Dan Botta - Chipul valah al Frumuseții Carpatine
„Dan Botta a fost o candelă de nețărmurită
strajă a românismului și a țelurilor lui înalte!”
(Mircea Vulcănescu)
FRUMOSUL trebuie să rămână mereu frumos, pentru a-l trăi în plenitudinea Frumuseții!
Trebuie să trăiești permanent FRUMOSUL, doar cu frumusețea ta lăuntrică!
Să-l simți, să-l porți, să-l vibrezi, să-l cânți, să-l iubești, să-l trăiești și să-l dărui, pentru a te ridica la frumusețea FRUMOSULUI divin!
Frumusețea rară a lui Dan Botta venea de undeva din vechea aristocrație princiară thraco-daco-getă, care s-a prelins limpede, cutremurător înspre voievozii Botha din Ținutul Chioarului.
Frumusețea lui Dan Botta reflecta efigia acestui Neam primordial, ales de Creator, în care s-a răsfrânt divinul FRUMOS în toată splendoarea lui sublimă: în ipostaza REGILOR, a PROFEȚILOR încununați de Zamolxe, Apollo, Ioan Botezătorul, Iisus Hristos, Fecioara Maria, Apostolii, Sfinții Părinți, în cea a FILOSOFILOR, a POEȚILOR, a TEOLOGILOR, a ARTIȘTILOR etc.
Părea o frumusețe hollyoodeană, dar era mai presus de ea, fiindcă era princiară prin excelență, fiind o revărsare a spiritului și deopotrivă a firii în care sălășluiește un mare caracter.
Conu Alexandru Paleologu, care era la fel un aristocrat prin arbore, spirit și fire (am avut bucuria să-l cunosc personal după 1990) era însoțit de poetul Ștefan Baciu, când l-a întâlnit pe frumosul carpatin pe Calea Victoriei în anul 1938, și a rămas înmărmurit la apariția acelui frumos bărbat de legendă. „Am văzut atunci un domn extrem de elegant, de o mare distincție, înalt și cu prestanță, cu trenciul aruncat pe umăr – care s-a oprit cu noi și a stat de vorbă, un domn blond, cu ochii limpezi, clari, care m-a fascinat, n-aș spune prin frumusețe, deși cuvântul exact este frumusețea lui - , dar nu era o frumusețe de tipul comun, obișnuit - , nu, repet, avea o prezență fizică, o privire plină de omenitate, cordială, avea ceva regal în el, o natură princiară.
Nu a vorbit foarte mult, dar era fascinant acest personagiu... El ce spunea, spunea atât de frumos, pe un ton atât de cordial, cu un surâs atât de cald – părerile lui aveau o asemenea coerență, o asemenea fluiditate, o asemenea perfectă relație unele cu altele – că nu făcea decât să ofere lumii o imagine intelectuală a propriei lui frumuseți interioare și exterioare, adică genul de frumusețe care se găsește în marile poeme.” (Alexandru Paleologu, Cuvânt înainte, în Dan Botta, Limite și Alte Eseuri, Ed. Crater, București-1996)
Prietenul său, Mircea Eliade, care era și el o frumusețe carpatină, ne oferă un alt portret. „Dan Botta era extraordinar de curtenitor, de o frapantă eleganță, dezinvolt, de o înaltă prestanță, cu un aer impecabil -, pe care îl depășea prin persoana și prin prezența lui.” (Limite..., op. cit.)
„În lumea aceasta și în viața noastră, mărturisește maestrul Dorel Vișan, există multă frumusețe, oriunde te-ai întoarce. Din păcate, însă, cu fiecare clipă constatăm tot mai mult că nu mai avem timp să o privim...” (Dorel Vișan, CINE-I PĂZEȘTE PE PAZNICI? Gânduri de zi și de noapte, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019, p. 200)
Mircea Vulcănescu l-a considerat un poet eleat, care aparținea ca spirit de școala filosofică din Eleea, ilustră prin Parmenide, Zenon, Melissos, ce susțineau absolutismul identității, unitatea.
