George Constantin- o nemurire ...
Nu putea fi cunoscut… de fapt, nimeni nu l ar fi putut deslusi cu adevărat vreodată.
Nu avea cum să fie pătruns… era un amestec de contrarii, de frânturi, de singurătăti. Solitudine tainică, tăcută, dureroasă… din ea se descărcau energii si eruptii, frisoanele excesului, riscurile ce si le oferea bucuriei.
Un suflet făptuit din temeri, fragil si impulsiv, flămând de viată, mândru de patimile sale, lucid si caustic în deslusiri, luminându si cu voluptate abisurile, întru desăvârsirea însingurării.
Un trup de urias îl călăuzea. Si l purta distins, elegant, bărbătie rasată din complexe… Fiintau împreună. Venea de undeva, dintr-o rouă a inocentei, pecete princiară într un cinism sclipitor. Se trăia obsesiv, dilatând timpul în cioburi de eternitate. O vitalitate rafinat brutală reusise să i se impună si să i vegheze ceremonialul intim al arderilor. Gândea prin simturi, înnobilându si poftele si obligându le să ia aripi de spirit. Sfredelea incandescenta gândului cu o potentă sălbatică a cuprinderii. Trândăvea în melancolie pentru a se înfrâna. Avea relatie erotică cu viata, de trădare si surpare. Purta zboruri si furtuni în mădulare. Se răcorea în taine. Cugeta prin vrajă. Se domolea prin sarcasm. Fermecător, se risipea în iluzii, biciuindu si spaimele. Vulnerabil, sentimental, enigmatic, năucea. Trăia iluminat de talent, ascultând tăcerea lui Dumnezeu..
Mi a fost inspiratie si lumină vreme de o viată. Hăituit de oficiali, cârdăsit de prosti, adorat până la invidie de prieteni, respectat cu sfintenie de breaslă, singur în fata publicului, artistul, făurit din cristale de vesnicie, reusea să l supună si să l secătuiască de haruri. Era un bărbat peste care doar moartea, parteneră de glorie, a reusit să treacă. Arta lui cere
smerită reculegere.
Îl iubeam. Te fericeai iubindu l. Era nefiresc de surprinzător… Explora zăcămintele visurilor, imaginând universuri de călătorie.
Ne am întâlnit în primăvara lui ’70 din secolul trecut, când eu, student încă, crăpasem pret de o privire portile teatrului… Dincolo, în tărâmul vrăjit al regilor, al printilor, al bufonilor, al minunii si uimirii, domnea el –emblematicul artist-maestru al magiei jocului… Rang, strălucire, noblete – totul altfel.
Debutam pe o scenă profesionistă, după Cartofi prăjiti cu orice de Wesker, la Studioul Casandra. George Constantin căuta un regizor pentru un spectacol în premieră si harul profesorului Penciulescu mă
recomandase. Sansă- să fii studentul lui Radu Penciulescu.
Echipa de zgomote, drama fantastică a lui Fănus Neagu, pe scena de la Nottara cu: George Constantin… Prima lectură, în biroul aerisit al lui Horia Lovinescu… Fănus vorbea noduros, nădusit de emotie.
Fotografi, reporteri… Un mare scriitor debuta în dramaturgie. Piesă premiată de juriul Uniunii Scriitorilor în acel an. Distributie condusă de el… îi căutam neîncetat privirea… pentru binecuvântare, pentru încredere.
Răspundea din când în când, învăluind indiferenta în duiosie. Sigur îmi simtea pulsul. Se plictisea în vorbăria din jur. Ochii îi căpătau o candoare vicleană… ura ambalajul artistic, publicitatea zornăitoare, teatralâcul… Am început lectura. Desfătare copilărească pentru actori. Se întreceau în dantelării, înnodând strengării trecătoare. Deodată ne a secerat trăznetul nuantelor:
-Am un nume de fluviu si sunt doar un biet scuipat. Era Nil – bizonul otrăvit de viată. George Constantin îi înghesuise în tarcul fulgerului… Biciul năprasnic al talentului pleznise cuvintele… Lăcrimau, sângerând rosturi. Era George – surpând personajul în vrajă, botezându i destinul. Am dat drumul viului nostru, zgomotos… Aplauze… bucurie… Interjectii. Sughituri machiate. Isterie, fâstâceală. Tăcea. Privea absent, odihnindu se parcă în buimăceala din jur. Scrijelise cu semn imperial frisonul de neliniste si acum obliga secundele să si întindă vertebrele tăndărite… Tăcerea stăpânită potenta dimensiunile socului.
