Drumul spre granita celor două lumi
Uneori drumul vieții te poate duce spre granița dintre cele două lumi. În ceea ce mă privește, de data aceasta, totul s-a desfășurat ca într-o nuvelă.
Pe la începutul lunii septembrie, 2023, starea mea de bine îmi surâdea. Mă aflam într-o bună dispoziție. Nimic nu mă anunța că va putea interveni brusc o schimbare, dar a venit, ca din senin, o supărare profundă și nu a mai rămas prea mult din buna mea stare.
Noaptea următoare m-am trezit și, bâjbâind pe întuneric, am tras, cu greutate, de învelitoarea ce-mi acoperea corpul, făcând-o grămadă lângă mine. Din acest morman s-a ridicat capul unei cobre care se mișca în toate direcțiile, apoi se repezea fulgerător la fața mea fără să mă muște. S-a retras făcând același dans și, apoi, iar s-a repezit la ochii mei. Am înțepenit de spaimă, apoi am simțit cum este zguduită întreaga mea ființă omenească. Mi se părea că timpul se oprea în loc pentru a-mi regăsi calmul şi claritatea necesară. Am vrut să prind cobra cu orice risc, dar dispăruse ca o fantomă. Este imposibil, mi-am zis, doar am simțit-o rece și agresivă. M-am întors pe partea dreaptă acoperindu-mă. De sub pat a apărut cobra repezindu-se la fața mea și retrăgându-se fără să mă muște. Am vrut să mă ridic din pat și am simțit că nu pot. Piciorul stâng și brațul drept îmi erau inerte și reci, asemenea unei paralizii totale. Mâna dreaptă de la cot până la vârful degetelor se mișca haotic, fără control. Degetele se strâmbaseră și se adunaseră în podul palmei. Acum mi-am dat seama că imaginea cobrei era imaginea mâinii mele abia deslușite prin întunericul nopții. Am simțit că nici gura mea nu era dispusă să se deschidă. Am adormit. Când m-am trezit, am înțeles că, în timpul nopții, eu m-am aflat prin spații aflate între cele două lumi.
În zori, când familia și-a dat seama în ce situație sunt, a chemat ambulanța care a venit foarte repede. Controlându-mi tensiunea, a constatat că bătăile inimii sunt la pragul trecerii în celălalt univers. Rapid au acționat și, în scurt timp, eram la spital la urgență în localitatea Ajax. Cum am ajuns, au început strădaniile de a-mi găsi venele pentru transfuzii și sânge pentru analize.
De-a lungul celor două săptămâni cât am stat în spital, a fost un efort aproape epuizant, fiindcă aveam vene greu de găsit și pulsul aproape nu îl simțeau. Mâinile mele au fost ciuruite, învinețite și umflate de atâtea încercări nereușite. Când au obținut un succes, au tăbărât pe mine cu fel de fel de perfuzii, dar starea aceea din somn că mă aflu pe tărâmuri stranii nu înceta. După un timp am început să îmi revin. Mai ales după intervenția de a-mi pune un stimulator cardiac. Am avut norocul de o atentă îngrijire în spital. Mi-a lăsat impresia că întreg corpul medical acționa performant, bine coordonat și într-o unitate deplină, spre lauda lor și cu multe mulțumiri din partea mea. Pronia Cerească a lucrat prin mâna și mintea acestor oameni dedicați luptei pentru supremația vieții. Întotdeauna e loc de îmbunătățire a serviciului medical, inclusiv în Canada. Populația le așteaptă cu mare interes, că nu este nimic mai important în această viață ca sănătatea.
În aceste două săptămâni am simțit sprijinul familiei și pe al prietenilor dragi care și-au exprimat prin Facebook, telefoane și alte mijloace, calde urări de sănătate și rugăciuni pentru mine. Se vede că rugăciunile lor au fost primite, fiindcă mi-au făcut mult bine, le-am simțit ca un flux de energie benefică. Fiica mea, Andaluza, mi le aducea la spital copiate pe multe coli. În toate rugăciunile mele m-am rugat și eu pentru sănătatea lor. Chiar dacă nu am reușit să mă descurc pe Facebook cu răspunsurile individuale, fiind uneori câte 68 de mesaje pe zi, acum, pentru toți trimit o caldă mulțumire însoțită de îmbrățișări frățești.
Ca o concluzie, plimbarea mea pe granița dintre cele două lumi mi-a confirmat, de mai multe ori, că, atunci când omul e gata să treacă în alt univers, nu știe că moare. Moartea face parte din viață, ca oricare alt act vital. În acel moment nu e nimic înspăimântător, pășești înainte ca pentru orice altă întâmplare. Unii trăiesc frica de moarte cu mult înainte, ca niște biruiți ai vieții. Cu cât ideea morții stăruie în conştiinţă, cu atât mortifică omul, în ciuda bunei sale existenţe.
Convingerea mea e clară; nu primim niciun semn când ni se stinge definitiv viața pământească. Cei care s-au întors din acea lume nu au vorbit decât de o trăire euforică, necunoscută în lumea de aici. Eu sunt liniștită, am bagajele făcute, mă așteaptă la ușă. Până să îmbrac haina tăcerii definitive, îmi trăiesc viața, atât cât mi-a rămas, ca un dar prețios și mă bucur de frumusețile acestui univers, de prietenii dragi și buni și de familia în grija căreia mă aflu. Nu pierd din vedere că unul dintre motoarele vieții e speranța și, de aceea, acum am așezat-o la inima proaspăt revigorată.
Elena Buică
Pickering ON
|
Elena Buică 10/9/2023 |
Contact: |
|
|
