„De la cerneala de boz la calculator: Amintiri recuperate”, o carte de Ghiță Nazare
„Ce roman a mai fost și viața mea!” (Napoleon)
Am primit de la distinsul profesor, publicist și scriitor gălățean GHIȚĂ NAZARE, cartea „De la cerneala de boz la calculator: Amintiri recuperate”, București, Eikon, 2020. Harul și talentul de scriitor este relevat din plin în acest roman autobiografic, cu un titlu deosebit de interesant, în aceeași măsură sugestiv pentru evoluția scrisului și tehnicii până în zilele noastre, însă observăm între cuvinte un antagonism de toată frumusețea... Se vede limpede opoziția, contradicția flagrantă dintre boz și calculator. O parte dintre cei care au trăit la oraș și cei mai tineri nu cred că știu ce este „bozul”. Așadar, stârnește curiozitate și trimite cititorul (neavizat) la dicționar. Descoperind ce înseamnă, apare întrebarea: ce au în comun bozul și calculatorul? Nu durează mult această derută, întrucât autorul grijuliu adaugă informațiile la titlu: „Amintiri recuperate”. Dar ce amintiri? Aflăm doar din câteva considerații pe care le aștern aici și, bineînțeles prin lectura cărții.
După o matură chibzuință, scriitorul a socotit că a sosit timpul să dedice o parte din energia vârstei de senior, pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, întoarcerii către locurile natale și timpul parcurs ca fiul cel mai mic al familiei (din cei opt copii născuți, doar cinci în viață). În opinia sa, acest gest este o datorie de onoare față de părinți, frați și toți cei care i-au fost alături într-un moment sau altul al existenței sale.
Ghiță Nazare consideră că sinceritatea este cea mai bună metodă de a nara, descrie întâmplările și faptele. Doar astfel, scrierea capătă însemnătate autentică, este bine înțeleasă, credibilă și apreciată la justa sa valoare. Relatează momente și perioade din propria viață, contextul social, profesional, familial și personal într-o panoramă episodică: prima amintire din anii copilăriei, anii de școală, (primară, gimnazială, liceu, facultate), repartiția și profesoratul în orașul dunărean Galați, căsătoria, copiii...
Autorul mixează o sumă de amintiri în filmul vieții pe o peliculă formată din „straturi fotosensibile” ingenios îmbinate. Mânuind cu dibăcie cuvântul bine șlefuit crează imagini și portrete de oameni, stări, situații și ale societății în general, în anumite contexte istorice. Probabil, în momentul în care s-a decis să scrie acest roman, profesorul Ghiță Nazare a reacționat la invitația eului interior, care l-a îndemnat cu generozitate: „Sesam deschide-te!” S-a deschis și nu s-a mai putut opri până nu a desțelenit timpul cu râvna și destoinicia omului născut la țară, alcătuit din lut fecund, crescut și înălțat precum brazii din minunatele peisaje rustice, bucolice mereu atrăgătoare pentru iubitorii de natură și frumos.
Veritabil martor ocular a ceea ce s-a întâmplat în România, încă din copilărie a asistat la instaurarea comunismului după modelul bolșevic, la stupidul proces de colectivizare, așa numita transformare socialistă a agriculturii prin deposedarea țăranului de pământ, unelte agricole și animale, întocmindu-se un act, în care se preciza: „m-am înscris de bună voie și nesilit de nimeni.” Ceea ce era o mare minciună. Conform acestui înscris, asemenea celui de la starea civilă, la căsătorie, țăranul și întreaga familia se „căsătoreau” pe vecie cu Gospodăria Agricolă Colectivă înființată de socialismul în plină instalare. În acest proces, un rol important îl avea perceperea dărilor plătite rușilor ca datorii de război pentru că ne-au eliberat de nemți și au construit socialismul. Era nevoie de activiști loiali pentru împlinirea acestor misiuni. Portretist până la detaliu, Ghiță Nazare conturează tabloul atmosferei din gospodăria familiei la perceperea birurilor/taxelor prin confiscarea celor doi porci: „Godacii s-au opus, sărmanii, o rezistență deosebită și au declanșat un adevărat concert al dobitoacelor din curte și de prin vecini: porcii guițau, câinii lătrau, pisicile mieunau, oile zbierau, găinile cotcodăceau, rațele măcăiau, gâștile găgăiau, curcile bolboroseau, caii nechezau, parcă toți își luau rămas bun unii de la alții”. Iar, copilul Ghiță a început să plângă, purtând amintirea de-a lungul deceniilor până astăzi. Și cine a săvârșit această faptă oribilă? „Bocănoaia,... era o femeie înaltă, roșcată și roșcovană, cu ținută de ofițereasă, îmbrăcată într-un impecabil veston kaki, cu căciulă rusească cu urechi, cu pantaloni bufanți și cizme din piele până la genunchi, bine lustruite, care să fi tot avut vreo 25 de ani.”- ne spune autorul.