Si a trecut usor limba peste buze, linistindu si discret un tremur al bărbiei. Glisa sovăitor accentul seductiei din concret spre vârtejuri abstracte. Nu stia, nu mai stia să rateze. În aburul clipei, construise filigranul unicitătii din atomi de măretie si deriziune. Viril si acid, intra
se seniorial în vraistea din noi. Incendiase aroganta celorlalti de a i fi parteneri. Înăuntrul lor se gudurau emotiile… Ondula fără chef textul piesei, încercându i supletea… Paginile rămase fugiră printre degetele lui lungi, delicate. Niciodată momentele de har nu aveau încheiere. Sec
si grav, nemultumit parcă de pierderea timpului (ironia si sarcasmul
serpuiau totdeauna în el), mă întreabă:
-Mai citim?
Era greu să continui.
-Ne oprim aici, am răspuns, prins în poalele jocului.
A închis primul textul. A băut încet apa unui pahar luat de pe masă. S a cufundat boiereste în fotoliu, ridicând usor capul spre tavan (abia atunci am observat că toti ceilalti stăteau pe scaune). Momente de liniste, dorite de el, pentru a împărti temeiuri si rosturi ale profetiei. S a întors spre mine, făcându mi un gest discret cu pleoapa. Numai eu puteam să l văd. Semn neasteptat de apropiere. Apoi, frângând urma de intimitate:
-Să vedem ce vrea regizorul…
Straniu si inhibant accentul pus pe finalul cuvântului. Învârtea paharul, iritat de supunerea agitată a celor din jur. Trebuia să atac. Era singura
solutie pentru a lucra…
-Spune ne… ce o să facem… să nu muncim degeaba, silabisise tărăgănat cuvintele. Am dat drumul vorbelor, îmbrâncit de frică, aprins, pătimas.
-Aveai aburi pe fată...mi a spus mai târziu.
După vreo zece minute am tăcut. Sfârsisem… Si a trecut mâna prin barbă… Devenise simplu, adânc… altfel… Crease din nimic o solemnitate specială. Mă pătrundea lucid, gânditor. Îmi cotrobăia gândurile si sufletul… Si a sprijinit privirea pe Gilda Marinescu înainte de a vorbi. Împliniseră multe roluri împreună.
-E de muncă... ce spune el… greu pentru noi ăstia din scenă…
Umorul lunecos născu panică. Fănus Neagu se repezi prunceste, de a busilea, congestionat… Printul metaforei rătăcea în debut…
-Voi sunteti geniali… o usoară gângureală de modestie la unii. Si... da, toti geniali. Regia, e… cum spunem noi… o facem… Bine… Cum vreti… Eu merg pe mâna voastră. Aici George e împăratul.
Un râs tăios, exploziv, gâdilat cu accente de virtuozitate, impunând, îl stopă violent. George Contantin s a ridicat neasteptat de sprinten din lâncezeala fotoliului. Era impunător… Părea si amuzant si iritat de
vorbele lui Fănus. Sfârsi râsul într o usoară grimasă… Laconic întinse mâna spre scriitor, unduind ambiguu:
– Ne vedem la premieră… Acolo să ne peticesti cu geniu… Până atunci mergem pe mâna lui – făcu un semn din cap către mine. Apoi… cât noi muncim aici, poate mai scrii o piesă! Flash de acidă ironie.
S au risipit care ncotro prin biroul directorului. Rămăsesem singur lângă fereastra mare a încăperii. Îmi adunam notitele risipite. Nu le privisem niciodată de emotie. Stătusem pironit în ochii lui, pentru a nu l pierde.
