De vorbă cu Marian Moiceanu, Rector al Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu
Liliana Popa: După un bogat parcurs universitar ați fost ales Rector al Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu. Ce înseamnă acest lucru și de ce merită?
Marian MOICEANU: Înainte de a deveni rector am parcurs pas cu pas treptele carierei universitare. Aceasta a început în anul 1990 când, prin concurs, am devenit asistent universitar. La 20 de ani după acest moment am adăugat la activitatea didactică și pe cea de conducere ca prodecan și apoi, timp de 4 ani, ca Decan al Facultatii de Arhitectură din cadru Universității Ion Mincu. În 2016,am fost ales rector al universității. Consider că decanatul și rectoratul sunt pozițiile de conducere cele mai importante, dar și cele mai solicitante în cadrul unei universități.
Liliana Popa: Ce înseamnă să fii rector ?
Marian MOICEANU: Cred că înseamnă în primul rând o recunoaștere, venită din partea celorlalți, a unor performanțe pe care le-ai dovedit în timp. Funcția de rector este una de reprezentare. ceea ce spune și face rectorul în spațiul public implică, nu doar propria-i persoană, în primul rând angajează universitatea. De aceea el trebuie să realizeze și să accepte, cu luciditate și curaj, o libertate restrânsă în exprimare și acțiune. Mai ales azi, când totul este răstălmăcit și interpretat. La rându-mi sunt atent la aceste lucruri, dar nu întotdeauna ce-mi propun îmi și reușește. Cred că de vină este și spiritul liber al artiștilor arhitecți. Ne manifestăm dezinvolt, indiferent de poziția pe care o ocupăm în societate…
Dar mai mult decât atât, pentru mine să fii rector înseamnă o angajare responsabilă în a face lucruri. Problemele și provocările zilnice într-o universitate sunt multiple și complexe. Privind cu respect la cei care au condus în timp această școală, nu poți să nu fi impresionat. Nume ca: Grigore Ionescu, Ascanio Damian, Cezar Lăzărescu, Emil Barbu Popescu, Ștefan Scafa Udriște și mulți alții, sunt și pentru mine repere. Aceste personalități au contribuit substanțial la consolidarea prestigiului școlii, atât de specială în peisajul universitar românesc și internațional. De aceea, ca rector, sunt motivat în a continua tradiția și a îmbogății prestigiul universității.
Liliana Popa: Oare merită să fii rector, fațeta administrativă necesită timp ?
Marian MOICEANU: Dacă ar fi să răspund repede, uitându-mă cât de mult am albit, sau măsurând timpul dedicat administrării universității, în detrimentul activității de predare, răspunsul ar fi că nu merită. Zona universitară administrativă este complicată, uneori ciudat reglementată, iar problemele cu care te confrunți sunt complexe și delicate. Dar, asumându-ți cu responsabilitate decizii importante, poți construi ceva concret în domeniul educației. Iar atunci când reușești încerci o mare satisfacție. Mă refer la realizările pe care, împreună cu echipa de conducere, le-am gândit și implementat, consolidând astfel școala pe care cu toții o iubim. Chiar și atunci când fiecare dintre noi înțelegem să o facem în feluri diferite…
Recunosc că poziția de rector este una privilegiată. Poți cunoaște și comunica mult mai bine cu membrii comunității universitare. O facem cu bună credință și bunăvoință, chiar dacă uneori părerile ne sunt contradictorii. Ascult, încerc să înțeleg, îmi fac planuri și acționez așa cum cred că este bine, legal și în interesul universității. Iar atunci când așteptările și solicitările colegilor dascăli, studenților și angajaților sunt satisfăcute, înseamnă, pentru mine și pentru echipă, că am făcut ceea ce trebuie. Iar pentru aceste eforturi nu așteptăm recunoaștere. Satisfacția proprie și rezultatele efective trebuie să ne fie de ajuns. Am învățat acest adevăr simplu, în timp, conducând oameni, proiecte și bugete…
Liliana Popa: Reguli, legi se schimbă atât de des în mediul universitar, din patru în patru ani, în funcție de ministru sau de vederile… în spațiu ale celor de la guvernare. Cum priviți mediul universitar din România ? Facultatea de Arhitectură rămâne la standardele cunoscute indiferent de schimbările impuse ?