Ghiță Nazare a parcurs un proces de creștere firesc în care au jucat rolurile principale sănătatea trupească, mentală și sufletească, ambiția, dorința de a-și împlini rostul în viață și de a transforma șansa în realitate. Timpul s-a scurs, iar autorul, după anul 1989 este martorul multor stângisme, prin care societatea românească încearcă să se detașeze de balastul comunist, de sistemul etatist, de mentalitățile timpului... Corolarul acțiunii romanului este atenția sporită a autorului asupra unei realități trăite intens și depășite cu hotărâre și dorință de a merge înainte, după modelul de educație în familia țăranului gospodar, vrednic și respectat de întreg satul.
Autorul stăpânește limbajul neaoș al Moldovei de mijloc, respectă obiceiurile și cutumele lumii rurale, însă cunoaște și truda țăranului la munca din gospodărie și din câmp. Împletește cu iscusință momentele zbuciumate și bucuriile inerente fiecărei vârste, alternând peisajele încețoșate ale vieții din care răsar amintiri ca niște buruieni gata să te cuprindă, să te-apuce, să te otrăvească, să te doboare, cu împlinirile și satisfacțiile asemănătoare fructelor înmiresmate din livezile roditoare. Astfel, deși nerespectând cu strictețe linia cronologică a desfășurării faptelor, întâmplărilor, evenimentelor, pe parcursul scrierii romanului scarmănă întregul caier al vieții, torcând fire suple, dar trainice și durabile cu logica minții, arta inimii și dragostea sufletului.
Scriitorul Ghiță Nazare vorbește organizat despre o lume în dezordine, agitată, în care toate au legătură cu nevoia de justificare a afirmațiilor, atitudinilor și comportamentului. Astfel, limbajul folosit reflectă deplin inteligența autorului, erou principal al romanului. Scrierea este profund definită printr-un realism creator, menit să contureze și să dea viață unui personaj sui-generis, real. Mereu atent la el însuși, ca să nu-i scape nimic din raza sa vizuală, totul este măsurat, conturat, subliniat și aplicat în așa mod, încât nicio clipă interesul cititorului să nu fie estompat, înfrânat de imagini incoerente. Realismul lui Ghiță Nazare se reazimă pe virtuți stilistice care dau pulsații textului și lectorului.
Dialogul dintre personaje este scurt, clar, la obiect, fără întinderi și lăbărțări, fără cuvinte rebuturi. Prin faptul că uneori, autorul se abandonează stărilor trăite în trecut se întrevede bucuria regăsirii copilului, tânărului dispus să-și trăiască viața reală, cu bune și mai puțin bune și să facă orice efort pentru a se regăsi mai târziu în pielea și postura adultului realizat intelectual, cu o carieră ascendentă prin împlinirea menirii unui adevărat dascăl. Merită precizat și faptul că autorul s-a folosit de „dotările” înăscute, arii din pachetul original pe care le-a udat cu apa vie a implicării, muncii și dăruirii. Chiar dacă unele înclinații au fost doar în formă latentă, acordându-li-se atenția cuvenită și tratarea cu seriozitate le-a înmulțit seva mult hrănitoare unei bune creșteri, formări și alcătuiri. Amintește și faptul că, în concepția tătălui, educația are nevoie și de aplicarea unor măsuri coercitive, precum: „bătaia e ruptă din rai”
Pentru autorul „Amintirilor recuperate”, un rol important îl au părinții. Cu dragoste și cu mândrie nedisimulată le schițează portretele: „Tata, Ion, zis și Nică, era un om gospodar, fruntaș în sat, pentru el proprietatea reprezenta legea supremă, iubea ordinea, disciplina, lucrul bine făcut, muncitor până la sacrificiu, devotat familiei, mândru și ambițios, îi plăcea mult să cânte, să știe că se vorbește frumos despre faptele lui, ale familiei, ale copiilor.” Portretul mamei: „Ana, era de o bunătate rară, înțelegătoare, concesivă, iubitoare. Dădea oricui și haina de pe ea. Avea o vorbă bună pentru oricine. Vobea frumos, politicos, cu tonul scăzut, era credincioasă, bisericoasă. Nu se enerva ușor. Era harnică, ținea la onoarea și la curățenia casei și a familiei.” Urmare a acestor trăsături, fiul conchide: „Pentru mama aveam dragoste, iar pentru tata respect și teamă.”