-Vrei putină apă?…Se apropiase de mine cu paharul umplut. Am băut… o comandă tainică. Îsi musca usor buza de jos.
-Mai vrei? Băusem tot fără să mi dau seama. Privi înserarea ce se strecura dincolo de fereastră.
-Am înteles ce vrei… nu stiu dacă o să treacă. L am tintuit speriat…Încercăm… mă linisti – pentru plăcerea noastră. Mă trecuse de partea lor. Râse copilăreste, ghidus… apoi stins:
-Câti ani ai? Alterna forta cu sfiiciunea, tandretea cu sarcasmul. Uitasem pentru o clipă. Însurat, doi copii… 23!? Era oare suficient pentru a l întâlni? S a întors brusc, simtind venirea „arzândă” a lui Stefan Radof. Interpretul lui Musat păsea fericit pentru a… n a apucat.
-Stii Stefane, cine e foarte bun în rolul ăsta al tău? Radof s a stins. Vasile… Vasile Nitulescu. Mi a făcut din nou semn cu ochiul, strengăreste. Golănea astral...Se aventura prin universul ascuns al fiintei, suspin în tăcerea unui zâmbet...
Asa a început. Un drum de peste două decenii.
Lucram de trei săptămâni împreună. Mă îndrăgosteam de el în fiecare repetitie. După… treceam pe la „Moldova”. Numai noi doi. Îmi povestea… de dragoste, de viată… Lăsându-mă să îl pătrund...
Începusem să-i ating vibratiile necunoscute ale sufletului. Spovedaniile noastre ne au apropiat. Vedea teatrul viu, provocator, socant. Vorbea interpretându se, născând magie, învăluind totul într o cuceritoare stare… Gândea tot timpul o altă dimensiune a realitătii. Comunica si comenta simultan. Cobora brusc în infernul colcăitor al viscerelor. Se juca scăldându se în viata din el. Se îmbrâncea cu instinctele, trimitând deriziunea într o riscantă măretie. Dilata nepermis de adevărat, obligând limitele să-si ia zborul dincolo de cuvinte… Se fascina singur în truda studiului, bucurându se că poate atinge ceea ce stia că nu poate cuceri. Rolurile le topea într o puzderie de detalii… elibera sunetul unic din structura unui personaj si îi vibra energiile, provocând o trezire socantă. Piesa era înăuntrul lui. Măduva textului îl verticaliza. Năstea întâi partitura… polifonia, tăcerea si strigătele ei...Arta lui era muzica.
Personajul hipnotizant se spovedea si nu reusea să i ascundă nimic. Prin pătrunderi misterioase ghicea destine, inventând realul imaginatiei. Folosea confuzia pentru limpezime si oferea prietenie nelinistii. Orchestra
incandescent, în disonante armonice. Prin circuitul sangvin al caracterului, pipăia armura invizibilă de trăiri si stări nelinistitoare. Vedea prin simturi. Trăia prin întelegeri de geniu. Nestingherit de excese, de fantastic, de banal. Prin tehnică desăvârsită, spiritualiza. Lansa identităti surprinzătoare… Apoi, artistul cenzura actorul. Selecta răspunzător de înnobilarea histrionului, dimensiona semnificatiile, explora vertebrele logicii. Năstea
cunoastere. Medita cvadruplu prin inteligenta instinctului către o interpretare dantescă. E unul dintre putinii actori ai lumii care avea
unicitate; dar aici la noi… e pradă uitării.
Nu realizarea scenică era finalitatea, ci inedita pătrundere a meandrelor fiintei. Cerceta viata. Biciuia obisnuitul, rănindu l cu sensuri. Cuvintele lui erau stări si imagini ce împerecheau inconfundabil fantasticul si realul, derizoriul si sublimul, penibilul si… Fascina prin cuprinderea de necuprins a umanului.
Era simplu ca furtuna si necrutător ca ea. Actoria îi era unealtă. Persifla profesia si viata, sugerând lâncezeala. Calea lui de creatie era văzul tactil. Trăia prin artă o viată paralelă de cuceritor, împotriva vietuirii banale a insului.
