Rezonante - “Lacul codrilor albastru”
Rătăcirile noastre prin pădurile și sălbăticiile canadiene se repetă periodic, fie când ne întâlnim cu prietenii noștri, fie când vine vremea toamnei, dar mai ales când se întâmplă amândouă.
Căutarea frumuseților unice acestor locuri nu se termină niciodată nici în indiferență și nici în dezamăgire. Deși uneori revenim la aceleași repere, ele ne încântă și surprind totodată, de parcă le decoperim încă o fațetă magică, ce e atât de greu de prins în fotografii. Deopotrivă, în poeme sau cântece. Nici o exprimare artistică umană nu pare să surprindă multi-dimensionalitatea trăirior de la fața locului.
Grupul celor șapte pictori canadieni a fost fascinat de frumusețea extraordinară, precum și generozitatea locurilor, a pinilor răsăriți din piatră seacă, dar și a apelor nesfârșite, precum și a apusurilor reflectate în ele. În expoziția renumitului pictor Tom Thompson, revăzută recent, am regăsit dragostea lui pentru parcul Algonquin, una dintre rezervațiile naturale în care rezonează urletul lupilor în noapte, dar unde se află și casa ursului, a moose-ului sau a căprioarei. Spații imense sunt acum protejate, iar pentru că rezervația e străbătută de o șosea, pe acest coridor tăiat prin sălbăticiune, turismul e în floare. Grupuri de turiști dornici să surprindă coloritul toamnei sosesc în pâlcuri, cu mașini și autocare.
Pe lângă punctele de observație ce oferă priveliști demne de un ochi de șoim, căutăm locurile ferite, liniștite, la marginea apei, care oferă miracolul ridicării ceții în pacea dimineților. Ele sunt magice, de parcă se ridică o cortină ce relevă intangibilul vieții… o percepi în multele ei dimensiuni, în cântul nevăzut al păsărelelor dar și în sunetul greierilor, chiar și când e învăluită în aburul de peste ape.
Atunci începe spectacolul răsăritului soarelui, înălțat parcă într-un vârf de brad, care își trimite sulițele de lumină ce străbat întunericul, conturând, prin ceață, forma malurilor, a lacurilor, a valurilor. “Malurile”, “vânturile”, “valurile”, ne aducem aminte dintr-o poezie eminesciană.
Pe măsură ce peisajul alb-gri prinde culoare în lumina tot mai învăluitoare, se întrezărește pastelul pădurilor, ce se conturează progresiv, până când întreaga strălucire se aprinde parcă în lumina revelatoare a soarelui. Și, ca și când n-ar fi fost destul, minunea aceasta e amplificată și mai mult, prin reflectarea culorilor codrilor ruginiți, în ape… O reflectare în oglinda lacului, ce sugerează o altă strofă Eminesciană, scrisă în tonul cel mai firesc, aproape în vorbire naturală, dar care este atât de sugestivă prin simplitatea dar și prin fiorul metafizic al poeziei.
“Lacul codrilor albastru/Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.”
În așteptarea iubitei ce nu mai sosește, aici poetul se simte “[…] singuratic/ În zadar suspin și sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.”
*
Cântecul “loon”-ului, o pasăre neîntâlnită pe lacurile de acasă, dar care domină luciul celor de aici, își cântă, și el, într-un fel unic, singurătatea.
Fascinează prin sunetul aparte, cumva trist și grav, ce străbate distanțe imense, în căutarea unui partener. Acest sunet inconfundabil unește salbe de lacuri, unde, poate, se află, alt loon… O pasăre căreia îi place izolarea, dar care, se vede, e în perpetuă căutare a unei companii.
La marginea unui lac imens, prezidat doar de un loon, ce dispare în adâncuri oricând te apropii, dar care este mereu în comunicare cu depărtările, regăsești prin el, într-un fel, și căutările noastre, a adâncurilor din noi, dar și a companiei altora. Este sfiala în fața lumii, dar și o dorință perpetuă de comunicare cu ea. Este nevoia de spațiu privat, dar și de a atinge depărtările. Mă regăsesc în prezența loon-ului, îi simt sfiala dar și nevoia de comunicare, și, cel mai important, acolo îmi găsesc pacea. La marginea lacului nesfârșit fac pace cu lumea, ba chiar și cu mine însămi.
*
Apoi, la momentul desfrunzirii, trăit de noi în viață, dar și an de an, ciclic, la ceas de toamnă, părem să ne legănăm: “Fără ploaie, fără vânt,/Cu crengile la pământ […]”. “De ce nu m-aş legăna,/Dacă trece vremea mea?”. Un moment în care fiecare dintre noi rămânem doar:
”[…]cu doru-mi singurel,/ De mă-ngân numai cu el!”
*
Acesta este doar un tablou al unei plimbări printr-un colț de sălbăticie canadiană, nicicând străbătută de Eminescu, dar care ne-a însoțit aici, la fiecare pas. Un motiv în plus să credem că atâta timp cât vom face umbră pământului vom continua să trăim realitățile din jur, de oriunde ar fi, într-un fel al nostru, propriu.
În acest caz, vorbim despre desfrunzirea văzută printr-un ochi de român, rătăcit prin păduri de aiurea, ducând dorul celor de-acasă. În plus, dialogul cu codrul ne devine chiar mai relevant. El ne aduce aminte că:
“Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.”
Milena Munteanu. Toronto
|
Milena Munteanu 10/18/2023 |
Contact: |
|
|
