Observatorul

Cine este Luceafărul ?

Luceafărul mă depășește. Nu pretind să fi înțeles această poezie. Eu sunt, mai degrabă, copilul acela care studiază ceva—un copac, un desen, o persoană— și vrea neapărat să-și împărtășească gândurile cu oricare ascultător amabil. Nu mă pronunț asupra intenției poetului, ci pun pe hârtie o idee, o schemă, care pentru mine, copil ce sunt, dă viață și culoare acestei opere de artă.

Cine este Luceafărul? Aceasta va fi întrebarea supremă a acestor rânduri. În prima parte a poeziei, nu am putut decât să observ o caracterizare inconfundabil teologică. Luceafărul este o ființa christică. La prima întâlnire între Luceafărul și Cătălina, poetul ne spune că părinții lui sunt cerul si marea: aici deja ne întâmpina o paralelă. Christos Cuvântul îl are ca tatăl pe Dumnezeul ceresc; Luceafărul are si el un tată ceresc, sau mai bine spus, un tată care este cerul. Cerul, ca Dumnezeu, este imens, simplu, infinit, invizibil; in prezență Lui se află stelele (Luceafărul fiind una dintre ele) așa cum îngerii îl înconjoară pe Dumnezeu. Se spune că Hristos are un Tată divin și o Mamă umană: și Luceafărul are un tată ceresc și o mamă pământeană—mai precis, marea. Marea fiind o nelimitată încăpere receptivă, cum și Maria (diferență de o singură literă) a devenit încăperea și templul Cuvântului, ea având ca denumire, între altele, Stella Maris.

Ce dorește Luceafărul, a cărui tată este cerul si mamă marea?
„Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Și m-am născut din ape.”

Această strofă poate fi interpretată ca întruparea Luceafărului, cel puțin dorința lui pentru acest fapt. Și Christos Cuvântul a venit în „cămara” omului—sfera locuinței noastre—şi ne-a „privit de-aproape,” de la om la om. El a „coborât” din ceruri şi s-a născut din „apele” Fecioarei. La a doua întâlnire intre Luceafărul şi Cătălina, poetul ne spune iarăși: „De dragu-unei copile, / S-a rupt din locul lui de sus.” Idea întrupării ființei divine este evidentă. Dar să nu credem că această întrupare s-a întâmplat deja, chiar dacă poetul folosește verbul la trecut. Luceafărul poate să intre în sfera muritorilor numai cât să comunice cu Cătălina, așa cum a făcut şi Dumnezeu prin profeți şi îngeri către evrei, comunicând cu noi în diverse moduri dar nu intrând in lume ca om. Întruparea definitivă—şi unirea între Luceafărul şi Cătălina—va fi de fapt un eşec. La acesta vom reveni. Aşi vrea numai să punctez încă câteva paralele Christice. În acea prima întâlnire între protagoniști, Luceafărul o cere pe Cătălina ca mireasă, aşa cum şi biserica—omenirea mântuita—devine mireasa lui Christos, idee indispensabilă în doctrina creștină. Domnul promite împărăția cerurilor: Luceafărul promite şi el o împărăție... a apelor. „Şi toată lumea-n ocean / De tine o s-asculte.”
Iar când vine Luceafărul a doua oară, poetul creează o imagine care pentru mine seamănă cu o icoană bizantină a Mântuitorului, solemn, misterios, îndurerat:

„El vine trist şi gînditor
Şi palid e la față;
Dar ochii mari şi minunați
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saț
Şi pline de-ntuneric.”

Deci se pare că Luceafărul este o imagine al Cuvântului divin, un zeu care urmează să devină om. Chiar parcă omenirea aşteaptă cu nerăbdare această venire, având momentan doar „stele cu noroc,” iar oamenii „se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naște,” în cuvintele lui Dumnezeu (numit „Părintele” ceresc) spre sfârșitul poeziei. Parcă e vorba de o societate păgâna care trăiește întru-n ciclu neterminat de naștere, moarte, şi noroc, necunoscând încă nemurirea lui Christos. Iar de Cătălina numai vorbim: ea mai ales doreşte venirea cosmică a Luceafărului, spunând, „De ce nu vii tu? Vină!” Aşa cum Israel l-a așteptat mult timp pe Fiul lui Dumnezeu, la fel şi Cătălina, şi întru-n sens toată rasa umană, tânguiește după venirea Luceafărului.

