Iarna când s-au întors berzele, o nouă creație a lui Ion Munteanu
Iarna când s-au întors berzele, sau când realitatea devine alegorie
Plurivalent ca prezență scriitoricească, poetul, prozatorul și eseistul Ion Munteanu își îmbogățește lista bibliografică cu o nouă creație apărută sub titlul Iarna când s-au întors berzele . Un roman construit poliedral (despre polifonia scrierilor sale s-a vorbit deja), remarcabil prin capacitatea de mișcare între planuri, prin trecerile bruște de la relatare, observația de suprafață, la interpretare, cea de adâncime . Deși se centrează pe analiza psihologică, epicul este dens, antrenant. Romanul se bazează pe căutarea de către eroul principal a adevărului despre pierderea femeii iubite, după o căsătorie eșuată, în urma pierderii copilului nenăscut și a unui alt accident nefericit, soldat cu moartea altui copil. Investigarea sentimentelor de vinovăție și de ratare se face pe fondul recuperării adevărurilor istorice, plasate în timp real și spațiu bine delimitat. Autenticitatea este cuvântul de ordine al construcției narative.
Axat ca tehnică epică pe filtrarea realității, a concretului istoric, prin sensibilitatea lirică, motivată biografic, romanul unui om al locului poate fi plasat în tangența unor opere literare de referință, precum Luntrea lui Caron, romanul autobiografic al lui Lucian Blaga sau Doctor Jivago de Boris Pasternak, emoționante proze memorialiste, marcate de un realism puternic infuzat liric.
Pentru noul roman semnat de Ion Munteanu, trei repere devin chei de lectură: titlul, care plasează eposul în teritoriul paradoxului, al ieșirii din natural, o iarnă când ,,s-au întors berzeleˮ; apoi subtitlul, O poveste (aproape) adevărată, incitant, ușor dubitativ, o invitație la acreditarea nivelului de adevăr, a motivării biografice; și în final, direcția fundamentală a construcției epice, care consacră iubirea și suferința, în unicitatea și intensitatea lor, despre care vorbește chiar mottoul aparținând lui Alexandru Macedonski: ,,Nimeni n-a iubit cum am iubit eu. Nimeni n-a suferit cum am suferit eu. Toți spunem așa, și toți avem dreptateˮ. În mod subtil se profilează planurile de fundal, de care se leagă existența poetului rondelurilor, acela al vieții colectivităților sătești din apropierea Craiovei, de pe valea Amaradiei, precum și al câtorva cunoscute localități din Franța, spațiu care îi este familiar, unde se vor plasa și ,,poveștileˮ pe care Ion Munteanu le ordonează și le consemnează cu har.
Cu totul original se constituie registrul narării. Vocea auctorială relatează, comentează și se adresează unei persoane a II-a, ce devine personajul principal al operei, a cărui experiență de viață este reprezentativă pentru o anumită perioadă istorică. Poate de aceea rămâne în suspans și numele adevărat al personajului, care se recomandă ,,Antonˮ. Este un procedeu de distanțare, de obiectivizare, prin care se integrează experiențele personale în evenimentele reale traversate de comunitățile umane cu care eroul intră în contact. Douăzeci de capitole, 383 de pagini. Un roman consistent, dar cu ritm, care se citește cu interes și plăcere, într-un crescendo emoțional pentru aflarea mobilului simulării unei suferințe psihice de către un specialist în diplomație, cu experiență în domeniul informațiilor externe, a cărui viață se prăbușește.
Prezent deja în exegeza romanului, conceptul de hedonism se justifică, regăsit prin plăcerea contemplării frumuseții feminine, plăcerea descrierii, a amănuntului, plăcerea documentării istorice și culturale și a reconsiderării evenimentelor, nu în ultimul, rând plăcerea culinară, a savorii produselor bucătăriei franțuzești, dar și cea specifică satului românesc, simplă, din produse autohtone, ale gospodarilor hanici.
Eposul se dezvoltă pe două nuclee: istoria și iubirea, ambele capabile să marcheze destine.
Puternic motivat de realitate, bazat pe investigația psihologică, Iarna când s-au întors berzele este un roman inspirat de o bună cunoaștere a specificului unui topos familiar, satele din marginea Craiovei, precum și localități renumite din Franța, cu realul transgresat permanent de imaginarul care îi dă mai multe calități: roman al unui spațiu rural, dar și citadin, care rostește adevăruri despre evenimente ocolite în timpuri trecute, precum participarea României la al II-lea Război Mondial, instaurarea comunismului și teroarea Securității, așa cum le trăiesc oamenii de pe valea Amaradiei, evenimente așezate însă în rama de receptare a prezentului. Fundamental, este un roman de analiză psihologică, în jurul temei erotice în raport cu cea a ratării, a neîmplinirii și eșuării în tragic, atât în plan sentimental, cât și profesional.