Marian MOICEANU: Spuneți frumos vederile… în spațiu ale celor de la guvernare. Să vezi în spațiu nu este puțin lucru. Este o calitate pe care nu toți o au. Iar cei înzestrați cu aceasta nu o experimentează întotdeauna în folosul semenilor. Un guvernant cu vedere în spațiu și timp, cu viziune, poate face analize și strategii pe termen mediu și lung. Dumneavoastră spuneți pentru o perioadă de patru ani ? Da, pentru un mandat de rector sau decan aceasta este perioada. Putem vorbi aici de o stabilitate destul de mare. Dar dacă discutăm de frecvența cu care sunt schimbați guvernanții/miniștrii la noi, vedem că acest interval de timp nu se respectă. Din păcate, în domeniul politicilor educaționale, este greu să vorbești în Romania despre viziune și strategie. Proiectul de țară, unitar și predictibil pe termen mediu și lung în domeniul educație, a rămas un deziderat neatins, la fel și asigurarea unui buget de 6% din PIB pentru educație. Fenomenul de volatilitate mare a celor ce au fost aleși să conducă destinele educației în Romania a făcut ca instabilitatea și lipsa de previziune să anihileze voința sinceră și capacitatea managerială incontestabilă a multor miniștrii care s-au perindat în ani la conducerea Ministerului Educației Naționale. Ce politici vizionare poți să aștepți de la un ministru, responsabil și bun manager, atunci când acesta va fi schimbat la scurt timp de la numire? De asemenea consider că nevoia de continuitate este esențială, deoarece aceasta asigură întotdeauna coerența politicilor educaționale. Și înca ceva, atenția acordată performanței academice, de catre cei ce conduc la un moment dat destinele educației, trebuie să fie o preocupare permanentă. Corect este să subliniem faptul că azi, în educație, în comparație cu perioada ce a urmat evenimentelor din 1989, s-au făcut progrese reale. Imediat după Decembrie 1989, lipsa de viziune și de asumare a unor politici educaționale coerente a fost evidentă, iar consecințele acelor poticniri și ezitări le resimțim și azi.
La întrebarea dacă Facultatea de Arhitectură rămâne la standardele cunoscute indiferent de schimbările impuse? vă răspund cu maximă sinceritate. Cred că fiecare facultate, de oriunde, are ceva valoros care poate fi evocat și promovat. La fel de adevărat este și faptul că unele facultăți sunt, mai altfel, mai performante, mai atrăgătoare, sau mai prestigioase. Cred că această realitate trebuie acceptată de către cei care conduc: facultăți, universități, sau ministerul educației. Referitor la universitatea Ion Mincu, pentru cei care nu știu, precizez că este o universitate care armonizează trei facultăți: Arhitectură, Urbanism și Arhitectură de Interior, fiecare cu programe de studii specifice. Întrebarea dumneavoastră se referea, nu întâmplător, la Facultatea de Arhitectură. Aceasta este cea mai veche facultate din cadrul universității noastre. Anul trecut am sărbătorit-o pentru o istorie de 125 de ani. Este facultatea cea mai cunoscută și recunoscută național și internațional. Permiteți-mi ca în câteva cuvinte să probez această afirmație:
– este o facultate de prestigiu și tradiție în Romania, recunoscută și la nivel internațional prin validarea periodică a performanțelor de către prestigiosul for Royal Institute of British Architects;
– pregătește studenții timp de 6 ani (licență și masterat integrat) pentru o meserie reglementată la nivel european;
– este o facultate frumoasă, dar în același timp grea și costisitoare. Aceste atribute sunt reclamate de complexitatea meseriei;
– competențele studenților sunt multiple și sunt dobândite prin: proiecte, machete, cursuri, practica de specialitate, excursii de studii etc.;
– facultatea atrage dintotdeauna studenții, la fel și azi când numărul celor care promovează examenul de bacalaureat este, an de an, mai mic. Candidații sunt selectați în urma examenului tradițional de admitere. Întotdeauna Facultatea de Arhitectură își ocupă toate locurile la buget și taxă alocate;
– după 6 ani de studii promovate integral studenții susțin în fața unor jurii internaționale: disertația, prediploma și diploma;
– diploma facultății de Arhitectură este recunoscută în toată lumea;
Toate acestea au făcut ca în timp să se afirme un spirit aparte al școlii de arhitectură. De aceea studenții și profesorii de aici se simt mândri că aparțin marii comunități a Arhitecturii. Dar nu suntem ipocriți, știm că nu suntem perfecți… suntem prea orgolioși, încăpățânați și ne credem uneori buricul pământului… Dar suntem pasionați și încercăm să compensăm prin creativitate și competitivitate.