Dan Botta nu a fost un poet în adevăratul sens al slovei elevate, precum fratele său Emil ori marii clasici sau Poeții Crucii, ci a fost un creator de rară eseistică, cu o concepție originală, o adevărată filosofie a artei și a istoriei, lin curgătoare într-o formă incantorie, muzicală.
În eseurile sale filosofice Dan Botta, vine ca un urmaș legitim al marelui istoric Vasile Pârvan, cu același mod de împletire a eseului, a prozei de idei brodată pe frumusețea formulării eufonice, împletind harul care îi dă măiestria artistică cu nuanța morală, tradițională, exprimându-și astfel, clar, constant și plenar concepția sa despre Univers și Om.
O altă aură strălucitoare a chipului lui Dan Botta, o aflăm zugrăvită de prietenul său, marele filosof, eseist și poet, apoi și martir Mircea Vulcănescu.
„Ceea ce m-a impresionat mai mult la Dan Botta, n-a fost nici extrem de serioasa lui cultură clasică, pe care n-am mai întâlnit-o la nici un om din generația mea. (Numai el citise în textul original pe Platon, pe Plotin și frecventase îndelung tragicii și istricii greci (de fapt traci n.a.) în texte, pe Virgiliu, pe Catul, pe Augustin, pe Villon sau pe Dante.)
Nu mă impresiona, spun, erudiția lui strălucită, făcută nu din lucruri învățate, ci din prietenia din toate zilele cu aștrii, nici felul în care frecventarea continuă a izvoarelor dădea convorbirii cu el bogăția și rezonanța pe care nu le-au avut convorbirile cu cei ce trăiesc în tovărășia izvoarelor de a doua mână.
Nu mă impresiona nici vecinica lui tovărășie cu dicționarele de rădăcini greco-romane, care dădeau convorbirilor cu el un miez pe care nu-l găseai la nimeni altul din oamenii generației mele (generație de titrați prin excelență n.a.); ceea ce mă impresiona la el era unitatea de expresie în care-și construise ființa, stilul vieții.” (Mircea Vulcănescu, Dan Botta, în Chipuri spirituale, 2, Ed. Eminescu, București-1995)
Eseurile filosofice ale lui Dan Botta sunt un susur de melopee în care se revarsă cristalin armonii șoptitoare de izvoare albastre cu unduiri albe, verzi, roșiatice, serafice de azur.
În „Frumosul Românesc”, eseistul pleacă de la geometria ornamentală a vaselor de ceramică dacice în care surprinde permanența motivelor preistorice.
„Thracia de peste două mii de ani, Thracia istorică și Thracia preistoriei se ascund în simpla geometrie a vasului. Frumosul românesc apare aici ca o idee transmisă de Thracia, ca suflul aceluiași suflet, al unei aceleiași Psyche...
În domeniul actelor majore, al fervorii, al marii puteri spirituale – singura care se ridică la creație –, aceste caractere ale sufletului colectiv se prefac în virtuți cardinale...
Insensibilitatea la tristețile vieții devine un principiu superior de armonie, de pace, de integrare în cosmos: ataraxia marii înțelepciuni, sentimentul singurătății sufletului pe un plan aproape muzical (liturgic aș spune n.a.), unde totul – bucurie și durere (suferință n.a.) – se desface indiferent, monoton, egal sieși.
Nici indiferent, nici monoton, ci acceptarea suferinței ca virtute, creativ, spiritual, mistic, ascetic, isihast, jertelnic pentru a atinge iubirea care te înalță nemurii, învierii transcendente.
Thracia posedă sentimentul acestui frumos absolut, abstract, eroic, martiric... Întâia Scrisoare a lui Eminescu este o altă imagine a cosmosului dionysian, ca o icoană a frumosului românesc... Thracii adorau un singur zeu, a cărui puritate, a cărui generalitate, a cărui perfecțiune răspundeau puterii lor spirituale. Thracii hiperboreeni – cei de pe meleagurile noastre – îl numiseră Zalmoxis. Grecii îl numeau Dionysos, zeul de Nysa sau Zeus de Nysa... Ceva din nimbul thracic se răsfrânge asupră-i...