Un solitar al solidaritătii utopice. Întâlnirile noastre erau scurte, însănătosite de încordare. Ne lăsam trăiti. Mă învăta că existenta e proiect teatral. Stia că teatrul e năframă ispititoare de magie albă, ce trebuie să dea vietii o altă viată, unde artistul călăuzit de stele umblă printre ciorchinii de prostie si impostură din jurul lui. Când vorbea asa avea boabe de rouă în lumina ochilor.
Apoi brusc, schimba registrul.
-L as juca pe Trigorin,… ce zici? Am găsit ceva… la el… Tăceam
sustinându l în plăcerea i ascunsă.
-Stii ce contează la… Trigorin? Farmecul… farmecul. Brăzdează adânc cu sentimentele prin sufletul zburător al femeii, din plictiseală…
Rămăsese orfan de tată. La moartea mamei sale, eram în perioada de lucru la Barbarii, mi a povestit clipele sfârsitului. Văzuse aburul mortii.
-Bărbatul cu care s a remăritat mama … nu pot să zic, m a hrănit, m a crescut… dacă nu mă bătea poate ajungeam o puslama… Stii… merg cu el să cumpăr haine pentru înmormântare.
Avea un cult al familiei si o spaimă a nerealizării ei. Era o răspântie de singurătate. Înainte de a merge la operatie, să i deschidă altii inima, lucid si autoritar ca totdeauna, le a spus celor dragi, Iuliei[1] sotiei sale si lui Mihai[2], băiatului lor, să fie lăsat odihnei în mormântul tatălui său. A plecat pentru a si trăi acolo copilăria.
***
-Stii la ce m am gândit? – zâmbi.
-La sufletul femeii!, am răspuns. Râse molcom…
-Nuuu… la Cehov si… Gorki. De ce au scris atât de bine? – tăcu o clipă.
-Erau mari, geniali!, am soptit. Mă privi... Apoi…
-Boala… Întelegi? Boala. Întâlnirea zilnică cu sfârsitul. Se ciocneau de moarte. Asta e... Vezi? Simti altfel. Nu ai timp pentru prostii.
Zâmbi înmuind tristetea în umor.
-Eh…mari si geniali sunt
altii. Iar în teatru e o turmă întreagă de măreti. Îi scăpă un usor fluierat. Melodie nestiută…
-Rusii ăstia mari stau în mine. Mă înghesuie… să le
dau drumul… să i botez. Cu Albee… e altceva.
Îi era frică… de împlinire, de succes, de glorie. Se bucura de viată si din cauza fricii.
-Stii? Acum as juca si eu un Caragiale.
L-am privit mirat.
-Am văzut spectacolul tău cu Noaptea furtunoasă de la Majestic. Îmi spusese Pintilie de el,...că ai momente antologice...Si Pintilie nu umblă cu laudele la el. Da... -mă privi- Am văzut spectacolul si eu. Câtă durere si revoltă ai adus în râsul lui Caragiale. Si ce ai reusit cu unii actori e miraculos... Nu credeam că ei pot ajunge aici. Stii?...eu am iesit dintr-o distributie cu piesa asta înainte de premieră. Jucam Jupân Dumitrache... Aveam parteneri buni: Liliana Tomescu-Veta, Stefan Iordache- Rică Venturiano, Sandu Sticlaru- Ipingescu, Melania Cârje-Zita, regizor era George Rafael...Nu mi-a plăcut ce lucram acolo.
Mă privi din nou zâmbindu-mi.
-Nu bănuiam că piesa are atâtea straturi ascunse în ea. Noaptea ta furtunoasă cutremură si trezeste... E o explozie.
Mă sufoca un tremur al bucuriei... Păseam încet prin Grădina Icoanei.
Am avut privilegiul să l pătrund putin, sansa să lucrez cu el în teatru si film. Am scris si am făptuit spectacole, fascinat de arta lui. Am gândit distributii ideale avându l lider si am renuntat la proiecte, după o primă lectură, pentru a nu distruge magia desăvârsirii primului contact sau, alteori, pentru a i accepta capriciile.