Liliana Popa: Ca rector, puteți influența direcția în care evoluează UAUIM? Este UAUIM o școală bună ?
Marian MOICEANU: Vă spuneam că am fost timp de patru ani decan al Facultății de Arhitectură. Încă de la începutul mandatului mi-am propus un lucru simplu: să fac astfel încât, atunci când voi părăsi onoranta funcție, să nu îmi fie rușine de acțiunile și deciziile mele. Căci pentru oricine este important ce lasă în urmă. Experiența decanatului mi-a folosit enorm și în poziția de rector. La fel și activitatea managerială din domeniul privat în care activez de aproape 30 de ani. De aici și atenția pe care o acord modului în care servesc această școală pe care am iubit-o ca student, și pe care o respect ca dascăl și conducător. Iar acest respect îl arăt oamenilor, cultivând prestigiul, tradițiile și spiritul acestui loc minunat. Am declarat încă de la începutul mandatului că nu vreau doar să fiu rector și că din această poziție de conducător doresc să fac lucruri bune pentru școală.
Referindu-mă la întrebare și la direcția în care evoluează U.AU.I.M. vă răspund simplu: școala acționează continuând tradiția și ținând cont la direcțiile in care evoluează arhitectura, urbanismul și designul de bună calitate. Iar aceste domenii artistice ajung acolo unde profesioniștii de pretutindeni îndrăznesc.
Argumentând cele spuse vă enumer câteva preocupări ale actualei conduceri:
– asigurarea continuității aspirațiilor înaintașilor care au generat: tradiție, excelență și prestigiu;
– acțiuni bazate pe analiză, viziune și strategie;
– asigurarea unui echilibru instituțional;
– construirea unei instituții cu o mare capacitate de adaptabilitate și reacție rapidă la provocările multiple din domeniul educației, al artei edificării, al pieții proiectării și construcțiilor.
Sunt câteva direcții și preocupări care încearcă să vă explice cum înțelegem să continuăm și să dezvoltăm o școală bună de arhitectură. În acest efort am alături echipa de colegi: directorii de departamente, prodecanii, decanii și prorectorii.
Permiteți-mi ca în cuvinte simple să răspund la a doua întrebare, încercând mai întâi să explic ce înseamnă pentru noi o școală bună de arhitectură. Se argumentează în multe feluri atunci când se discută despre acest subiect. Se spune adesea că o școală trebuie să fie o instituție care formează caractere. Că aceasta trebuie să antreneze și să transmită studenților competențele necesare înțelegerii și practicării meseriilor, sau că este un loc în care, împreună, profesorii și studenții descoperă cum să trăiască, înțelegând, creând și inovând… Toate acestea sunt adevărate. Sunt exigențe pe care orice școală și le propune și le aplică.
Dar cu siguranță este mai mult decât atât. O școală bună este capabilă să sădească în sufletele studenților și dascălilor săi tentația și pasiunea de a explora, de a pune întrebări și de a căuta răspunsuri. Îi face pe aceștia să cultive idealuri și să-și dorească să le realizeze. Iar experiența începută în școală nu se termină odată cu absolvirea și obținerea diplomei. Această căutare continuă permanent. Asta cred eu că este esențialul într-o școală bună de arhitectură.
Ca aceste lucruri să se întâmple este cu siguranță nevoie de oameni potriviți. Dascălii și studenții, administratorii, au toți rolul lor. Iar conducătorii școlii sunt cei care dau direcția. Ei sunt primii responsabili de ceea ce se întâmplă, de direcția în care evoluează școala. Omul sfințește locul, rămâne un adevăr simplu, prezent și valabil oriunde și oricând !
Și acum răspund fără echivoc la întrebarea dumneavoastră: Școala Ion Mincu este una bună. Cea mai puternică dovadă este că o recunosc și alții. Acest fapt nu se datorează doar nouă, care i-am fost studenți și care trăim acum, aici. Recunoașterea acestui prestigiu se datorează în primul rând celor care și-au dedicat viața creării unui loc cu un climat aparte, benefic manifestării aspirațiilor unor studenți și profesori speciali.