Trece pe aici sufletul pasionat al lui Eminescu. Era fatal ca Eminescu, în care au vibrat chemările cele mai grave ale acestui pământ, să fi intuit în poezia sa concepția Thraciei sublime.” (Limite..., op. cit., p. 36-37)
În Oceanografia lui Dan Botta pentru FRUMOSUL, divin ori valah, I. L. Caragiale nu avea loc...
Dan Botta – expresie a dacoromânismului integral, suveran avea un cult pentru Everestul liricii universale – Eminescu, pentru Thracia, Dacia Mare, Vlaho-România.
„Nu știu dacă alt om din generația mea (mărturisea M. Vulcănescu), a avut și are despre român o concepție așa de înaltă, de totală și intransigentă ca el.”(Dan Botta în Chipuri..., op.cit.)
Naționalismul său creștin nu putea ocoli istoria Neamului. În anul 1941, a alcătuit un studiu (rămas în manuscris), intitulat Gesta Dei per Vallachos, în care consemna următorul plan:
1. Transmisiunea lui Io (dinastia pelasgo-geto-divină IO – Zamolxe – Burebista – Deceneu – Decebal – Regalian – Asan, urmată de Basarabi și Mușatini n.a.) către Ioniță Caloian (1197-1207, țarul vlaho-bulgar). În clipa aceea imperiul de Constantinopol și-a pierdut sensul. A și fost cucerit imediat de cruciați. Numai Ioniță reprezintă regnul. Celălalt este imperium cosmopolitan. Când s-a restaurat de Paleologii din Nikeia, a rămas un lucru național grecesc (de fapt thrac, dac n.a.), altceva.
2. Trufia Cruciaților și pieirea lor când au spus lui Ioniță să se adreseze lor ca o slugă stăpânului: dar pieirea lor pentru a fi dat o lovitură de moarte lucrului valah, pentru a fi încercat în numele Crucii și pentru Creștinătate pieirea Imperiului valah.
3. Scrisorile Papei către Regele Ungariei, una după alta, din ce în ce mai stăruitoare, să grăbească cruciada împotriva lui Ioan Asan II (1218-1241, al cărui imperiu stăpânea „toate teritoriile grecești, albaneze și sârbești, de la Adrianopol până la Dyrrhach.”) (pisania bisericii „Celor Patruzeci de Mucenici” din orașul Târnovo). Și tocmai când totul era gata, vin Tătarii care cruță Valahia și dărâmă pe Unguri.
4. „Nu adăusături, nu prădători, ci înmulțitori, ci lățitori”, așa spunea Cantemir în Chronic: Se ilustrează cu imensul avânt cultural pe care l-au dat românii: Corvinii, Matei acum, Nicolae Valahul, Cantemirii, Moghilă, Spătarul, tipăriturile pentru tot Răsăritul, Academiile – Moscopolea. Apoi românii macedoneni. Ctitoriile: Athosul, daniile. Un râu de aur curgea. Averi domnești fantastice. Impunerea de la 6-24 boi. Cf. Zane. Asta era sărăcia.
5. Apoi martirii Doja Dacul, Horia rex Daciae, Avram Iancu în fruntea domnilor, cu capete tăiate de turci: alte jertfe.
6. Inochentie Micu și superbele sale cuvinte din Iorga.
7. Apoi visătorii:cei care voiau imperiul, de la Despot la Cantacuzini, la Fanarioți, la Vasile Lupu.
8. Apoi valul de umanitate franceză, statul laic, Tudor, 1848 cu o singură lucire mistică – Avram Iancu.
9. Apoi războaiele de la 1877.
10. Apoi reluarea unei tradiții de cruciadă în 1916.
11. Apoi cum funcționează Nemesis* pentru hubris** în privința lui Hitler. Tragedia umană – sensul bătăliei de la Nicopole.
* Nemesis – în mitologia greacă, zeiță a răzbunării și a dreptății.