Dar problema nu este atâta de simplă. In primul rând, Luceafărul nu este numai o ființa zeiască. Este şi un înger. Spuse Cătălina la prima lor întâlnire: „O, ești frumos, cum numa-n vis / Un înger se arată.” Afirmația Cătălinei la a doua întâlnire exprimă adevărul că demonii sunt de fapt îngerii căzuți: „O, ești frumos, cum numa-n vis / Un demon se arată.” Observăm şi asemănarea între „Luceafărul” şi „Lucifer.” Citim cum după ce „porni Luceafărul” a treia oara spre pământ, „Părea un fulger nentrerupt,” şi ne gândim la Luca 10:18: „L-am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” Relația intre Părintele ceresc si Hyperion (așa îi spune Luceafărului) se aseamănă mai mult unuia cu un înger decât cu un Fiu divin. In primul rând Hyperion este nefericit cu existența sa dată de la Părintele ceresc—„De greul negrei vecinicii, / Părinte, mă dezleagă—şi în al doilea rând, găsim ceva distant şi impersonal în acele cuvinte a lui Hyperion, „Şi lăudat pe veci să fi / Pe-a lumii scară-ntreagă,” care ar exprima mai multă iubire si intimitate dacă ar veni de la Fiul divin.

Aşadar avem două teme care aparent se contrazic. Luceafărul ne întâmpina în același timp ca ființă christică şi ca ființă îngereasca-demonică. Sau mai degrabă poate că poetul experimentează cu o idee ne întâlnită în scriptura creștină, dar desigur speculată de teologi, filozofi, si artiști de-a lungul vremurilor: idea întrupării îngerului. Ce-ar fi dacă un înger, sau chiar un demon, ar deveni om? Mântuirea omului a fost înfăptuita prin nașterea lui Dumnezeu ca om, şi în acest fel poate şi omul să devină unul cu Dumnezeu. Dar un înger nu a intrat niciodată în sfera umană in mod definitiv, adică să devină unul dintre noi, iar nici noi nu știm ce înseamnă să fim îngeri (chiar daca ne facem iluzii că da). Această întrebare—întruparea îngerului—pare a fi un important interes creativ in poezia Luceafărul.

Dar reușește Luceafărul să devină om? Oare este posibilă această întrupare a îngerului? Deja la prima întâlnire intre Luceafărul şi Cătălina avem o presimțire că nu, auzindu-l pe Luceafărul spunând, „Din sfera mea venii cu greu.” Chiar dacă el vine „alunecând pe o rază,” el vine cu greu. Nici nu poate la început să apară în mod direct, ci „tremura-n oglindă”—o paralelă interesantă cu 1 Corinteni 13:12 („Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față”). Problema este aşa. Pentru ca să devină om, Luceafărul trebuie să se nască ca oamenii:
„Da, mă voi naște din păcat,
Primind o altă lege.”
Aici găsim o posibilă aluzie la păcatul original a lui Adam şi Eva, păcatul din care s-au născut toți ceilalți oameni şi motiv pentru care am fost nevoiți să ne luptăm cu legea păcatului. Luceafărul vrea şi el să facă parte din acest proces. El nu este Dumnezeu, să poată deveni om fără să aibă păcatul nostru, cum a făcut Hristos; el trebuie să se nască din păcat ca să fie şi el unul dintre noi. Iar ca să se nască în acest fel, trebuie să moară, aşa cum i-a spus şi Dumnezeu lui Adam că dacă mănâncă din pom va muri sigur (Geneza 2:17). Dar Luceafărul nu poate să moară. Când cere această dezlegare, Dumnezeu ii spune că poate primi orice—„Dreptate şi tărie,” „pământul în bucăți,”—„dar moartea nu se poate...”. Luceafărul este prin esența o ființă îngereasca nemuritoare: nu poate face ceea ce nu-i stă în puteri să fie. Şi în orice caz, spune Părintele, „pentru cine vrei să mori?... vezi ce te aşteaptă.” Este vorba de noul amant al Cătălinei, un băiat cu numele sugestiv de Cătălin. Nu numai că nu-l mai doreşte pe Luceafărul, dar Cătălina şi-a găsit de fapt un nou luceafăr.