Prin tensiune și suspans se poate înscrie cu succes în proza de aventuri, un roman poliedral, prin urmare, cu multe fațete, determinate de schimbări de cadru, spațiu și timp, care se deschid alternativ și se întretaie. Antrenant, niciodată monoton, discursul valorifică vorbirea vie, expresivă, cu umor genuin, dar și formularea elevată, filozofică, poetică, romanul fiind de fapt o amplă confesiune a eroului în cadrul ședințelor de psihoterapie, din postura de pacient care inițiază însă un joc al identităților, al disimulării, cu scopul aflării adevărului. Ședințele de tratament din cabinetul medicului psihoterapeut sunt ocazia de rememorare a vârstelor, a modului în care oamenii puteau percepe schimbările timpului, precum absurdul războiului, al politicului care împărțea și pe morți ,,ca pe cartofii din piațăˮ, într-o vreme a nedreptăților istoriei.
Odată cu intrarea în scenă a Alexandrinei, femeia cunoscută pe o plajă din Franța, la Mediterana, romanul câștigă în lirism, prin extensii dialogate și descrieri detaliate, căci eroul trăiește o nouă iubire la 48 de ani, după eșecul profesional cauzat de un accident nefericit și o căsnicie sfârșită dramatic.
Profilată pe un fond narativ cu un ridicat grad de autenticitate, trăirea erotică se desfășoară, în grade diferite de actualizare, în jurul a trei femei: doctorița psihoterapeut, posesoare a secretelor – nelipsită de feminitate, exercitând atracția fizică, Ana, soția care își sacrifică iubirea și căsnicia, căci nu face față încercărilor, și Alexandrina, femeia misterioasă, anxioasă, schimbătoare, enigmatică, în final o altă experiență nefericită. Ca în romanele polițiste, suspansul se augmentează, căci personajele poartă măști, luptă cu traume vechi, sunt marcate de ,,dușmanii interioriˮ care vor învinge în final.
Dimensiunea narativă este amplă. Impresionează descrierea satelor și a locuitorilor de pe valea Amaradiei, aventurile râului ce pare a deveni personaj al operei. Se povestesc scene remarcabile din viața satului din trecut, populat de personaje, tipuri umane și întâmplări relatate într-o libertate totală a limbajului. O secvență cu totul aparte, aducând în prim-plan apariții memorabile, precum moș Gligoriță, este relatarea conflictelor, a tragediilor care se nasc în satele de pe valea Amaradiei în vremea colectivizării – o adevărată pagină nuvelistică, o analiză de mare emoție a cultului muncii și familiei, a conexiunii străvechi a omului cu pământul, cu ființele alături de care își duce traiul. Sfârșitul boilor lui moș Gligoriță duși la abator este dramatic, ca și cel al bătrânului, în condițiile impuse de schimbările sociale și politice, cu finețe investigate de autor.
Un sfârșit tragic are și povestea de iubire. Aceasta este doar o nouă încercare de găsire a stabilității sufletești: ,, Verificai iarăși, pe pielea ta, câtă putere avea o femeie, cât echilibru, dar și cât dezechilibru putea aduce cu ea.ˮ, stabilește vocea narativă – un alter ego? vocea memoriei în dialog cu sine însuși?
În cabinetul psihoterapeutei are loc devoalarea adevărurilor despre suferința psihică din iubire a Alexandrinei, stare generată de teama de abandon care îi marcase copilăria, ceea ce a dus la incapacitatea de a stabili relații trainice. Moartea femeii în accidentul de circulație stă sub semnul hazadrului, nerisipind bănuiala sinuciderii. Finalul intervine abrupt, căci imaginea berzelor sosite prea devreme, surprinse de îngheț pe lacul din marginea Craiovei, apare ca o alegorie pentru realitățile care pot înșela, pentru alegerile greșite care determină viața omului, dar și cursul istoriei.
Abilitatea de integrare a realului în componenta psihanalitică, paginile de proză dinamică, bogată în evenimente și tipuri umane în care se insinuează frecvent poeticul constituie trăsături distincte ale unui talent scriitoricesc remarcabil. Acesta consacră în proza modernă un mod particular de descriere a istoriei unor locuri din Oltenia, o lume capabilă, chiar cu mari costuri, să traverseze în timp binele sau răul.
Roman de analiză psihologică, ancorat în autentic și autobiografic, creația lui Ion Munteanu se distinge prin dispunerea sinusoidală a planurilor narative, tehnica dialogului, imagismul descrierilor și, nu in ultimul rând, prin curgerea lină, îmbelșugată ori furtunoasă a frazei, precum capriciile Amaradiei.
Ada Stuparu
|
Ada Stuparu 10/26/2023 |
Contact: |
|
|