Liliana Popa: Dar cultura arhitecturală locală? În ce direcție evoluează arhitectura românească sub presiunea timpului, globalizării şi a schimbărilor economice? Se poate vorbi azi de modele și repere în arhitectura contemporană românească ?
Marian MOICEANU: Permiteți-mi o mică incursiune în trecut. Când eram student, în perioada 1979-1985, profesorii și studenții de la Arhitectură vorbeau românește (eram foarte atenți la ce spuneam), dar visau și gândeau în diverse alte limbi. Erau limbile țărilor în care creațiile de arhitectură erau, sau deveneau, repere autentice internaționale. Într-o Românie izolată, aspirațiile de libertate erau legitime. Sursele de inspirație ale arhitecților erau reprezentate de creațiile occidentale. Arhitectura funcționalistă care se preda în școală și realizările arhitectonice ale Realismului Socialist, unele fiind reale exemple valoroase, nu ne mai erau suficiente. De aceea era normal ca proiectele noastre să fie puternic inspirate din creațiile moderne ale arhitecților străini. Iar atracția, uneori obsesia, studenților și arhitecților de la noi față de arhitectura promovată în străinătate poate fi interpretată nu doar ca dorința de a fi în pas cu moda, dar mai ales ca refuz sau protest la standardizarea și prefabricarea impuse în acele vremuri.
Prin anii ’80 au ajuns și la noi ideile curentului Postmodern, la care, cu elan și încredere au aderat imediat arhitecții români. Proiectele inițiale ale: Casei Poporului, Bibliotecii Naționale și Muzeului National, au fost experimente gândite în acest spirit. Dar experimențele au eșuat, iar deciziile conducătorului iubit au făcut ca proiectele inițiale să fie abandonate. De asemenea demolările masive și iresponsabile din acele vremuri au fost lovituri grele date patrimoniului național.
După ’90, imensa deschidere a făcut ca în primii ani să existe o perioadă de trezire, de căutări, dar și de rătăciri. După o lungă perioadă de abstinență artistică, dorința de exprimare a arhitecților a fost imensă. Conectarea la internațional a fost dificilă, destul de lungă, dar s-a înfăptuit pe mai multe planuri: legislație, reglementări, tehnologie, materiale. Acest lucru a făcut ca aspirațiile arhitecților români să poată fi satisfăcute. Dar lipsa de experiență, lipsa practicii efective și alte neajunsuri, au făcut ca rezultatele de început să nu devină toate repere și exemple de bună practică. Nu trebuie deci să ne mire faptul că au existat și există exemple de non-arhitectură în care rafinamentul, expresivitatea, simțul artistic și bunul gust lipsesc.
Dar firesc, în timp numărul realizărilor valoroase în arhitectură a crescut. Autorii arhitecți au început să fie cunoscuți și să fie căutați de diverși beneficiari particulari pentru a le încredința lucrări. Majoritatea acestor arhitecți provine din Ion Mincu. Însa pentru sectorul de stat, comanda socială privind edificarea de mari proiecte, nu a funcționat la fel de bine. Lipsa concursului public a făcut ca proiectele să fie atribuite, de cele mai multe ori, unor firme de proiectare lipsite de palmares, fără prea multă experiență.
Nici azi acea fascinație a arhitecturii de dincolo, nu a dispărut. Este firesc să te raportezi și să te compari cu exemple de arhitectură valoroasă. Iar globalizarea și internaționalizarea au făcut ca acest lucru să fie acceptat ca un lucru firesc.
Cum se împacă, însă, acestă realitate globalizată cu specificul național, cu tradițiile și spiritul românesc ? Este evident pericolul ca aceste valori naționale, care conferă identitate și particularitate, să fie alterate. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, cu toții trebuie să acționăm în consecință. Iar noi, arhitecții, trebuie să gândim răspunsuri potrivite la aceste provocări. De aceea consider că gesturile noastre artistice ar trebui să poarte obligatoriu și o dimensiune identitară.