Paralelele între Cătălin şi Luceafărul sunt inconfundabile. Spuse Cătălina înspre Cătălin:
„Sub raza ochiului senin [...]
Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patimi.”

Cititorul se gândește imediat la Luceafărul, care alunecă pe o „rază”; care este luminos, dar rece; care provine dintr-o „liniște de veci”; şi care are fața ca o noapte de patimi. Mesajul e clar: pentru Cătălina, Cătălin este înlocuitorul Luceafărului. Simbolul teologic este de remarcat şi aici. Omenirea, ca şi Cătălina, şi-a întors capul de la sfera divină şi s-a lăsat captivată de cele pământești; aşa cum Cătălin i-a propus Cătălinei „fuga în lume’ şi pierderea de dor pentru părinți şi pentru „luceferi,” la fel şi oameni s-au luat cu cele lumești şi au pierdut dorul de cer. Dar paralela se oprește aici. Dumnezeu s-a făcut om știind foarte bine că oamenii s-au întors de la El. Luceafărul, în schimb, când descoperă înșelarea Cătălinei, devine rece, arogant, şi chiar scârbit:
„Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”

Deci în ce stare îl lăsăm pe Luceafărul? Viziunea sa de a coborî pe pământ nu s-a realizat. Cătălina rămâne cât se poate de pământeana, iar Luceafărul rămâne atârnat de o sfoară de paradoxuri. Cam aşa l-am şi găsit la începutul poeziei. Aşa cum spune Cătălina, el „lucește” dar este „fără viață”; lumina care de obicei încălzește, venind din ochiul său „îngheață.” Luceafărul este mort, dar nemuritor. „Eu sunt vie, tu ești mort,” spune Cătălina; dar el la sfârșit răspunde, „Mă simt nemuritor şi rece.” Ne aducem aminte că soarele este tatăl său şi noaptea mama, şi realizăm că aceste două elemente de lumină şi întuneric nu sunt niciodată reconciliate în el. Ascultăm cum Luceafărul se plânge la Părintele ceresc şi confundă chaosul cu repaosul, amândouă fiind pentru el starea de pre-existență unde vrea să se întoarcă. El trăiește în „vecinicie” dar dorește moartea şi „nașterea din păcat.” Nu este nici divin, nici uman; nici viu, nici mort; înger, si demon. Existența eternă nu îl satisface; iar o întrupare este imposibilă, el nefiind Dumnezeu, şi nici nu poate să se nască, nefiind om. Demonii caută să ruineze omul, dar acest Lucifer nu-i aşa: el vrea să devină omul. Rezultatul este o veritabilă tragedie cosmică şi cel mai ambițios vis neîmplinit.

Notă. În parte analiza de mai sus se confirmă prin descoperirea unui manuscris în care Eminescu a scris titlul poeziei „Luceafărul” urmat de primele versete din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” (Sava Marian, Izvoarele poemului emniscean „Luceafărul”, Ziarul Lumina, 13 ianuarie 2014)

o analizâ de Andrei ( Andu ) Lambert - student la Universitatea Oxford

Nota Observatorul :

Andrei ( Andu ) Lambert este student la Universitatea Oxford din Amglia .
Andu s-a născut in Toronto si a invătat limba română datorită părintilor săi Anca si Andrei.
Andu a scris aceasta analiză ca urmare a unui exercițiu de lectură a poeziei lui Mihai Eminescu împreună cu bunicii săi.

o analizâ de Andrei ( Andu ) Lambert - student la Universitatea Oxford 9/27/2023

Contact:

Informatii Utile despre Canada si emigrare.

Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.

Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!

Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

created by Iulia Stoian