Observatorul

Jurnal de vacantă : Toronto - Bucuresti - Viena

"Happiness is never an accident.
It is the prize we get
when we choose wisely from life's great stores."
Irene Marie Dunn

Am plecat miercuri 12 aprilie ora 6:25 (de fapt 7:20 – căci am avut întârziere) din Toronto către București, cu AirFrance - escală la Paris Charles de Gaule; am ajuns în Bucurști joi, ora 2:20 minute. Din cele patru persoane care s-au oferit să mă ia dela aeroport, nu a venit nici una și am hotărât să iau taxiul. Dar taxiul trebuia comandat la stațiile digitale din hallul aeroportului, așa că m-am lăsat păgubașă. Am ieșit afară sperând să prind unul din coada lungă de taxiuri, nu m-a ascultat nimeni…în fine unu mi-a spus că mă costă 200 lei.
Cu căruțul plin de bagaje, apăsând zdravăn pe mâner ca să nu frâneze, am traversat carosabilul din fața aeroportului luând-o spre stația de tren - căci de doi ani un tren face legătura cu Bucureștiul – Gara de Nord.
De la Gara de Nord urma să iau pe 133 până la prietena mea unde eram așteptată. Vâzând cât de greu îmi e cu căruțul plin de bagaje, mi-am închipuit cât de greu îmi va fi să urc-cobor în tren și în autobuz…așa că am facut semn unui taxi parcat nu departe. Șoferul m-a întâmpinat bucuros și mi-a spus că el ia 120 lei pentru cursă. Mi-a convenit, nu cerea 200. M-am îmbarcat cu geamantan, geanta de mană, laptop și poșetă cu tot și am luat-o către Hala Traiană.
Am mers noi bine–merci până la Romană, când, în loc să o ia drept pe linia mașinii 133, a luat-o pe Mendeleev în dreapta și m-a plimbat de m-am plictisit. Între timp am vorbit de una, de alta. Era un om cu familie și respect pentru persoanele în vârstă.
Ajunsă la prietena mea, i-am plătit și l-am rugat să-mi urce pe scările blocului geamantanul greu – 17 kg. Am regretat că nu l-am rugat să mi-l ducă până la lift, adică alte două pachete de trepte abrupte.
M-am chinuit un pic, urcând treaptă cu treaptă bagajul, unul câte unul, ajutându-mă de mâna curentă care era pe stânga din nefericire, până au apărut două persoane din bloc ce m-au ajutat.

Prietena mea mă aștepta nerăbdătoare căci trecuse timp de când sunasem la interfon și nu mai apăream.
Au urmat cele obijnuite: am mâncat, pregătit camera și bineințeles ne-am pus la vorbă, deși mie îmi cădea capul de oboseală – eram trează de vreo 36 de ore.. așa că am dormit vreo două ore după amiază. Pe la 7 ne-am pus iar la taclale.
Prietena mea avea miel – ce trebuia gătit pentru Paște; dela cumnata și fratele ei avea supă, sarmale și cozonac-pască, iar vineri am primit alte bunătăți dela vecina Dorina.

Trebuie să mă apuc de treabă: să încep să bifez punctele de pe lista mea ”To do in Bucharest”.
Am plecat la Banca. Am scos bani de cheltuială de la un IBM și am luat tramvaiul înapoi către Unirii, căci trebuia să cumpăr o cartelă Vodafon de telefon.
Foarte prost mi-am programat vacanța aceasta, m-a prin Paștele Catolic cât si Paștele Orthodox cu zilele libere când totul este închis. Mă speriasem că toată lumea mă va invita de Paște și nu m-a invitat nimeni. Am făcut Pastele tête-à-tête cu prietena mea.

Am intrat la mall-ul dela Unirii, am mers la Vodafon – închis până la 3, pauză de prânz. M-am mai plimbat prin mall, am intrat alături la McDonald în speranța că pot să deschid internetul (wi-fi), și să-mi citesc e-mailurile.
Nu s-a putut. Am luat-o pe jos spre Sf. Gheorghe, intrat la biserica Sf. Ion cred, în drum – cu gândul să trec pe sub masă – era vinerea mare; și nu am trecut, ar fi trebuit să merg deabușilea…am aprins doar patru lumânări la morți și vii. După o tură pe la Sf. Gheorghe, cum nu mai era mult până la 3, m-am întors să-mi cumpăr cartela. Zis si făcut, o blonduță a făcut serviciul de instalare în telefon pentru 32 lei.
Am cumpărat și un cozonac și am plecat la tramvaiul 14 la Sf. Vineri, cu direcția Hala Traian.
Cele două săptămâni care mă despărțeau de plecarea la Viena, au trecut în zbor.