Despre modele în general și, în arhitectură, în particular, pot face câteva aprecieri. Este indiscutabil că orice societate are nevoie de modele. Acestea devin în timp parte a patrimoniului național, repere care ajută orientarea și devenirea unei societăți. Dar ce observăm azi în domeniul arhitecturii și nu numai ? Eu disting cel puțin trei ipostaze importante prezente azi în societatea contemporană românească, și nu numai.
• În numele egalității prost înțelese, cultivarea modelelor naționale tradiționale consacrate devine încet, dar sigur, un subiect abandonat de către școală, politică și mass media. Nu trebuie să fii foarte atent ca să observi o denigrare sistematică a modelelor naționale consacrate. Acest proces este continuu și pare să fie uneori dirijat. Din păcate și arhitecturii i se instituie acest tratament.
• De asemenea, trăim într-o lume în care promovarea cu obstinație a non-valorilor, a scandalului, obscenului și grotescului devin subiecte care ne sunt servite cu prioritate, ne otrăvesc viața. Pentru că acestea sunt la modă, sunt cool. Pericolul ca această realitate să creeze false modele și false repere este imens. Iar cei tineri sunt primii contaminați.
• Se observă azi o generală lipsă de interes pentru descoperirea, promovarea și cultivarea de exemple contemporane autentice: arhitecți-autori și realizări arhitecturale și urbanistice valoroase. Sunt desigur și excepții prin care excelența în arhitectură este celebrată, cum ar fi: Anuala de arhitectura OAR, Bienala de Arhitectura UAR, Romanian Building Awards, Trienala Arhitext, etc. Acestea sunt, din păcate ca orice excepții, prea puține pentru a contracara fenomenul de relativizare și contaminare continuă a valorilor autentice.
Din păcate, rezultatele nefaste ale lipsei modelelor se văd pretutindeni. Ignorarea valorilor a făcut loc, pe ușa din față și în orice domeniu, a imposturii, tupeului și prostului gust…
Liliana Popa: Arhitectura orașului românesc se raportează la contextul internațional ? Au apărut atâtea zgîrie nori, fără nici o legătură cu locul, înălțimea clădirilor din piață, locul unde au fost construite. Financial Bank – Calea Victoriei, celelalte două din Piața Victoriei, tomberonul – așa i se spune din cauza formei – de sticlă din Piața Charles de Gaulle….
Marian MOICEANU: Putem dezbate mult pe aceste subiecte și exemple. Și eu consider că este bine să fim critici, dar atunci când o facem, este corect ca judecata noastră să fie făcută în deplină cunoștință de cauză. Să nu facem acest lucru doar din plăcerea și vanitatea de a critica, pentru că este de bonton, sau pentru că așa am citit în ziare și am văzut la televizor. Producția de arhitectură românească este rezultatul complex al unor determinări, acțiuni și eforturi conjugate, în care: legislația/lipsa acesteia, autoritatea locală, beneficiarul, proiectantul și constructorul, joacă fiecare un rol important. La noi s-a construit mult, uneori haotic. Trebuie să recunoaștem că nu toate rezultatele sunt exemple de bună practică în arhitectură și urbanism. Iar noi, arhitecții și urbaniștii, avem partea noastră de vină. Dar simpla recunoaștere nu este suficientă pentru a schimba lucrurile în bine. Asumarea acestei realități triste presupune acțiuni concrete de reconsiderare a legislației, respectarea codurilor deontologice ale breslei, asigurarea unei corecte selecții a ofertei artistice, etc.
Nu tot ce se critică azi, de către oricine, pe principiu că este prea înalt, prea vitrat, sau în contrast cu contextul, este din punctul meu de vedere, argumentat și adevărat. Cu siguranță că și caracterul abstract al arhitecturii face ca nu toți să o perceapă și să o înțeleagă corect. Căci receptarea arhitecturii reclamă o înțelegere mai profundă a acesteia. Dovadă a ceea ce spun este că majorității, deși nu recunoaște întotdeauna, îi place mai degrabă pictura lui Michelangelo și lui Louis David, decât cea a lui Picasso, sau Paul Klee. Gândiți-vă că patrimoniul românesc, fără întrerupere va adăuga la zestrea sa exemple de arhitectură pentru care timpul va da girul recunoașterii. Și să nu ne mire dacă unele din exemplele pe care azi le criticăm cu vehemență, cei mai critici fiind persoane fără expertiză în domeniul arhitecturii și urbanismului, vor deveni în timp repere arhitecturale românești, distincte pentru această perioadă a mileniului trei. Iar dacă cei ce criticăm azi aproape orice clădire nouă apărută în România, vom lua în considerare aceste lucruri, poate că nu ne vom schimba atitudinea critică, dar măcar vom cugeta mai mult înainte să emitem judecăți de valoare și verdicte.
