Dumitru Ichim sau timpul divizat în cuvinte
Poetul Dumitru Ichim a făcut propria sa lume accesibilă prin versuri care se dovedesc a fi cuprinzătoare și personale, uneori, aproape un pic prea private. Notele personale cuprind o gamă lirică diversificată pe o largă arie, așa încât fixarea în anumite categorii ar fi forțată. Angajările sunt pe planuri multiple: valorile religioase, morale, metafizice, toate acestea intră în câmpul de sensibilitate al poetului, dând naștere unei poezii complexe, aluzive, nu rareori criptică. Poezia sa este ca un copac uman ce crește ramură după ramură în ceea ce este mai presus de toate o “istorie” emoțională; evenimente culese din experiențe de viață, moartea, dragostea, timpul care aproape că trece prin noi și ne lasă singuri într-o mare confuzie în fața lumii, a universului. “Cum să fi fost lumina/ -nainte de soare,/ -nainte de lună,/ -nainte de foc născător?/ De unde iscatul/ de undă-n nefiind,/ dar și-n putință?/ Fără de aripi/ cum se rotea amețitorul zbor?/ Cu cine să fi fost de-o ființă/ primordialul dor?/ (Fiat lux).
Pentru poet universul este o vastitate ce trebuie denumită explorând într-un limbaj oarecum solemn lumea ființelor, inima omului și lucrurile. Nu îl găsim niciodată fixat în trecut, ci într-o permanentă încercare de a armoniza trecutul cu viitorul. “Când a fost ieri?/ Nu mai știu./ Știu doar că ieri/ a devenit o punte spre ostrovul din somn/ un ieri ducându-l pe ieri spre - un alt fel de ieri,/ un fel de culoare hipnotic nuanţând: ieri - da, ieri - accept, ieri - nucul de toamnă,/ ieri - totul din azi, ieri - totul din mâine,/ ieri - ca lutul de lemn,/ soarele - azi apune tot în soarele - ieri.”(Lungă e noaptea polară...).
În final, timpul, trecerea omului prin viață par a fi ceva la fel de simplu ca modul în care cuvintele vin la noi și pleacă de la noi. ”Pretutindeni șoaptele albe, șoapte/ ce ning/ se aud - cling, cling/ când de alte șoapte se ating.” (Ilustrată de Crăciun)
Interesul meu se îndreapta mai degrabă spre persoana din spatele versurilor, omul - scriitor, pe care îl vezi crescând pe măsură ce lecturezi poezia sa. Pagină după pagină cititorul se apropie de Dumitru Ichim - omul, care întruchipeaza o ființă din carne și sânge prin cerneală și scriere și un timp divizat în cuvinte.
“Ceața prin văi se ridică:/ Tată, mi-e noapte, Tată mi-e frică!/ - Nu se mai vede drumul acasă?/ - Lumina-i ruptă, inima roasă/ Punțile toate s-au frânt sub dorul/ de mine însumi, risipitorul./ Ceața din munte viclean coboară/ pe lângă moară, pe lângă moară.../ Nu în părere se- aud cocorii?/ - Ba da, cu ceața te-nşală norii.../ - Unde ești, Tată - nerisipit rămas/ cu mult mai aproape ca propriul meu glas?/ Doare tăcerea, dar eu tot te strig:/ De tine mi-e foame și tare mi-e frig!/ (Fiul risipitor).
În ordine și fără ordine ne sunt prezentate dovezi ale unei vieți care trece prin pasaje diferite cu viteze diferite și câteodată aproape că se oprește, face un popas și atunci se transformă în poezie, de multe ori frumoasă și grea. Unele poeme mai lungi îi permit poetului să-și desfășoare suflul - pe care nu-l pierde niciodată - ca într-o magie, cuvântul renaște din cuvânt, propunând o viziune panoramică a lumii și a existenței sale în lume. ”Numai cuvintele și cocorii/ mi-au mai rămas/ precum lui Iov doar bubele și ciobul./ Cina e lungă/ de-a lungul psalmilor/ și cocorii sunt tot mai framântaţi:/ ”Unul din voi mă va vinde...”/ Cocorul alb/ mi s-a oprit pe umăr:/ ”E vremea să mergem...”/ Cocorul negru
Poezia lui Dumitru Ichim întruneşte în egală măsură frumusețea, delicatețea și o sensibilitate extremă. Versul său purificat aducând un omagiu vieții și omului care redescoperă bucuria de a trăi, de a crede, de a iubi. Omul - măsură/ lucrurilor toate?/ Întreb iscoditorul: “Crezi că asta se poate?” (Măsura lunii).
Poemele sale sunt investigații în căutarea unei fericiri într-o lume în care limitarea firească a omului este moartea.
Prin versurile sale și prin temele abordate poetul interoghează, uneori cu tristețe, dar întotdeauna cu sensibilitate limitele condiției umane. “Că omul e umbră, îmi spui,/ dar eu îl întreb pe profet:/ Umbră a cui?” (Slovenire).
O preocupare a poetului pare a fi aceea de a trezi în cititorii săi credința, de a o redobândi, de a-i da relief.
“Descalţă-te,/ se auzi din rug de foc nemistuit;/ e preînchipuire, de vrei semn - / a descălțării de grăunț!/ Nu întreba de tâlcul greu!/ Pe-aceleași urme Dumnezeu/ spre tine s-o întoarce de pe lemn/ îmbrăţişându-te desculț!” (Rugul aprins).
Dumitru Ichim re-parcurge, iarăși și iarăși, drumul făcut de copilul născut la 14 august 1944 în comuna Dărmăneşti, jud. Bacău, România, până la preotul și poetul din Kitchener, Ontario, Canada, un drum ce semnifică un act de cunoaștere completă, un fel de naștere/ re-naștere mitică, în care simte tragismul vieții, văzându-se aruncat totodată în lumină și întuneric. Poetul îşi găsește împlinirea în credință și în dragoste prin soția sa, poeta Florica Bațu Ichim, cu care poetul continuă să poarte un dialog liric care se întinde până dincolo de moarte. ”Flory, am uitat să te întreb/ cum se numește îngerul tău păzitor?/ Când erai mică te lua de mână/ să te treacă prăpastia dintre munți/ până în brațele celuilalt pisc de munte/ prin nourii albi pe o punte.” (Am uitat să te întreb...).
de Dorina Brânduşa Landén (Suedia)
|
de Dorina Brânduşa Landén 10/9/2023 |
Contact: |
|
|