DUMINICA 30 APRILIE
Zi stresantă: plec la Viena.
De dimineață am comandat taxiul la compania ce nu o agreez, Uber - care și-a întins și în România aripile. Mașina era condusă de un tip relativ tânăr, care, la întrebările mele, a răspuns destul de prietenos, oferind amănunte despre familia lui. Era însurat cu o tipă care era graficiană, iar soacra lui era designer, aranja vitrine. Avea doi copii și lucra câteva joburi ca să poată realiza ceeace voia. Mi-a luat 75 lei.
Am ajuns devreme la aeroport și nu se anunța deloc ghișeul unde se lasă bagajul de cală pentru zborul de Viena. Cum stăteam cu ochii pe tabelul electronic, m-am împrietenit cu o doamnă care mergea în Suedia la fiica ei. Am constatat că avea bagaje grele, sticle de vin și mâncare. În avion am pierdut-o din vedere.
Avionul era plin de români gălăgiosi. Lângă mine s-a așezat un tânăr înalt. Am aflat că era ucrainean, mergea în America, Florida să facă business în computere.
Era și cu o fată care avea loc undeva mai în spate. Erau amândoi înalți, frumoși: îi remarcasem încă din aeroport. În avion m-am simțit bine, ca in vremurile vechi: mi-am comandat chiar un pahar de vin care a costat 8,80 e. În zborurile de continent nu se oferă nimic pe gratis.

Ca de obicei scriu din urmă, căci mi-a fost mai ușor să scriu în caiet cu stiloul, în viteză, note sumare.
Am ajuns cu bine la Viena, plecată din Otopeni la 4 pm, am ajuns la 4:45 (ora locală), deci cca o oră și jumătate de zbor. Am luat dela aeroport spre Viena-centru, trenul CAT, la care aveam bilet cumpărat din Canada pe internet. Ajunsă la Landstrasse – WienMitte, am coborât. Era cap de linie și am căutat metroul linia U3, care mergea către hotelul meu. Urma să cobor la stația Gazometer.
În fine am ajuns la Gazometrul meu și…eram total pierdută, nu îmi dădeam seama de direcții, pe unde putea fi hotelul IBIS în zona Sank Marx, la care aveam rezervarea. Am cerut ajutor unui tip ce se plimba pe placa aceea cu rotile. Foarte drăguț s-a uitat pe telefon – eu nu dispuneam de această comoditate, nu îmi luasem extra rooming, și mi-a indicat direcția de mers.
Hotelul meu mi-a apărut sărăcăcios. La receptie era Elisabeth, o tânăra care m-a și tapat de bani. Eu m-am arătat mirată că trebuia să plătesc la venire și nu la plecare. Mi s-a explicat că acesta este “Ibis albastru” și că numai “Ibis-urile roșii”, îmi oferă posibilitatea de a plăti la sfârșitul sejurului (nu am înțeles imediat că era vorba de culoarea firmei arborată de hotel).
Dar dacă nu îmi convenea? Nici nu puteam să mai plec…1191 euros deodată, din viza mea…dar m-am consolat zicâdu-mi că măcar am internet și că știu schema camerelor acestor hotele – ultima dată am stat în 2019 la Montreuil-Paris într-unul; camera era mare, cu pat dublu, dus și wc în cameră, dar fiecare în câte o cabină separată.
Aveam să sufăr că nu exista frigider, o masă decentă, un dulap de haine și un scaun cu spetează. Noptierele ca și masă, erau console în perete. Hainele le agățam pe portmantouri fixe. Aveam și o oglindă mare să mă oglindindesc la plecarea în oraș.
Primul lucru a fost să incerc internetul, care mergea pe telefon dar nu și pe laptop. Am fost la recepție dar nu au reușit nici cei de acolo să mă ajute. Televizorul mergea, mi-au trebuit 2-3 zile ca să găsesc două canale în engleză și canalul 5, în franceză. Totul era în germană sau austriaca lor locală – curios, nu?.

Stația de metrou Gazometer. Gazometrele erau rezervoare de gaz cilindrice telescopice, înalte de cca 70 m, cu un diametru de 60 m, ce stăteau într-un bazin de apă și erau închise de o fațadă de carămidă. Aici se găsea depozitat gazul de care avea nevoie orașul Viena pentru a funcționa (cca 90.000 m³ gaz fiecare). Acestea s-au construit între 1896 și 1899 în zona Simmering, nu departe de Gaswerk Simmering și au incetat să mai funcționeze când s-a introdus gazul metan pentru necesitățile orașului (1984).
În 1978 au fost recunoscute ca monumente istorice. Un concurs de arhitectură a fost lansat (1995) pentru a le da o noua folosință. Arhitecții câștigători au fost: Jean Nouvel, Manfred Wedhorn, Wilhelm Holzbauer, Coop Himmelb(l)au. S-au păstrat numai fațadele cilindrice, ca o coajă de cărămidă și s-au construit în interior apartamente de locuit, birouri și magazine la parter, toate pe o frumosă curte interioară, luminată. S-au dat în folosință in 2001.