Se pregătea mereu pentru dincolo.
Juca prin toti porii, prin respiratie, prin sunete, prin tăcere, prin volum, prin aer…
În 1982, după premiera Noptii furtunoase la Teatrul de Artă din Moscova, l-am invitat pentru prima dată la mine acasă. Adusesem de la rusi caviar si vodcă Beluga.
-Vino să ciocnim pentru Cehov, Gorki si Caragiale...
A venit la ora fixată. Nu întârzia niciodată, nicăieri, la repetitii, în teatru, la radio, la televiziune, la film. Îsi respecta statutul. Venisem de la Moscova si cu două discuri ale lui Vladimir Vîsotki- cântecele lui de revoltă... Vocea si chitara lui Volodea umplea casa de suflet si ne binecuvânta. Îl văzusem pe marele actor rus cu ani în urmă în două spectacole la Taganka alături de Demitova, regizate de Iuri Lubimov. Am ciocnit pentru artă...Pentru Smoktunovski, Kaliaghin si Nikita Mihalkov. Din când în când privea cu seninătate si tandrete spre Veronica. O vedea pentru prima oară. Am vorbit despre spectacole uitate de la noi, Tango-ul si Regele Lear ale lui Penciulescu, D-ale Carnavalului, Livada de visini si Reconstituirea lui Pintilie... despre proiectul lui Esrig cu Furtuna lui Shakespeare în care el juca alături de Dinică si Moraru...despre putintele si neputintele teatrului. Avea noblete si rang... La plecare, înainte de a iesi pe usă, s-a apropiat de mine, m-a privit si oarecum sfios mi-a spus:
- Stii, m-am îndrăgostit de sotia ta.
-De Veronica?
-Da.
-Când?
-Astăzi, acum...Pot să-i spun?
-Da...Dacă crezi...
-Cred...
-Bine.
-Pot să o sun?...
Am încuviintat din cap si strângându-ne din nou mâinile de rămas bun, am izbucnit amândoi într-un râs dulce amărui, viclean si inocent... A iesit repede din casă fără să întoarcă capul.
Eram confuz... Mai rămăsese pe fundul sticlei ceva vodcă. Am ciocnit cu Veronica...Când să ne sărutăm a sunat telefonul
-Răspunde tu, i-am spus si m-am îndreptat spre fereastră. În stradă, jos, George era în cabina telefonică. Ne priveam de la distantă. Veronica ridicase receptorul si asculta zâmbind...Clipe, clipe si tăcere, apoi am auzit-o:
-Să stiti că noi toti în familie vă iubim.
Am dat mai tare melodia lui Vîsotki. Am stins ultimele picături de Beluga rămase în pahar.
Era iubitor de dragoste...Cuprins de căutările îndrăgostirii trăia cu inima sufletului mereu întinerit pe înăltimi, deasupra unui abis de nelinisti.
În 1980 după debutul cu Înainte de tăcere, scrisesem două scenarii noi si le-am lăsat la intrarea actorilor la teatrul Nottara într-un plic pe numele lui. După două zile m-a sunat.
-Am citit... Vin să te iau cu masina si mergem undeva la Băneasa la aer curat, să-mi spui mai multe....
După o oră ne asezasem pe o bancă la marginea pădurii privind începutul asfintitului.
-Uite textele. Îmi întinse scenariile si plicul. Tăcea... construind suspans din liniste. Într-un târziu mă privi, direct, simplu.
- Auzi păsările? ...Oare stiu dinainte cântecul, e acelasi seară de seară sau e mereu altul?... Ce zici?
Am tăcut apoi am izbucnit în râs: -Hai, spune odată... Vrei să facem împreună filmele astea?
-În scenariul tău povestea e altfel decât o stiam....E bine asezată toată actiunea... Manole nu e de mine, sunt nepuntincios, nu stiu ce e de jucat când o zideste pe Ana. Nu stiu. La lectură e minunat, dar ce să joc? Nu e de mine.