Liliana Popa: Ce îi lipsește arhitecturii românești în momentul de față? Pentru orice creație de arhitectură este obligatoriu ca actorii implicați în actul tectonic să colaboreze în armonie. La început de secol XX au apărut clădirile de pe bd. Magheru, unic în lume…. Exista atunci o bună înțelegere, un echilibru între beneficiar, arhitect, constructor, respectând reglementările și legile ! Azi ?
Marian MOICEANU: Că bine ziceți ! Este un adevăr valabil și azi. Pentru ca să vorbim de o zămislire arhitecturală reușită trebuie să existe o echipă valoroasă și armonioasă: beneficiar deschis la minte, arhitect talentat și inginer proiectant cunoscător, un project manager onest și un constructor meseriaș. Nu întâmplător am subliniat atributele esențiale acestor cinci actori. Adăugați vă rog la aceste calități și altele pe care le considerați ca fiind obligatorii. Nu este simplu să asiguri toate aceste competențe laolaltă. Când o verigă lipsește sau scârțâie, atunci munca întregii echipe este alterată, poate chiar compromisă. Iar rezultatul final este că acea casă suferă…
De aceea, când vorbim de autentice creații de arhitectură, atunci cu siguranță au fost întrunite anumite condiții:
• Educația înaltă în domeniul arhitecturii, construcțiilor și managementului;
• Gradul ridicat de cultură a celor care solicită serviciile unui arhitect. Acesta face ca un client să fie mai mult deschis spre inovație, creație și nou;
• Legislație coerentă în domeniul arhitecturii și urbanismului. Aceasta face ca producția de arhitectură să fie controlată prin reglementare, eliminându-se interpretările, derapajele și excesele.
• Politici inteligente de promovare în domeniul construcțiilor;
• Promovarea pe scară largă a competiției publice. Asigurarea acestui aspect face ca cel mai bun să câștige, iar alegerea unui proiect – a unui birou de arhitectură să fie rezultatul unei analize obiective în care experiența, palmaresul și inovația să fie principalele criterii de selecție;
• Accesul la o tehnologie înaltă, la materiale și tehnici noi.
Dacă toate acestea vor fi asigurate în Romania atunci numărul creațiilor valoroase în arhitectură va fi în continuă creștere.
Liliana Popa: Dacă ar fi să spuneți povestea unei case ce ați considera că este important să semnalați ?
Marian MOICEANU: Și noi, arhitecții, spunem povești. O facem în felul nostru, cu mai mult sau mai puțin talent. Pentru mine,Povestea unei CASE a fost întotdeauna simplă și foarte frumoasă. Așa cum este și gestul celor care, laolaltă, săvârșesc cu generozitate edificarea. Povestea am învățat-o de la alții, iar la rându-mi o spun studenților mei, în diverse forme, ori de câte ori am ocazia. Încerc să v-o transmit și Dumneavoastră, concentrat doar în câteva cuvinte, celebrând actul cultural, etic și estetic.
Undeva, cândva, un om mândru își dorește OCASĂ. În timp acesta a văzut și a înțeles multe. De aceea vrea ca această casă să fie altfel. Să fie doar CASA lui, pentru pomenire. Omul mândru știe cum vrea să-i fie casa, dar nu știe cum s-o facă. De aceea, caută și alege un maestru arhitect. Are încredere că acesta îl va înțelege.
Arhitectul maestru îl ascultă. Amândoi se sfătuiesc. Vorbesc despre odăi, despre uși, ferestre, culori și mai ales despre umbră și lumină. Visează împreună la cum va fi. Visul arhitectului începe încet, încet, să prindă contur. Mintea și mâna lui visează și lucrează. Iar schițele sale încep să întrezărească volumele, încăperile, materialele și culorile. Pasionați deopotrivă, arhitectul maestru și omul mândru gândesc împreună la atmosferă, expresivitate și semnificații. Iar o parte din sufletul lor se mută acolo, în casa de pe hârtie. Uneori se sfădesc, se împacă, cugetă și apoi înțelegându-se merg mai departe. Arhitectul visează și desenează cu ardoare. Iar desenul lui se transformă în timp în proiectul casei albe, cu odăi, uși și ferestre, pe un alb de hârtie.
