O lume de vorbit : Prietenele navetiștilor - cărțile
Jumătatea plină a paharului navetiștilor se clatină pe drum, schimbă rute, pierde trenul sau se mută în mașină, gonind autostrada. Dar râmîne numa’ bună de băut. Mie mi-a adus noi beții beletristice, istorice sau memorialistice faptul că am stat în dreapta șoferului la întoarcere și am parcurs, în paralel cu zecile de kilometri, și sutele de pagini fascinante.
Astfel, după un an de tren-metrou-autobuz și peste 20 de volume comandate, primite sau cărate în avion, naveta pe patru roți mi-a adus recent în imaginație filmele a trei cărți diferite: „Fiica măcelarului” de Yaniv Iczkovitz, editura Humanitas/Raftul Denisei, “Generalul Armatei moarte” de Ismail Kadare, editura Humanitas/Raftul Denisei și “Zori încețoșate. O poveste adevărată” de David Kimel, ePublishers și Editura Coresi. S-au ales singure să fie citite una după alta, de parcă un fir nevăzut le-ar lega iar eu trebuia să descifrez labirintul. Deși sunt plasate în epoci diferite, poveștile spun multe despre război și alegeri individuale pe fondul marilor răsturnări istorice. Și noi trăim, precum personajele acestor cărți, în plină transformare a omenirii. Dar parcă o facem ca și cum inventăm roata sau mai bine decât generațiile trecute. Așa să fie oare, nimic nou pe … niciun front?
Prima carte, „Fiica măcelarului”, amânată de câteva ori, m-a dus cu gândul la Victoria Lipan, dar puțin întoarsă, poate un fel de Lapona Enigel față de Luceafăr. Femei puternice găsim oriunde în istorie, mânate în acțiunile lor de resorturi ale sufletului. Dar drumurile străbătute de eroina cărții autorului israelian Yaniv Iczkovitz par benzi desenate combinate cu secvențe de film american, deși acțiunea se desfășoară în alt timp și pe alt continent - în Rusia țaristă. „Lumea nu poate fi reparată, deoarece tocmai ruptura e aceea care o face să se învârtă”, un adevăr găsit în carte, mereu valabil. Iată, cu atât mai mult azi.
Fanny Keismann, personajul principal, hotărăște brusc și iluminator să-și lase familia o perioadă, pentru a pleca în căutarea soțului surorii sale, părăsită de acesta pe un fond în care în comunitățile evreilor ruși mai mulți bărbați își lasă familiile, atrași de alte destinații cu chip de iluzii: Palestina, New York sau Minsk. Eroina pornește în odiseea ei însoțită tot de un personaj puternic, deși aparent aflat la marginea societății. Cred că nu e nevoie de spus mai mult despre poveste, pentru că este un deliciu literar să o parcurgi singur, lăsându-te absorbit de fiecare aventură. Aș puncta totuși, printre pasajele memorabile, scena în care sora eroinei devorează o bucată de carne crudă, o metaforă pe care vă las să o descoperiți. Nu pot încheia notele despre acest autor fără să precizez că are și rădăcini românești, a fost la București și, chiar dacă nu am putut fi acolo, mă pot lăuda cu dedicația din partea lui prin intermediul minunatei mele prietene întru carte, pisici și multe altele, Marilena Brinzan.
“Generalul Armatei moarte” de Ismail Kadare, următoarea carte a venit singură și imediat după, cu o poveste atemporală despre vinovăție personală versus colectivă, întrebări și filosofii legate de destin. Bineînțeles că acum vreau neapărat să (re)văd ecranizarea în regia lui Luciano Tovoli, cu Marcello Mastroianni și Anouk Aimée.
Până atunci, încă am imaginea a ceea ce a reușit Kadare să deseneze în mintea mea cu forța scrisului. Tot războiul e și aici culoarea de fundal, care chiar și după 20 de ani de la încheiere provoacă traume.
Acum este vorba despre cel de-al Doilea Război Mondial, când un general italian este trimis în Albania pentru recuperarea și repatrierea rămășițele soldaților căzuți în luptă. Mânat de o datorie de onoare față de cei care și-au pierdut viața, personajul principal se trezește alunecând într-un infern autoexploratoriu greu de învins sau vindecat.
N-ai cum să nu te întrebi și tu, cititorul aflat într-una dintre cele mai bune lumi posibile, de ce se întâmplă iar?
De ce fântâna urii nu seacă niciodată, când, unde și mai ales cine și de ce trasează granițele rasei, religiei întru închiderea cu garduri și ruperea punților? Întrebări care primesc rareori răspuns, deseori foc de armă. Iată, chiar și azi.
Deși o începusem încă în perioada navetei cu trenul, ceva m-a oprit din lectura celei de-a treia cărți la primele pagini. Am reluat acum, la rând după cele două volume de mai sus “Zori încețoșate. O poveste adevărată”, de David Kimel.
Parcă mi-ar fi dictat cineva această ordine, nici că se putea o mai bună potrivire. Autorul româno-canadian ne aduce o poveste particulară pictată pe pânza repetatelor perioade marcate de xenofobie, conflicte sau ideologii extreme.
De această data, călătoria personajului principal este una reală, genul memorialistic cu o țesătură stilistică aparte.
Deși atinge puncte sensibile precum emigrarea în Israel, apoi în Canada, naratorul (totodată subiectul cărții) pleacă din și se întoarce cumva în România, prin forța amintirilor.
Sunt perfect de acord cu nota directă în care autorul a ales să-și scrie acest roman autobiografic. Iubirea filială, zbaterile părinților într-un comunism mutilant, totul povestit în cheie-mozaic, cu istorioare puse migălos în pagină. Imaginea de ansamblu este cea în care părinții sunt mereu eroii din umbră, asumându-și riscuri, luptând pentru supraviețuire și să-și poată hrăni copiii, în vremuri în care era o aventură să reușească asta. Memoriile lui David Kimel readuc amănunte, poate uitate, din acele timpuri în care mulți est europeni au fost nevoiți să aleagă fuga în Occident pentru libertatea și viitorul copiilor.
Reluând ideea de început, pe fundalul unui război – fie el rece, clasic sau din zilele noastre -, suferința este individuală, viața își croiește drum prin foc sau gheață, suntem mulți și mici iar cei câțiva “mari” ne dictează soarta, indiferent de vremuri. Imperiile sau puterile lumii se destramă, poveștile personale pot fi gloanțe prin negură sau carne de tun.
Nu învățăm prea multe, istoria (ni) se repetă, rulând ca dintr-o bobină cinematografică uitată de tehnicianul adormit la post.
Pelicula nu are doar 35 de milimetri, ci măsoară anii noștri, se rupe, ne trage înapoi pe scaune și privim fascinați ecranele.
Ce ne ține drepți pot fi un vis, un crez, o iubire. Și suntem salvați, dacă avem noroc.
Nu vreau să închei înainte de a face promo următoarei cărți, abia am început-o și nu știu ce să fac mai întâi: să mă bucur că mai am de parcurs din ea, sau deja să fiu tristă că o voi termina de citit curând?
Este vorba despre “Toată lumina pe care nu o putem vedea”, de Anthony Doerr. Premiul Pulitzer 2015, ecranizare Netflix – este mult de spus despre această bijuterie literară multipremiată.
Dar asta data viitoare, când deja o voi fi citit pe toată și mă voi fi gândit la poveste mult, mult timp, așa cum mi se întâmplă cu toate cărțile bune.
Amorena Minculescu
|
Amorena Minculescu 10/15/2023 |
Contact: |
|
|