LUNI. Am plecat dela hotel nu spre stația Gazometru ci spre Erden, mi s-a spus dela hotel că este mai aproape. Am umblat pe străzi rătăcită, am mai întrebat și iată că am ajuns la următoarea stație, am luat metroul înapoi, convinsă fiind că numai dela Erden pot lua abonamentul meu pentru două săptămâni pe toate mijloacele de transport din Viena. În fine am luat un abonament pe o lună, deși stăteam numai 20 zile.
Dacă aș fi luat săptămânal câte un abonament, m-ar fi costat la fel, cel puțin așa nu mai aveam grijă să îmi reînoiesc abonamentul.
Am ajuns în oraș în Piața Stephansplatz. Lumea după lume, era doar sărbătoare – 1 mai.
Lume elegantă, magazine și mai elegante. Era o aventură să poți intra în catredrala St. Stephan; trebuia să stau la rând și nu suportam să mă înghesui. O voi vizita în zilele următoare, când voi găsi un moment mai prielnic.
Situată în inima celui mai vechi district al Vienei, catedrala, construită în multe etape începând din 1137, este refăcută în manieră gotică de ducele Rudolf al IV, după modelul catedralei St. Denis din Paris.
În 1359 este turnată fundația pentru cele trei nave ale bisericii, care abia în sec XV vor fi ridicate. Faimosul turn de sud a fost terminat în 1433. În 1469, anul în care Viena a devenit resedință episcopală la cererea împăratului Frederick al III, clădirea devine Catredrală. Stilul baroc își face apariția în 1647, odată cu construcția altarului de către frații Pock.
Acoperișul format din 250.000 de țigle glazurate cu un desen în zig-zag și doi vulturi imperiali, constitue una din atracțiile fotografului amator. Catredrala suferă distrugeri în timpul luptelor cu turcii (1683), cu Napoleon (1809), ca și în timpul celui de al doilea război mondial.
Restaurată cu mare artă între 1945-1952, în ciuda faptului că turnul de nord nu a fost niciodată terminat, catredrala privește mândră și austeră lumea pestriță de la poalele ei.
În jurul ei se află străzi comerciale parcurse de trăsuri cu cai ce plimbă turiștii obosiți; se cântă și se fac scamatorii. In 2017 am asistat la o trecere pe sârmă a unui acrobat, între catredrală și Haas-Haus, clădire din marmură gri și sticlă fumurie, construită în 1990 după planurile arh. Hans Hollein. Situată vis-à-vis de Catredrala Sf. Stephen, clădirea Haas-Haus, reflectă arcele gotice ale acesteia, punând-o totuși în valoare.

Luând-o pe Goldschmiedgasse în jos, am ajuns în Peterplatz, unde tronează frumoasa biserică Peterkirche. Construită în 1702 de G. Montani și J. Lucas von Hildebrandt pe locul unei biserici carolingiene, această biserică este una dintre cele mai frumoase piese baroce din Viena. Domul este pictat de J.M.Rottmayer (1714), acelaș faimos artist ce a decorat și domul Bisericii St. Charles Borromeo, Karlplatz.
Am mers în plimbare până la Nasch Markt, piața mea preferată. În drum, am vizitat și biserica iezuită St. Michel din față palatului Hofburg, apoi am ajuns la Albertina – muzeul unde se înghesuie toată lumea. Vis-à-vis era biroul de informații pentru turiști, de unde mi-am luat hărți și pliante.
Naschmarkt (piața de produse proaspete), este situată într-un vechi cartier muncitoresc pe Linke Wienzeile. Voiam să revăd clădirea de la nr 38 – Medallionhaus – cu fatadele ornamentate cu medalioane și ghirlande din frunze de lauri și palmier și pe cea de la nr 40 – Majolikahaus – cu motive florale din ceramică în stil vienez Jungenstill, ambele ale arhitectului Otto Wagner, acelaș care a proiectat stațiile de metrou din Viena.
Trecusem și pe lângă Pavilionul Secession, care era închis, așa că am făcut doar câteva poze clădirii albe cu cupola sa din 3000 de frunze de fier forjat aurite, clădire proiectată de arh. Josef Maria Olbrich, deschisă cu ocazia expoziției artiștilor grupului “Secession” în 1898. Incredibil de modernă pentru sfârșitul sec. XIX, a fost considerată o provocare a avangardiștilor.
Pe fațada să stă scris:
“Der Zeit ihre Kunst, der Kunst ihre Freiheit” (Fiecărui secol arta să, artei libertatea ei).
Clădirea găzduește în subsol minunata frescă a lui Gustav Klimt, Bethovenfries, închinată Simfoniei a IX-a a marelui muzician. Lungă de 34 m, fresca are trei secțiuni: “Așteptând fericirea, Puterile ce se opun, Adevarata fericire, Pura și absoluta dragoste”.

