogea, în întregime, și Munții Carpați treceau sub stăpânire străină, iar României i se impunea plata de despăgubiri de război extrem de grele. Germania a dictat României și drastice condiții militare: demobilizarea întregii armate și revenirea ei la cadrul de pace; reducerea corespunzătoare a efectivelor și predarea armamentului și munițiilor disponibile.
În vara anului 1918 și la începutul toamnei, conducerea statului român, în condiții deosebit de dificile – sub strictă supraveghere inamică - , s-a străduit să conserve cât mai mult din forța de apărare a statului și să pregătească oștirea pentru o reintrare în acțiune într-un moment considerat a fi favorabil.
România a intrat din nou în război împotriva Puterilor Centrale la 27.10. 1918. Guvernul condus de generalul Constantin Coandă a remis în această zi feldmareșalului von Mackensen un ultimatum prin care era avertizat că trupele de sub comanda sa trebuiau să evacueze teritoriul ocupat în decurs de 24 ore; în caz contrar, guvernul român se vedea obligat să folosească forța. Tot în 27 octombrie, regele Ferdinand I comunica președintelui Franței că România reia lupta pentru triumful cauzei naționale. Regele Ferdinand I a adresat un Ordin de Zi către ostași, care conținea chemarea de a relua armele pentru a înfăptui „visul nostru de atâtea veacuri: unirea tuturor românilor pentru care în anii 1916-1917 ați luptat cu atâta vitejie...”.
La 5 noiembrie 1918, Marele Cartier General a emis ordin ca trupele române să treacă munții și să intre cât mai grabnic posibil în Transilvania la cererea Consiliului Național Român datorită terorii exercitate de gărzile maghiare în Transilvania. Trecerea munților se face după cererea fraților noștri și din ordinul M S Regele. Scopul urmărit este să se asigure ordinea, liniștea, viața și avutul locuitorilor.
Victoria Antantei începe să se contureze în Europa Occidentală, în partea a doua anului 1918. Înfrângerea militară a Puterilor Centrale aducea cu sine destrămarea imperiilor multinaționale prin intensificarea mișcării naționale a popoarelor aflate pe drumul autonomiei și independenței.
La 26-28 martie 1918 a avut loc la Roma un Congres al naționalităților din Austro-Ungaria, care a votat o moțiune, cerând recunoașterea dreptului fiecărei națiuni de a se constitui într-un stat național independent sau de a se uni cu statul său național, dacă acesta există deja.
La 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea cu România.
La 27octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Național Român al Bucovinei, sub conducerea lui Iancu Flondor, care a afirmat dorința Bucovinei de unire cu România, eveniment proclamat, la 28 noiembrie 1918, la Cernăuți.
Adunarea de la Alba-Iulia s-a ținut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegați oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate românești, apoi episcopii, delegații consilierilor, ai societăților culturale românești, ai școlilor medii și institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriași, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizațiilor militare și ai tinerimii universitare.
Toate păturile sociale, toate interesele și toate ramurile de activitate românească erau reprezentate. Dar pe lângă delegații oficiali, ceea ce dădea Adunării înfățișarea unui mare plebiscit popular, era afluența poporului. Din toate unghiurile țărilor române de peste Carpați, sosea poporul cu trenul, cu căruțele, călări, pe jos, îmbrăcați în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare ale comunelor ori ținuturilor, în cântări și plini de bucurie.
Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de față la actul cel mai măreț al istoriei românilor.
Spectacol simbolic și instructiv: mulțimea imensă urcă drumul spre Cetățuie printre șirurile de țărani români înveșmântați în sumanele de pătură albă și cu căciulile oștenilor lui Mihai Viteazul. Pe porțile Cetățuii, de pe care se înlăturaseră pajurile nemțești, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul și se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreția vremurilor pe care le trăiesc.
În sala Cazinei militare, delegații țin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor națiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârșirea acestui act măreț, iau loc fruntașii vieții politice și intelectuale a românilor și delegații Bucovinei și ai Basarabiei, care au ținut să aducă salutul țărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român.
Într-o atmosferă înălțătoare, în mijlocul aprobărilor unanime și al unui entuziasm fără margini, Vasile Goldiș, cel care a redactat textul Rezoluției Unirii, aduce la cunoștința poporului conținutul documentului.
Deputații au decis în unanimitate cu privire la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, pe baze democratice, cu păstrarea unei autonomii locale și cu egalitatea naționalităților și a religiilor. Rezoluția votată de Marea Adunare Națională prevedea: „Deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare, autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieții publice, reforma agrară radicală, legislație de ocrotire a muncitorimii industriale.”
Adunarea națională dorește: Congresul de pace să asigure dreptatea și libertatea atât pentru națiunile mari, cât și pentru cele mici și să elimine războiul ca mijloc pentru reglementare a raporturilor internaționale.
Ea salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul monarhiei austro-ungare, pe națiunile eliberate - cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană -, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care și-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea și unitatea națiunii române și exprimă mulțumirea și admirația sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva dușmanului, au scăpat civilizația din ghearele barbariei.
La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluției, Unirea Transilvaniei cu România era săvârșită...
Cu prilejul Adunării, s-a constituit Consiliul Național Român, de fapt un organism legislativ, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptați. A doua zi, acest Consiliu a ales un guvern provizoriu, numit și Consiliu Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul a hotărât să trimită la București o delegație, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh al României). Acesta a înmânat regelui Ferdinand l Declarația de la Alba Iulia.
La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand a promulgat Decretul de sancționare a Unirii.
La Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918, se desăvârșise, într-o atmosferă înălțătoare, cuprinsă de mare emoție, până la extaz, prin chibzuința matură a unui popor, chemat să-și hotărască soarta, cel mai însemnat act din istoria milenară, dramatică și eroică a poporului român, Marea Unire.
" REZERVA OȘTIRII DOLJENE "
|
Gl mr (r) dr Ion Palsoiu 11/21/2023 |
Contact: |
|
|
