Note de vacantă : Farmecul fragil al Mediteranei subacvatice
Apele blândei Mediterane nu „atacă” omul. Spre deosebire de vijelioasele oceane, marea care se interpune între Europa, Africa și Asia este nu doar cea mai intens cutreierată și cartografiată oglindă de apă a Terrei, ci și cea de care ne temem cel mai puțin. Motivele nu sunt însă întotdeauna întemeiate, căci „jivinele” subacvatice nu țin seama de granițe și se strecoară prin strâmtori, populând discret toate zonele, iar noi nici măcar nu prindem de veste. În special prin canalul Suez vin și pleacă din și înspre Marea Roșie toți peștii răpitori majori ai oceanelor planetare.
În total există 47 de specii de rechini în Marea Mediterană, dar numai două dintre ele prezintă pericol pentru om. Microclimatul specific nu este atractiv pentru ei, așa că doar arareori intersectează drumurile omului, preferând să se mențină la mari adâncimi (cel mai adânc punct al Mediteranei este în apropiere de Grecia, unde atinge profunzimi de 5000 de metri).
Există și un număr impresionant de 36 de specii de cetacee, care includ diferite tipuri de delfini, balene și marsuini. Balenele pot fi observate în apropiere de litoralul spaniol între lunile aprilie și octombrie, în timpul migrației lor ciclice anuale. Nu arareori, grupuri mici de balene ucigașe atacă din motive necunoscute bărci de dimensiuni considerabile.
Delfinii, cu aura lor pozitivă de mamifer marin prietenos, pot fi, totuși, surprinzător de agresivi, atunci când atacă bine sincronizați alte animale marine, în special pui de balene, uneori chiar și rechini.
Nu puține sunt așadar pericolele care „pasc” la propriu și la figurat prin câmpiile de posidonia oceanica, iarba subacvatică endemică prezentă numai în bazinul Mediteranei, servind drept filtru natural al apei și pepinieră pentru nu mai puțin decât 400 de specii de viețuitoare submarine. Această plantă, considerată ca fiind cel mai longeviv organism de pe Terra (cu o vechime de peste 100.000 de ani), necesită protecție. O amenință extincția din cauza apariției a unei specii invazive de alge, care este pe cale să-i preia habitatul (s-a răspândit din greșeală în mare, „scăpând” dintr-un acvariu din Monaco). Posidonia nu este o algă, ci o plantă cu ciclu anual similar celor terestre, care înflorește o dată pe an și își pierde frunzele pe timp de iarnă.
Meduzele Mediteranei sunt în mare parte inofensive, chiar dacă tentaculele lor pot provoca arsuri grave. Există însă și excepții, cum este cazul speciei galerei portugheze, care poate provoca moartea, motiv pentru care, din ce în ce mai des, se interzice accesul la mare pe plajele afectate temporar de invazia acestei nedorite „armade”, avantajate de creșterea temperaturilor în urma schimbării climatice.
Cum interacționăm cu aceste viețuitoare? Echipamentul de scafandru oferă din start oarecare protecție, grație costumului de neopren care se interpune între potențialii atacanți și noi. Să nu uităm însă că, în timpul submersiunii, avem cu totul alte griji și probleme, cauzate de disconfortul de a ne mișca într-un mediu nepropice. Stângăciile sunt la ordine zilei, mai ales în primele faze ale deprinderii acestei îndeletniciri. Departe de imponderabila plutire lentă, pe care o cunoaștem poate din emisiunile cu Jaques Yves Cousteau, deplasarea prin apă cere un bun echilibru și stăpânire de sine, altfel riscăm să ne trezim aruncați direct la suprafață sau, dimpotrivă, să „arăm” prin nisipul de pe fundul mării, deranjând fauna și flora.
Pentru curioși, fac aici o scurtă trecere în revistă a handicapurilor cu care se confruntă un scafandru, mai ales atunci când este începător. Clasica problemă supărătoare, pe care o cunosc și cei care practică snorkeling, este apa care pătrunde în ochelari. Sub apă, singura soluție este o mișcare controlată de „împingere” în afară a apei, cu ajutorul aerului pe care îl expirăm. Complicat să scapi de apă, în apă...
Aerul din butelia individuală vine permanent în gură, câtă vreme nu sunt gâtuiri pe traseu. Pentru siguranță, există două furtunuri de acces. Atenție, butelia conține aer, nu oxigen! Greutatea unei baterii încărcate cu 12 litri de gaz atinge 15,9 kg, îngreunând deplasarea la sol, dar facilitând scufundarea în apă. Dispunerea pachetelor de plumb în jurul taliei și a buteliei de aer pe spate pot fi decisive pentru menținerea echilibrului. Pentru un om de talie mică, sau o femeie, greutatea cumulată a echipamentului are un efect aproape strivitor. Iar costumul, odată îmbibat cu apă, devine cu atât mai greu...