** Hubris – în grecește, trufie – cauza dezlănțuirii dezastrelor în tragediile antice. Autorul se referă la Hitler, care cuprins de hubris își propusese să obțină supremația asupra întregii lumi.
Dan Botta (Botha) s-a născut la Adjud, în 26 Septembrie, Ziua mutării Sf. Ap. Ev. Ioan, în anul 1907, în familia medicului Theodor Botha, un zelos luptător pentru drepturile românilor ardeleni, silit de autoritățile habsburgice să se refugieze la Adjud și a Aglaei Franceschi, fiica lui Francesco Maria Franceschi din Luri-Corsica, exilat în Moldova în anul 1872.
Dan și fratele său Emil sunt descendenții uneia dintre vechile familii nobiliare din Ardealul de Nord. Principele Christofor Bathori a conferit Diploma de noblețe străbunilor săi, Martin și Mihail Botha, cu titlul de voievozi ai Cetății și ținutul Chioarului cu localitățile Valea Babei, Copalnic-Mănăștur și Cernești în Maramureșul de Nord, pe care le stăpâneau de mai mult timp, în anul 1579. Diploma se află la Arhiva de la Baia Mare.
În vremea primului război mondial, tatăl său conducea Spitalul Militar nr. 3 de pe frontul de la Adjud, iar Dan îl ajuta în postura de cercetaș. După studiile secundare de la Focșani, a urmat Colegiul Național Sf. Sava, apoi studiile universitare, obținând 3 licențe: litere, specialitatea greacă și latină, drept și Institutul de Educație Fizică.
S-a prezentat la un concurs pentru un post în diplomație (nu a avut șansa prietenului său Mircea Eliade, n.a.), fiindcă grafia numelui Botha, l-a exclus de la examen ca fiind străin.
După moartea tatălui său în anul 1921, mama Aglaia devine directoarea orfelinatului de pe lângă Seminarul din Câmpulung Muscel, iar Dan cu sprijinul lui Mihail Manoilescu ajunge cercetător la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanțe, perioadă care îl lansează activități publicistice la revistele Calendarul, L-Independence Roumaine, Rampa, România Literară, Artă și Tehnică, Gândirea.
A făcut o călătorie în Franța, la invitația poetului Fernand Gregh, apoi vizitează Italia și Grecia. În anul 1931, la Editura „Luceafărul”, i-a apărut primul volum de versuri, prefațat de Ion Barbu, intitulat Eulalii.
MUGE-ADÂNC UN CERB ÎN CODRU
„Muge-adânc un cerb în codru ./ Codrul fremătă adânc,/ De vânt crengile se frâng,/ Muge-adânc un cerb în codru./ Muge-adânc și nu e modru/ Gândurile să-mi înfrâng.// Muge codrul singuratic./ Echo duce tânga-i lung,/ Glas de bucium lung-prelung;/ Peste codrul singuratic/ Cade viforul tomnatic,/ Nu pot jalea să-mi alung.// Muge-un cerb. Diana Doamna/ Lui din ceruri se întristă,/ Plânge-n nori cantr-o batistă./ Muge cerbul. Nicicând toamna/ N-a mai fost atât de tristă.” (Dan Botta, Din Antologia „Acești mari poeți mici” de Mihai Rădulescu)
În vara anului 1932, alături de prietenii săi scriitori și artiști Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Floria Capsali, Mac Constantinescu ș.a. au fondat cenaclul „Criterion”, inițiind o serie de simpozioane.
Dan Botta a conferențiat fulminant, electrizând publicul la Radio și în alte locații despre: Frumosul românesc, Iisus în concepția tragică, Fântânile mistice ale Luceafărului, Geniul dacic în lume, Pârvan și contemplația istorică, Limitele artei lui Brâncuși, Conceptele Mediteranei etc.