Pentru a intra în atmosfera vieneză, m-am așezat la o masă, am cerut o bere. Era o zi frumoasă, relativ caldă. Bodega, pierdută între zecile din această piață, se chema Stelina.
Mi-am amintit că o dată am zăbovit aici, la apus de soare și o chelneriță cu ochi verzi ca mătasea broaștei, cu irizări de aur, mi-a pus întrebarea: “Ce bere doriți?” direct în engleză și mi-a adus unul din acele pahare înalte, siluetate, ce adaugă frumusețe berei blonde.
Am băut câte puțin, am admirat norii sângerii părăsiți pe cer de soarele ce se culca și mi-am dorit ca ziua următoare să fie frumos. Fata a venit din nou și am rugat-o să-mi dea o hârtie de scris. Mi-a rupt două pagini din caiețelul ei de comenzi și mi le-a întins prietenoasă; privirea ei spunea că era obișnuită cu astfel de excentricități.
După bere, am luat metroul chiar de acolo, din stația Kettenbruckengasse (U2), schimbat la Landstrasse cu U3 spre Gazometrul meu.
Și ce să fac acum? este doar 3 pm…și închis peste tot – austriecii respectă cu strictețe sărbatorile legale dar și pe cele religioase, am să văd asta mai târziu.

Poate aici este locul și momentul să spun că nu am stat la hotelul unde poposesc de câte ori vin în Viena, Hotel Kolbec din Columbusplatz, nu departe de Sudbahnhof, pentrucă m-am gândit să văd și o altă parte a Vienei, mai aproape de Dunăre, cu alte puncte de interes. Așa se face că am optat pentru acest hotel IBIS în Sank Marx, situat pe Franzosengraben 15, pe linia de metrou U3, la cinci stații de Landstrasse Wien Mitte și 7 stații de Stephenplatz.

MARTI. Am un program greu de executat azi, sper să mă țină picioarele. Am de vizitat Parlamentul, palatul Belvedere, Votivchurch și Kunstistorice museum.
Mai vizitasem clădirea Parlamentului în 2013. În urma renovării începută în 2014 a primit o scară nouă, din acelea transparente din sticlă, ce dau impresia că plutesc agățate de pereții clădirii.
Sălile de ședințe au fost și ele renovate, una din ele a primit un plafon dublu, ce lasă lumina să patrundă schimbându-i total înfățișarea. Renovarea a costat 420 milioane de euros (nu am greșit, cifra mi-a fost furnizată de ghida noastră).

Clădirea Parlamentului are aspectul unui templu grec. Încă din 1920 a găzduit elita politică a Austriei. Albă ca de zahăr, clădirea este proiectată de arhitectul Theophil Eduard Hansen în stil pompos neoclasic. Statuia Atenei, situată în față edificiului, datează din 1902 și este opera sculptorului Carl Kundmann.
Începută în 1874, clădirea a fost terminată în 1883. Arhitectul Hansen a proiectat clădirea în armonie cu clădirile vecine, cu un simț al ordinei, proporțiilor și frumosului, demn de arhitectura Greciei antice. La interior arhitectul și-a extins influența făcându-se răspunzător pentru decorații, picturi, fresce, candelabre și chiar mobilier.
Împăratul Franz Joseph, extrem de mulțumit de rezultatul obținut de arhitect, i-a oferit titlul de baron (Freiherr).
Clădirea a suferit mari distrugeri în timpul celui de al doilea război mondial. Armata germană a avut cartierul general în această clădire, fapt ce a făcut să fie bombardată de aliați.
Clădirea are o suprafata de 13.500 m² și peste 100 de încăperi pe lângă cele trei mari săli de ședință și magnificul hall central.
Am ieșit din clădire și am luat-o ușurel prin parcul din fața Primăriei, gândind să intru să mă interesez de vizita ce urma să o fac miercuri. Am fost sfătuită să vin la 8:45 de dimineață pentru a-mi rezerva loc – fapt ce m-a întristat, nefiind sigură că pot ajunge așa de devreme. Mi s-a mai spus că ghizii nu vorbesc decât germana. Fie, eu vreau să văd clădirea cu sălile minunat ornamentate.

MIERCURI. Primaria din Viena (Wiener Rathaus) servește ca sediu al primarului și al consiliului orășenesc al capitalei Austriei, ca sediu al guvernatorului cât și al Adunării (Landtag) landului Viena, stat al sistemului federal austriac.
Pentru o scurtă perioadă între 1892 și 1894, Primăria Vienei a fost cea mai înaltă clădire din lume, până când a fost eclipsată de Primăria din Milwaukee, SUA.
Designul fațadei este inspirat de arhitectura gotică a Primăriei din Bruxelles. Are cinci turnuri, inclusiv turnul central cu o înălțime de 98 m. La 21 oct. 1882, a fost instalată în varful acestui turn, o statuie a unui om de fier de 3,4 m înălțime, purtător al stindardului. Statuia a fost proiectată de Alexander Nehr și donată de maestrul lăcătuș și proprietar al fabricii Ludwig Wilhelm. Statuia a devenit simbol al Vienei.
Clădirea primăriei are o suprafață de 19.592 m² și șapte curți interioare, în majoritate de stil baroc. Un spațiu total de aproximativ 113.000 m² este repartizat pe trei nivele și două subsoluri cu 2.987 camere. Este construită în mare parte din carămizi placate cu calcar adus din Munții Leitha și zidărie tip Aslar.