Trăsăturile de caracter ale înaintașilor, ale părinților se transmit genetic, și nu-i de mirare că scriitoarea și jurnalista Violeta Ionescu îl caracterizează astfel pe autor: „...omul pe care noi îl cunoaștem, profesorul pensionar de astăzi, Ghiță Nazare, merită tot respectul cuvenit pentru străduința de a ajunge om cu carte, pentru dragostea lui de studiu și pentru dragostea insuflată elevilor săi, pe care i-a instruit și educat, pentru dragostea de soț și de tată și, în general, pentru bonomia lui, care se vede și din scris, și din faptele sale.”
Cartea nu este o simplă autobiografie, nici un curriculum-vitae, ci autorul dorește să arate cum s-a format ca om, profesor, șoț, tată, scriitor, cu alte cuvinte fațetele unui intelectual român harnic și muncitor, îndrumat corect și dornic să se ridice la înălțimea potențialul personal prin propriul efort și sub îndrumarea persoanelor atestate pentru instruirea, educarea și formarea tinerilor.
Despre autorul romanului aș mai sublinia acuratețea exprimării, simplitatea construcției frazei, fără înșiruiri interminabile și fără repetări de cuvinte cu același sens. Fraze și paragrafe scurte, fără exprimări rizibile și frivole. Nu e o retorică prețioasă, scorțoasă, ci o expunere blândă, caldă chiar și atunci când povestește lucruri, întâmplări mai contondente. Gramatica este bastonul pe care se sprijină, vocabularu-i bine organizat, însă limbajul, deși corect și bine ales, nu poartă întotdeauna cravată și frac. Se spune că niciun scriitor nu-i fără păcat, eu n-am descoperit niciunul la Ghiță Nazare, poate sunt puțin subiectivă pentru că port și eu în suflet o afinitate deosebită față de orașul dunărean Galați, în care mi-am petrecut anii de liceu și adolescența doldora de vii amintiri, asemenea valurilor Dunării cu dimensiuni și intensități variate.
Narațiunea cărții este și o pildă pentru viață. Citind cartea „De la cerneala de boz la calculator: Amintiri recuperate” și, bineînțeles păstrând proporțiile, cred că și prozatorul Ghiță Nazare ar putea spune: „Ce roman a mai fost și viața mea!” (Napoleon) Intenția autorului de a aduce, cu proaspăta-i memorie, în atenția cititorilor „amintirile recuperate” este ca noi să ne facem o imagine asupra vieții și contextului istoric în care domnia sa a văzut lumina zilei, a crescut, învățat și profesat ca dascăl cu neîndoielnică pasiune și dragoste.
Cartea este o istorie a neamului românesc din ultimele zeci de ani (1958-2018), care au fost în aceeași măsură bulversanți, zbuciumați, purtători de germeni ai unor cataclisme sociale: ridicarea la ranguri înalte a unor organe de represiune, ce executau orbește ordinele autorităților, exacerbarea cultului unor personalități ignorante, distrugerea adevăratelor elite românești, privarea de libertăți, de hrană, lumină și căldură... Cum altfel, tânara activistă de partid, Irina Boca (Bocănoaia), ajutată de PCR (pile, cunoștințe, relații) care domină și azi societatea românească a terminat o facultate, iar după 40 de ani și ceva, în 2008 avea deja patru mandate de parlamentar. În aceeași logică, aflăm că Ionel Calicu redenumit Ionel Bogatu a devenit primarul comunei Dealul Luncii. Hâtru, ilar, ușor ironic, uneori sarcastic, în ultimul capitol al cărții, autorul îi așează la aceeași masă (așa cum au stat și-n realitate) depănând amintiri. De, în cărți, toate ca-n viață!!!
Prietenos și onest, volumul „De la cerneala de boz la calculator” se adresează nu doar generației acelor timpuri, azi pensionari pentru aducere aminte (deși nu cred că au uitat), ci mai ales noilor generații (sperăm a fi) dornice și iubitoare să înțeleagă istoria așa cum a fost. Prin „Amintiri recuperate”, Ghiță Nazare ne invită la reflecție asupra dimensiunii ontologice a unui neam, ceea ce constituie pentru el, dar și pentru noi toți punctul de pornire al filosofiei propriei trăirii. Și poate spune oricând: „Nimic din tot ce am abordat, nimic din tot ce am spus de-a lungul unei vieți nu poate fi separat de ceea ce-am trăit. N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele.” (Emil Cioran)
Pentru Ghiță Nazare, Amintirile recuperate sunt și vor fi de-a pururea hrană pentru minte și suflet, dar și PORTRETUL DEPLIN.
Vasilica GRIGORAȘ
|
Vasilica Grigoras 10/21/2023 |
Contact: |
|
|