În perioada 1934-1935, în excepționala revistă Gândirea, i-a apărut eseul filosofic, Charmion sau despre muzică, iar în 1936, Editura „Cartea Românescă” i-a publicat volumul de eseuri Limite, în paralel cu operele dramatice: Comedia Fantasmelor, Alkestis, Scenariu pentru un film romantic Sărmanul Dionis, apoi în 1941, alături de Octavian Tăslăoanu și Emil Giurgiuca au fondat revista Dacia, în care a publicat articolele: Legea Românească, Libertatea Românească, Basarabii – sensul unei marii tradiții etc.
Din anul 1943, împreună cu Mircea Vulcănescu, N. Georgescu-Roegen, Mitu Georgescu, C. Moisil, sunt cooptați în Comitetul de Redacție și Administrație al Enciclopediei României, sub președenția lui D. Gusti, pentru alcătuirea Enciclopediei Române. Dan Botta, devine director general și și-a pus amprenta pe volumele I-V, ultimul volum a fost topit de regimul comunist.
Începând cu anul 1944, s-a ocupat vreme de 14 ani, cu elaborarea unui vast studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteză thraco-româno-bizantină, însumând peste 1200 de pagini, rămase în manuscris.
În aceeași vreme a mai scris poeme, sonete, precum Cununa Ariadnei, drame, ca Deliana și Soarele și Luna, publicate postum în Scrieri.
Interzis un deceniu de regimul comunist, abia în 1955, i s-a permis anumite contracte pentru traduceri: drama Regele Ioan, de W. Shakespeare, Francois Villon, Oedip Rege de Sofocle, Troienele de Euripide, Edgar Poe ș.a.
În 26 Septembrie 1957, Dan Botta a împinit vârsta de aur – 50 de ani și se afla în plină forță spirituală de creație creștin-ortodoxă. Avea atâta vitalitate și energie spirituală, încât Șerban Cioculescu l-a asemuit cu PLOPUL. „După fiecare înfrângere a răului, își recâștiga tinerețea și entuziasmul, fervoarea pentru idee și poezie, care-l influențau și-i împrumutau o înfățișare adolescentină.” (Șerban Cioculescu, Ianuarie 1958)
La 13 Ianuarie 1958, Dan Botta a urcat la ceruri alături de străbunii neamului valah.
Frumusețea lui Dan Botta era o sublimă antiteză clasic-romantic, o polaritate între apollinic și dionisiac, o simfonie între echilibru și simetrie, o armonie între dialectică și slovă, o antinomie între real și miracol, o diafană vibrație între freamăt și adiere, între soare și ploaie.
Un freamăt a fost sângele său și un fior a fost frumusețea sa spirituală, care au crescut din țâțânele pământului regal valah, ca un alt cosmic Copac.
COPACUL
„Neclintit, puternic și dumnezeiesc,/ În râvna spre lumină și-n răbdarea mea,/ Stăpân despotic pe bucata de pământ ce o umbresc,/ Dornic mă înalț/ Și cresc și cresc,/ Sub sori de foc ca sub furtuna grea...// Și-ncăpățânat, și-ursuz și crunt/ Pe asprul, pe avarul piept de stâncă, unde sunt,/ Cu trunchiu-mi uriaș și vifore și fulgere înfrunt.../ Și-n războirea asta zilnică, mocnită, fără pace,/ Ce mă învolbură până-n adânc - și-mi place,/ Eu cresc tot mai puternic,/ Cresc mereu așa:/ Sălbatic, tânăr, lacom, beat de seva mea...// Călit la soare și mușcat de geruri,/ Eu,/ Singuratic, dârz, crescut ca din bazalt,/ Simt furnicând prin trunchiu-mi seva - și tresalt.../ Și ca dintr-un adânc, vrăjit izvor,/ Îndărătnic, nud, biruitor,/ M-avânt, ca-n vis, înalt, tot mai înalt,/ Căci nepătrunsul rost și-adâncul dor al meu,/ E să mă-nalț spre cer, să cresc, să cresc mereu...” (Aron Cotruș, Opere 2, Poezii, Academia Română, Fundația Națională Pentru Știință și Artă, Institutul de Istorie ș Teorie Literară „G. Călinescu”, București – 2002)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
|
Gheorghe Nistoroiu 11/21/2023 |
Contact: |
|
|