O distribuție inegală poate provoca rotirea necontrolată a scafandrului, aducându-l în poziții incomode. Nu întotdeauna este ușor de ieșit dintr-o vrie iar acest lucru poate accelera respirația, suplimentând necesarul de aer. Pentru că, în conformitate cu legitățile fizicii, aparatul de respirat funcționează la parametrii optimi numai atunci când aerul urcă de la sine, grație gravitației, de jos în sus, capul fiind pe cât posibil îndreptat în jos.
Aparenta imponderabilitate cu care se deplasează „amfibiile umane” își are și ea legitățile și etapele ei de adaptare. Primul impact cu costumul de scafandru este destul de neplăcut: doar cu greu se lasă tras peste mâini și picioare materialul gros și poros, astfel încât, odată împachetați ermetic în „ciorapul” rigid, ne putem simți încorsetați, neputând plia până la capăt brațele sau flexa genunchii. Oricum, timp pentru a ne obișnui cu postura de paiață nu avem, căci trebuie intrat cât mai rapid în apă, altfel riscăm să ne supraîncălzim. Din acest motiv, orele matinale și cele de la lăsatul serii, când soarele nu arde așa de tare, sunt preferate pentru incursiuni. Dar atunci vizibilitatea sub apă este mai redusă...
Asemănător unui pilot de avion sau unui șofer de automobil, scafandrul este singur responsabil pentru viața sa, având obligația de a verifica starea echipamentului, de a monta tuburile și de a fixa aparatura pe vesta specială. Pregătirea teoretică și practică până la obținerea carnetului de scufundător este dealtfel și ea asemănătoare unei școli de șoferi: costisitoare și solicitantă.
Deși operațiunile individuale de dinainte de intrarea la apă sunt multe, nu trebuie uitat niciunul din pași și nu este permisă intrarea în panică. Panica este dealtfel dușmanul numărul unu al scafandrilor. Sub nicio formă nu trebuie lăsată să pună stăpânire pe nimeni, pentru că ar putea provoca reacții necontrolate, gesturi nedorite care pot avaria echipamentul, punând vieți în pericol sau soldându-se frecvent cu pierderea de grup, prin ape tulburi. Un scafandru intrat în panică poate urca spontan la suprafață, uitând să facă pauzele obligatorii necesare decompresiunii, expunându-se astfel pericolului mortal al emboliei gazoase.
Cel mai bun remediu împotriva panicii este... partenerul de scufundare, așa-numit buddy (cu semnificația de companion în engleză). Este o lege nescrisă să existe cel puțin doi scufundători în apă, concomitent, pentru a avea la îndemână un ajutor în caz de pericol.
Comunicarea sub apă își are și ea semnele ei speciale, care nu se suprapun deloc peste cele cu care suntem obișnuiți de la sol. De exemplu, degetul mare îndreptat în sus nu are darul de a liniști; el indică nevoia de a urca la suprafață, foarte probabil dintr-un motiv nedorit. Un OK subacvatic arată ca un cerc format cu degetul mare și arătător. Alte semne indică presiunea aerului din rezervă, parametru care trebuie verificat în continuu, pentru a ști cât timp ne mai rămâne la dispoziție.
Una peste alta, marea este un mediu fascinant care ne poate schimba optica asupra viețuitoarelor acvatice, demontând unele mituri nefondate. Merită efortul de a o explora, cu condiția să facem acest lucru cumpănit, bine pregătiți. Greu uităm atingerea suprafeței unei meduze, surprinzător de catifelată pe acolo pe unde nu are tentacule. O caracatiță care poate atinge vârste și greutăți considerabile, dar poate surprinde prin inteligență și capacitate de adaptare, atunci când se prezintă la chemarea instructorului, cu care s-a împrietenit și care îi aduce la răstimpuri câte ceva de mâncare (mai abitir decât un câine al lui Pavlov!). Iar scheletul unui rechin de dimensiuni considerabile, cu o mandibulă demnă de un film de groază, detectat la o alarmant de redusă distanță de țărmul Cataloniei, nu se uită așa ușor...
Din start, un lucru trebuie, totuși, spus: nu există natură dușmănoasă, noi suntem cei care o provocăm. Nici mare fără pericole nu există. Fascinanta lume subacvatică își are capcanele și secretele ei, pe care nu le putem descoperi decât dacă ne echipăm corespunzător, coborând în adâncuri și observând-o non-invaziv. În astfel de ocazii, se pot surpa unele credințe eronate, în care ne-am obișnuit să credem din comoditate, poate și pentru că sunt propice turismului pe care îl practicăm uneori excesiv și neglijent. Marele avantaj al acestui sport este acela că ne obligă să ne mișcăm mai lent, impunând și creierului acel ritm benefic, oprirea atât de necesară din alergarea continuă cu care ne-am obișnuit să gonim prin viață, vânând senzațiile tari, care nu au nimic în comun cu profunzimea trăirilor noastre.
Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Spania,
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 11/1/2023 |
Contact: |
|
|