Rathaus găzduiește și restaurantul istoric „Wiener Rathauskeller”, cu săli în stil baroc, oferind delicatese tradiționale vieneze. Sala de bal (71mx20m), poate fi găsită la primul etaj. Sala de banchete este vecină cu sala de bal și cu sala de armuri. Sala de ședințe a Consiliului municipal și Sala de ședințe a Senatului municipal, se găsesc tot la acest nivel. In primărie se poate intra dinspre nord, sud și vest.
Volkshalle (Sala Poporului), este situată la parter, chiar sub sala de bal de la primul etaj.
Din 1927, o unitate specială de pompieri vienezi, asigură securitatea clădirii. Aceasta are reședința la parterul primăriei.
Primul subsol a fost deschis la 12 februarie 1899. Designul aparține lui Josef Urban, iar picturile murale istorice sunt de Heinrich Lefler. La subsol se află și Sala Cavalerilor, Sala Verde și Grinzinger Keller.
Au fost efectuate renovări ample în 1925, 1952 și 2005, când picturile murale și lucrările din lemn au fost complet restaurate. La 27 septembrie 2012, au început alte lucrări de renovare ce urmau să coste 35 milioane euro. Lucrările repartizate pe 11 etape, urmau să se termine în 2023. Recent au fost renovate Salonul neo-baroc Ziehrer și Sala Lanner-Lehar, cu picturi murale, iar pe tavan fresca trompe-l'œil de artistul german Rainer Maria Latzke. În fața clădirii se află o frumoasă piață unde au loc concerte în fiecare seară de vară.
Ieșind dela Rathaus prin spatele clădirii, vezi în zare pe Ringstraße, o frumoasă clădire gotică. Grabești pasul ca să descoperi dantelăria albă, elegantă a Bisericii Votive.

Biserica Votivă (Votivkirche) este o clădire neo-gotică de o mare frumusețe și eleganță. Piatra de fundație a fost pusă în 1856; biserica a fost terminată în 1879. Clădirea are următoarele dimensiuni: L = 85 m; l = 55 m; lățimea la navă 30 m; h = 99 m și este placată cu gresie albă, asemănătoare cu Stephansdom, care trebuie să fie în permanență protejată împotriva poluării atmosferice și a ploii acide.
În urma încercarii de asasinare a împăratului Franz Joseph în 1853, fratele împăratului arhiducele Ferdinand Maximilian, a inaugurat o campanie de creare a unei biserici pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru salvarea vieții împăratului. Biserica a fost sfințită în 1879 cu ocazia aniversării nunții de argint a împăratului Franz Iosif și a soției sale împărateasa Elisabeth.
A fost ales proiectul lui Heinrich von Ferstel (1828-1883), arhitect care la acea vreme avea doar 26 ani. Acesta a optat pentru stilul neogotic, din care cauză mulți oameni cred ca aceasta este o biserică gotică.
Departe de a fi o imitație servilă a unei catedrale gotice franceze, Votivkirche întruchipează mai degrabă un concept de design nou, individual. În plus, Votivkirche a fost construită de un singur arhitect care și-a exercitat controlul asupra întregii construcții, și nu de mai multe generații de constructori cum este cazul catedralelor din Evul Mediu.
Biserica a fost una dintre primele clădiri construite pe Ringstraße. Deoarece zidurile cetății existau încă în acel moment, biserica nu este situată direct pe bulevard, ci are în față o piață largă. Parcul Sigmund Freud de azi este loc agreat de public, care vine să petreacă un bun moment în mijlocul naturii. Se stă pe iarbă, se discută, se ascultă muzică.

M-am odihnit un pic în parcul din față bisericii. Nu am stat pe iarbă - era destul de rece pentru asta - ci m-am așezat pe o bancă și am fost imediat acostată de o „closară” – da, există și din ăstia în Viena - femeia s-a plictisit repede de discuția cu mine și a plecat, lăsând în urmă, pe băncile unde șezuse mai înainte, ziare și cutii de mâncare goale.
Sunt cam dezamăgită de Viena de anul acesta. Sunt numai șase ani de la ultima mea vizită și este așa de...diferită! Dacă ar fi să vorbim numai despre mâncarea de pe stradă...fast-food-ul care este de cea mai proastă calitate!
De aici am pornit în căutarea vestitei și bine ascunse Galerii de picturi – Gemäldegalerie. Am găsit-o în Piața Schiller nr 3, retrasă mai în spate – așa cum îi stă bine unei clădiri de prestigiu, cu o statuie în față ei – Schiller -- căci galeria este găzduită de Academia de Arte.

Gemäldegalerie der Akademie der bildenden Künste include aproximativ 1600 de opere de la pictura italiană timpurie din sec. XIV și XV, până la pictura de Academie din sec. XVIII și începutul sec. XIX.
Printre aceste tablouri se numară Judecata de Apoi (triptic) de Hieronymus Bosch, precum și lucrări de Lucas Cranach, Rembrandt van Rijn, Peter Paul Rubens, Tițian, Murillo și Guardi.
Vă puteți aștepta ca una dintre cele mai bune colecții de artă din Austria să se afle într-un muzeu măreț.
În schimb picturile și-au găsit locul într-o universitate vieneză: Academia de Arte Frumoase din Viena.