Ca să-i dea viață, aleg un meșter ziditor. Este cel ce poate transforma visul, dorințele și proiectul lor în realitate. Ziditorul, la rându-i, este nerăbdător, orgolios și dornic să arate că ceea ce poate clădi el nu mai poate face nimeni. Așa că toți trei, se sfătuiesc și se înțeleg. Zi și noapte cei trei trudesc și încet, încet, CASA devine obsesia lor. Se roagă fiecare în felul său să reușească în dificila încercare. Cu toții sacrifică sudoare, suflet și sentimente. Sunt atât de implicați în trăire și zidire încât fiecare simte casa ca pe un lucru de preț care îi aparține. Zi și noapte. Și după toată acestă zbatere, într-o sfântă zi de lumină, din orgolii, visare și sacrificii, atunci și acolo, se naște o mândră casă albă, CASA lor. Spre fericirea lor și a urmașilor !
Dar povestea casei este una fără de sfârșit. Căci visul omului mândru, al maestrului arhitect și al meșterului ziditor, continuă, pentru O NOUĂ CASĂ, altundeva, altcândva…
Liliana Popa: Ați fost în juriul mai multor concursuri de arhitectură. Care sunt principalele valori și calități pe care le apreciați la proiectele participante și ce v-ar plăcea să regăsiți la tinerii arhitecți ?
Marian MOICEANU: Am avut ocazia și onoarea să jurizez alături de personalități ale breslei în diverse competiții: Best Diploma Project, Trienala de Arhitectură, Romanian Building Awards, Anuala OAR, Premiile Alexandrion etc.
Întotdeauna în evaluarea mai multor proiecte aflate în competiție și stabilirea unei ierarhii, este implicită comparația între acestea. Dar dacă ar fi să enumer câteva dintre criteriile cu care eu măsor fiecare proiect aflat într-o competiție, aș reține:
• intenția de a rezolva prin proiect probleme contemporane în folosul oamenilor;
• inovația, creativitatea și îndrăzneala conceptului și a gestului artistic;
• sensibilitatea soluției propuse care se traduce și în sensibilitatea prezentării proiectului;
• claritatea, simplitatea și expresivitatea ideilor, soluției și rezolvărilor;
• sunt atent și onorez de asemenea ideea/conceptul inițial al proiectului. Căci consider important să fie premiată o idee generoasă, care se poate dezvolta în multe variante plecând de la conceptul inițial al proiectului.
• nu în ultimul rând, apreciez pe lângă rezultatul final prezentat într-un proiect și complexitatea parcursului și profunzimea ideilor.
Ce mi-ar plăcea să descopăr la tinerii studenți sau arhitecți ?
Sunt dascăl de aproape 30 de ani în această școală. Viața din Arhitectură, spiritul acestui lacaș unic, m-au fascinat înca de când eram student. Ulterior, ca profesor, am avut ocazia să cunosc studenți și… studenți. Mă bucura întotdeauna să-i descopăr și să-i înțeleg. Sunt oameni diferiți, interesanți cu caractere și trăiri altfel. Învățăm unii de la alții. De aceea sunt bucuros că sunt aici. Și pentru asta sunt recunoscător destinului și celor care m-au format. Sunt cu adevărat fericit atunci când descopăr că un student are pasiune, își pune întrebări și caută răspunsuri. Pasiunea cunoașterii este indispensabilă pentru un arhitect. Sunt încântat când văd un student care are ambiția și orgoliul de a-și transforma visul 3D într-o realitate sensibilă care să-i bucure și pe ceilalți. Fără acest fel de trăire și generozitate edificarea nu se poate ridica la nivelul artei. Poate și de aceea studenții noștri sunt pentru noi, dascălii, surse de imense satisfacții. Iar noi, simțim și înțelegem la rândul nostru să fim recunoscători ! Pentru aceasta ocrotim pe cei care visează frumos și sensibil la O CASĂ ALBĂ, undeva, cândva…
Marian Moiceanu
--
|
interviu realizat de Liliana Popa 9/26/2023 |
Contact: |
|
|
