Notițe de recunoștință
”O inimă recunoscătoare nu e doar virtutea cea mai mare, ci mama tuturor celorlalte virtuți.” ー Cicero, Pro Plancio
Mă imaginez uneori în fața celor cărora nu le pot mulțumi decât în gând. Unii au plecat pentru totdeauna, alții sunt departe sau doar de neajuns. Mulți nici măcar nu știu că exist sau cine sunt. Ne leagă însă discret, ireal, monologurile mele interioare pline de recunoștință. Spontane mărturisiri despre cum mi-au influențat viața, gândirea, cum mi-au potențat emoțiile, despre cum am trăit în umbra sau în lumina lor, chiar despre cum am supraviețuit în ciuda absenței lor. Despre cât îmi e de dor de ei. Mă minunez de întâlnirile cu ei aievea sau închipuite, de șansa neverosimilă, de necesitatea, de bucuria de a fi fost cumva în preajma lor. Mă apasă vinovăția de a nu fi înțeles de fiecare dată frumusețea, ori generozitatea lor, de a nu fi stat cu mintea deschisă în fața înțelepciunii lor, ori de a-mi fi închis sufletul în fața iubirii lor.
***
Mă revăd alteori copilă timidă și rebelă cum îmi iau cadoul primit şi dau să fug. Prinsă la timp de braţul mamei, mă ascund după picioarele ei şi mormăi: “mulţumesc”. Pe când credeam că am scăpat, mă trezesc sus, la nivelul feţei celor mari, încurajată să privesc în ochii musafirei şi să îi mulţumesc aşa cum se cuvine. M-aș zbate, aș da din picioare, mi-aș îngropa capul în pieptul mamei, dar între timp mă surprinde surâsul femeii necunoscute din fața mea. Surâsul ei molipsitor. Zâmbesc la rându-mi şi mulţumirea vine de la sine, iar îmbrăţişarea mamei nu mai este o chingă restrictivă, ci un suport afectuos pe care nu-l voi uita niciodată. Mulțumirea e de pe atunci un zâmbet și o îmbrățișare. Așa cum e o strângere de mână și o lacrimă când îi duc vecinei bolnave un castron de mâncare și un ceai cald. Sau e fereastra deschisă, ceașca de cafea, umorul, răbdarea, grija prietenei venite în vizită în momentele mele neguroase.
***
Mă întreb, tot mai rar, e drept, ce-i de făcut cu bagajul nocturn al vieții, cu întâmplările ori întâlnirile ei ingrate, dezamăgitoare. Cât îți șubrezesc ele încrederea în bunăvoința lumii? Cât te înăspresc și te închid într-o cochilie protectoare, dar rigidă și oarbă? Cât te vor face să nu mai crezi în bucuria genuină de a dărui și de a primi? Moralist, utopic sau doar sănătos, se spune că ar trebui să le fii recunoscătoare și celor ce te-au rănit pentru că te-au făcut să cauți vindecare. Celor care te-au umilit pentru că te-au făcut să găsești puterea să te ridici. Celor ce te-au bârfit pentru că te-au ferit de pre-judecățile proprii. Celor care te-au mințit or înșelat pentru că ți-au deschis ochii asupra slăbiciunilor umane. Celor care nu au văzut nimic bun în tine pentru că a trebuit să îți descoperi tu însăți valoarea și rostul.
***
«Count your blessings», «pay it forward», spun expresiile învățate aici. Simt în ele concentrate însăși esențele active ale recunoștinței. O invitație la a-ți ține balanța contabilă interioară pe plus și la a-ți investi talanții primiți în a face măcar micul univers din jur mai bun.
***
Dicționarul e cumva sec, lapidar, tranșant: ”Datorie, obligație morală față de un binefăcător”. Rămâne așadar pe seama noastră să-i înțelegem multitudinea contextuală, să o îmbogățim cu sensurile proprii, să creștem în acest cod al onoarei, al respectului.
***
E însăși ”coloana vertebrală a relațiilor sociale” (Summer Allen, The Science of Gratitude, ggsc.berkeley.edu), o cheie a succesului și a fericirii, ba chiar a sănătății fizice și mentale, după cum se demonstrează tot mai mult în ziua de azi. Sunt studii ce susțin că e în ADN-ul nostru (nu doar în cultura, credința ori educația noastră), că gratitudinea e intrinsecă experienței umane prin genele specifice care o fac posibilă, că există arii ale creierului implicate în exprimarea ei. Colaborarea, altruismul, mulțumirea reciprocă sunt mecanisme de adaptare evolutivă care ne-au ajutat să supraviețuim, care ne-au format ca o comunitate și au pus bazele sistemului nostru de valori. Sigur, ca orice potențial uman trebuie încurajat și susținut să se dezvolte și să se manifeste și nu e ușor, doar trebuie să contrabalanseze invidia, materialismul, narcisismul, cinismul…
***
Rămâne greu de definit: emoție, virtute, atitudine, comportament, un mod de viață? Cert e că aparține familiei admirației, cunoașterii, bunătății, milei, păcii, inocenței, compasiunii, onestității, iubirii și nu în ultimul rând a libertății.
***
Ce nebunie ar fi ca în graba noastră modernă spre o iluzorie pajiște perfectă, undeva cât mai sus, să uităm de ea. Să uităm popasurile necesare reculegerii, companionii de drum fără de care nu există nici o călătorie adevărată, copacii ce ne umbresc pașii în arșiță, să uităm chiar de noi înșine. Ce împlinire când trăim în ea. Când diminețile încep cu recunoștința pentru șansa unei noi zile, când soarele apune împreună cu mulțumirea pentru cine suntem, ce avem, pentru ce și pe cine iubim.
Lăcrămioara Oprea Varga, Toronto
|
Lăcrămioara Oprea Varga 10/18/2023 |
Contact: |
|
|