În expoziția „King Vulture” din 2022/2023, de Rooij face reproduceri fotografice a patru picturi ale olandezului Jan Weenix (1642–1719), identificate prin diagrame de culori vizibile.
Printre lucrările expuse pentru a fi vândute, se numără și „Regele Vultur”, lucrare a artistului francez Nicolas Robert (1614-1685). Cost 75.000 $ us.
Caracteristici: creion, acuarelă și guașă pe velin, cu chenar auriu, anul 1675
Dimensiune velin: 15 3/4inx 11 in; Dimensiunea cadrului: 20 1/2in x 24 3/4 in

Nicolas Robert a fost unul dintre cei mai mari artiști de istorie naturală ai secolului al XVII-lea din Franța. Opera sa a influențat generații de artiști și a câștigat respectul și patronajul familiei regale franceze. Acuarelele realizate de Robert sub Gaston d'Orleans și apoi Ludovic al XIV-lea pentru colecția regală, au alimentat interesul și au inspirat marii maeștri ai artei botanice și ornitologice care l-au urmat: Jean Joubert, Nicholas Marechal, Gerard van Spaendonck și Pierre-Joseph Redouté.
Prima comandă importantă Robert a primit-o dela baronul Sainte-Maure în 1641, pentru celebra Guirlande de Julie, o carte de acuarele de flori pe velin acompaniate de madrigale, un cadou pentru logodnica baronului, Julie d’Agennes.

În 1645, artistul a intrat în serviciul lui Gaston d’Orléans, fratele lui Ludovic al XIII-lea. Un botanist pasionat, Gaston a angajat mai mulți artiști pentru a realiza acuarele ale plantelor rare pe care le adunase în grădina sa din Blois. Când a murit Gaston, în 1660, Robert era responsabil pentru conținutul a cinci albume mari folio de vélins sau vellums. Robert a fost invitat de Ludovic al XIV-lea să-și continue munca la Paris în Jardin du Roi și Versailles. În 1666, Colbert, ministrul regelui, l-a numit pe Robert pictorul regel pentru miniaturi; el a adăugat un contract prin care artistul era obligat să picteze un minim de 54 de vélins pe an.
Asistenții de studio angajati de Robert il vor ajuta să execute unele dintre cele șapte sute de vélins produse, inclusiv Claude Aubriet (1665-1742) și Jean Joubert (1643-1707).
Este o oportunitate remarcabilă de a obține lucrări originale, unice, ale unui artist extrem de influent și excepțional de talentat. Strălucirea care l-a făcut pe Regele Soare să-l numească pe Robert acuarelistul preeminent al zilelor sale, este încă evidentă în aceste lucrări bine conservate.

Dupa amiază mi-am făcut cumpărăturile la Hoffer, magazin pe care l-am descoperit recent. Billa, magazinul alimentar vecin cu hotelul meu fiind închis, am ajuns ceva mai sus, la Hoffer. Acesta este un magazin alimentar cu prețuri acceptabile, nu suferă comparație nici cu Mega Image din București și nici cu Basic din Toronto. Am aflat că Hoffer este un subsidiar al lui Aldi, foarte răspândit în Europa.

JOI. The Walking Tour in Vienna.
Acest tur este o necesitate absolută pentru orice vizitator al Vienei. L-am rezervat încă din Canada.
Plimbarea pe jos am făcut-o conduși de ghidă Alexandra, italiancă-nemțoaică, plină de viața și dragoste de a împărtăși altora informații, povestiri, pe scurt istoria Vienei și a clădirilor ei.
Deși cunoșteam bine orașul și locurile pe unde treceam, am aflat lucruri noi și m-am bucurat de ziua cu soare și vânt răcoros, care aducea o schimbare în timpul local mohorât. Cu ghida, am aruncat o privire mai profundă în spatele fațadelor monumentale ale acestui frumos oraș. Viena este plină de comori ascunse, opere de artă importante; s-au țesut anecdote incredibile în jurul dinastiei Habsburgilor, a muzicienilor sau artiștilor care și-au rătăcit pașii în acest oraș.
Unele dintre cele mai importante momente ale turului au fost:
• Sălile de stat Albertina • Grajdurile lipizzane • Café Central • Freyung • Teatrul Național • Universitatea - unde a predat părintele psihanalizei Sigmund Freud, cafeneaua sa preferată • „Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci în biserica Minoritilor • Clădirea Secession - unul dintre cele mai impresionante exemplare de Art Nouveau austriac. • Naschmarkt - cea mai mare piață în aer liber din Viena ce a modelat peisajul urban de peste 100 de ani. •. Karlsplatz - important nod de trafic al orașului, ce ne fascinează cu pavilioanele art nouveau cât si cu biserica barocă Karlskirche. • Musikverein - unde are loc în fiecare an celebrul concert de Anul Nou. •. Hotel Imperial - cel mai la modă hotel din oraș.
Cea mai extraordinară vizită a fost cea a reginei Elisabeta II care, neputând dormi într-un pat în care oamenii „normali” zăcuseră déjà, i s-a adus unul dintre paturile împărătesei Sisi din muzeu.