Am zâmbit.
- Dar Vodă?
- Cel gras si slinos, cum ai scris? Râde... acolo da, pot să-ncerc, stiu ce trebuie să caut...
-Vodă ăsta e al tău, nu spune tot ce stie si întelege tot ce nu stie...
- E de muncă...Si Manole cine e?
- Rebengiuc.
-Victor... da, el poate pătrunde în nebunia personajului.
Se auzea în depărtare violent sirena unei salvări. A soptit...
-Cineva e în drum spre moarte...
Se auzeau păsările...
-Si Înghititorul de săbii cum e?
-Curătel...E călătorie grea scenariul ... Are capcane multe în el. As juca, dacă mă vrei.Se alinta...
-Rolul principal?
-Nuuu...râde, -Colonelul e rol pentru mine.
-Am scris Colonelul numai pentru tine George!
Era liniste si se însera.
-Si pe Circar, pe Înghititorul ăsta de săbii cine îl joacă?
-M-am gândit când îl scriam la Anthony Quinn.
Surprins sopti:
-Da...Asa da.
- Dar , am continuat eu, mi-au spus cei de la casa de filme că nu se aprobă...
- Păcat!
Coborâse brusc înserarea. Mă privi:
- Si atunci Gherlas,cine va fi? Asa îl cheamă, nu?
Am amânat răspunsul.
- Mircea, Mircea Albulescu
Tăcere... Apoi ridicându-se de pe bancă.
- Eu zic să mergem spre casă. S-a înnoptat...
Se îndreptă vioi spre masina lui parcată pe o alee. Deschise portiera. Am urcat. Puse cheia în contact...Înainte de a porni motorul:
- Era bun americanu` nostru, Zorba... Bun rău. Acceleră. Farurile luminau soseaua. Zâmbi.
- Asta e. Mergem cu Albulescu...E de nădejde.
Era orgolios si violent – bun si sensibil. Era năprasnic – fascinant.
Capricios – cuceritor.
M a sunat după vizionarea cu Înghititorul de săbii…
-Ai făcut un film bun. Stii, am plecat de la Scânteia pe jos. Am lăsat masina si… Am plâns băiete... Am plâns.
Era demn si loial. Generos si curat. Nu încape în toate cuvintele mele. Acum… e unda tăcerii.
În 1991 eram director la Teatrul Mic de câteva zile. L-am sunat:
-George îti trimit un text să îl citesti.
- Ce ?
-Ecaterina Ivanovna, de Leonid Andreev.
-A, rusul acela alb... Bine, recitesc textul.
Peste două zile ne-am întâlnit în biroul de la teatru.
- Cine e Ecaterina Ivanovna?
- Vali Seciu.
-Ha, ha- .. Izbucnire de satisfactie. Tare de tot. Si eu sunt Koromâslov, bărbatul ei cel chinuit, nu?
-Da.
-Si Mentikov cine ar fi?
- Mitică Popescu.
-Excelentă distribuire. Atunci te invit la Moldova la un cognac... Să mai vorbim de piesa asta minunată...
„Viata unui om se poate sfârsi, dar viata artei sale, nu”
Zeami – Sapte tratate secrete de teatru No anul-1393
Ne am despărtit la teatru, el pe scenă, în Molière, eu spectator. La aplauze, îmi făcu cu ochiul, încetosat de efort, ca atunci, la început… Începea călătoria... Gata...Pleacă, mi am zis… Pleacă… Totul plutea deasupra lui ca o aură...
Delirul cu care biciuise sălile de spectatori era acum respiratie dureroasă… oboseală… Abur...
Viata ia timp, iar timpul ia tot...
Mărturisindu-l ascult si eu tăcerea lui Dumnezeu si simt cum lumea e mereu vie prin fiecare astăzi mereu muritor.
Alexa Visarion
________________________________________
[1] Iulia Buceceanu- prim solistă a Operei Române
[2] Mihai Constantin- Actor al Teatrului National Bucuresti
|
Alexa Visarion 10/3/2023 |
Contact: |
|
|