Dupa ce m-am despartit de ghidă și grup, fiind in zona centrală a orașului, m-am îndreptat către Piața Maria Tereza, pentru a vizita celer două renumite muzee.
Naturhistorisches Museum și Kunsthistorisches Museum, așezate de o parte și alta a statuii împărătesei, au fost construite între anii 1872 și 1891 pe Ringstraße în conformitate cu planurile întocmite de Gottfried Semper și Karl Freiherr von Hasenauer.
Am să las Kunsthistoriches museum pentru altă zi, azi mă dedic numai Muzeului de Științe Naturale.

Muzeul de Stiinte si Istorie Naturală este unul dintre muzeele importante ale lumii, colecțiile sale de artefacte fiind adunate de peste 250 de ani și prezentate pe o suprafață de 8.700 m².
Muzeul adăpostește aproximativ 30 milioane de obiecte. În culisele muzeului se desfășoară activitatea a peste 60 de oameni de știință. Domeniile de cercetare acoperă subiecte de la originile sistemului nostru solar și evoluția animalelor și a plantelor, până la evoluția umană, precum și tradițiile și obiceiurile preistorice.
Clădirea a fost deschisă publicului în anul 1889 ca Muzeu Imperial de Istorie Naturală.

Găsim în acest muzeu exponate de mare valoare, ca de exemplu Venus din Willendorf, statuetă veche de 25.000 ani (sau chiar 29.500 ani), și un schelet de dinozaur Diplodocus;în plus animale dispărute sau specimene de plante de acum 200 milioane de ani (marea vacă a lui Steller), o imensă colecție de meteoriți – toate acestea prezentate în cele 39 de săli ale muzeului.
Dar aproape totul pălește în comparație cu un element modest: statueta Venus von Willendorf.
Găsită în excavările de lângă satul Willendorf în 1908, figurina de calcar pare nespectaculoasă. Doar un corp de femeie mic, voluptuos, de 11 cm înălțime și fără trăsături faciale. Figurina este importantă prim vechimea ei, are în jur de 29.500 ani. Atunci când un om din paleolitic a luat o unealtă și a cioplit bucata de calcar care a devenit această Venus, mamuții mai rătăceau încă prin Europa și urmau să o mai facă încă 18.000 de ani; roata era încă la aproximativ 23.000 ani înainte de a fi inventată, iar prima piramidă nu avea să apară decât în 25.000 de ani.
Știm ca piatra folosită pentru Venus nu a venit din zona satului Willendorf. În 2022 cercetările au arătat ca cea mai probabilă origine este lângă Lacul Garda, în Italia actuală, dar și Ucraina este o opțiune plauzibilă.
Tot aici în muzeu, nu departe de Venus, se găsește figurina „Fanny” (Venus din Galgenberg) ce datează de aproximativ 36.000 de ani. Peste graniță, în Germania, muzeul Urgeschichtliches Blaubeuren deține o Venus din Hohle Fels, estimată la aproximativ 40.000 de ani.

La etaj se găsesc pietrele prețioase (un uriaș topaz cantărind 117 kg), minerale și meteoriți (cea mai mare colecție din lume), fosile rare, împreună cu lucrări de artă preistorică. Se află aici și un număr mare de pietre geme pe care împărăteasa Maria Terezia le-a făcut cadou soțului ei.
De cum am intrat, într-o cameră obscură cu vitrinele luminate, am văzut câteva din brățările de aur masiv care au făcut subiectul scandalului de acum câtiva ani din România.
Colecțiile de insecte datează din 1793, când Francisc I al Austriei a cumpărat colecțiile științifice ale lui Joseph Natterer Sr. Organizarea actuală a muzeului datează din 1876. Entomologii Ganglbauer și Karl Holdhaus, Rogenhofer și Hans Rebel, Josef Emanuel Fischer von Röslerstamm, au contribuit substanțial la reputația internațională a muzeului prin studiile lor referitoare la insecte.

VINERI. O zi cu soare dar și mici averse de ploaie. Am ajuns în gradina Volksgarten și am stat pe o bancă, alături de lume care venise să se însorească un pic. La picioarele mele, au apărut 4 sau 5 ciori mari, le-aș spune chiar imperiale. Mi-am mancat sendwichul și le-am aruncat și lor câțiva dumicați. Atâta mi-a trebuit; au apărut și câțiva ”copii”, la fel de mari ca părinții, care cereau de mâncare cu un cârâit foarte curios.
Zona în care a fost trasat acest parc a fost inițial ocupată de fortificații. În 1809, aceste fortificații au fost distruse de trupele franceze ale lui Napoleon. Începând din 1825, denumirea Volksgarten a fost folosită în mod obișnuit.
În partea de nord a parcului, se află monumentul împărătesei Elizabeth, realizat de Hans Bitterlich și Friedrich Ohmann, terminat în 1907. Monumentul este sculptat dintr-un bloc de 8000 kg de marmură Laaser, cu o înălțime de 2,5 m. Volksgarten are și două fântâni: cea a lui Triton și Nimfa, construită în 1880 de Viktor Tilgner și Volksgartenbrunnen, ridicată în 1866 de Anton Dominik Fernkorn.
Parcul este renumit pentru frumoasele parteruri de trandafiri: cca 3.000 exemplare de peste 200 de soiuri diferite pot fi admirate aici. Azi erau doar câtiva boboci înfrigurați: cine ar fi crezut că luna mai în Europa este așa de rece!

Am luat tramvaiul D dîn fața lui Burgtheater și am coborat la Bauernfeldplatz. Nu departe pe strada Furstengrasse la nr 1, se află Palatul Liechtenstein. De ani de zile doream să vizitez acest palat dar listele de vizitatori erau mereu pline. Abia anul acesta, în urma unei lungi corespondențe cu Julia, persoana ce se ocupă de organizarea vizitelor, am reușit să rețin loc pentru vizita ghidată din 5 mai.
Printul Johann Adam Andreas I, (1651-1712) mare constructor și om de cultură, a supravegheat construcția acestui palat, resedință de vară a familiei Liechtenstein. Palatul a suferit o ultimă renovare terminată în 2004.
Are o superbă scară cu fresce de Johann Michael Rottmayr și picturi de maeștri italieni. O elegantă grădină continuă parterele clădirii. Azi au loc aici supeuri și meetinguri internaționale.
Ca mobilier menționăm Cabinetul Badminton, o piesă monumentală din sec. XVIII, cea mai valoroasă piesă de mobilier din lume, care a bătut de două ori recordul mondial pentru cea mai scumpă mobilă vândută vreodată la licitație.
Cabinetul a fost comandat de Henry Somerset, al III-lea Duce de Beaufort, la vârsta de 19 ani. A fost nevoie de treizeci de experți și șase ani pentru a fi termint. A fost numit după domeniul ducelui, Badminton House în Gloucestershire, Anglia. Dulapul de abanos de peste patru metri înălțime, prezintă scene executate în "pietra dura”. In partea de sus a cabinetului se află un ceas, împodobit cu fleurs-de-lis.
La prima licitatie în 1990, cabinetul s-a vândut cu 8.58 milioane £. Revândut în 2004, a stabilit un nou record: 19 milioane £. Azi, face parte din colecția de 15 cabinete în "pietra dura" ce le posedă familia Liechtenstein.
Colecția Liechtenstein este una dintre cele mai importante din lume, în majoritate se află în Palatul Liechtenstein din centrul Vienei (Bankgasse nr 8). Colecția de picturi deține cele mai numeroase tablouri de Rubens ca si lucrări reprezentative ale lui van Dyck, Lucas Cranach, Raffael, Rembrandt van Ruysdael și Hamilton. Există o colecție de porțelanuri, o colecție extinsă de bronzuri și una dintre cele mai elegante calești franceze de ceremonii.

Palatul Liechtenstein din centrul Vienei (Bankgasse nr 8). Printul Alois II von Liechtenstein a refăcut palatul în stil "al doilea rococo" (1836-1847). Clădirea a fost renumită în secolul al XIX-lea pentru perfecțiunea sa tehnică: lift pe patru etaje, interfon intern cu tuburi din cauciuc și mătase, încălzire cu aer suflat prin orificii de evacuare inteligent integrate în panouri de perete. În timpul celui de-al doilea război mondial, clădirea a suferit daune grave cauzate de bombardamente și de o aeronavă care s-a prăbușit pe acoperiș.
Din pacate nu am putut vizita acest palat, lista de vizite pe luna mai – o singura zi/luna, era completă.

SĂMBATA. Azi este o zi mare, istorică. Este official încoronat Charles III al Angliei. Se transmite în direct ceremonia la televizor. Ce să fac? Să stau în cameră să o urmăresc, sau să merg în oraș și să văd reluările după amiază.
Am decis să plec în oraș. Am coborât la stația de metrou Volkstheater și mers către teatrul Burgtheater.
Burgtheater arborează o arhitectură neo-renaissence adoptată de Gottfried Semper, ce ii conferă prestigiu.
A fost inaugurat în 1888, când a înlocuit teatrul de curte al Mariei Theresa din Michaelplatz. Decretat Teatru Național al Austriei de Joseph II, rămâne primul teatru de limbă germană din lume, spectacolele se țin numai în limba germană, fără excepție.
La interior se găsesc frize de Klimt, Ernst si Franz Marsch. La etajul întâi, în nișele lor, stau nouă busturi uriașe de Viktor Tilgner: Goethe, Schiller, Lessing, Halm, Grillparzer, Hebbel, Calderon, Shakespeare, Molière. O ghidă foarte tânără, cu o rochiță adânc decoltată pe spate și o codiță lungă și subțire împletită peste o ureche, ne-a condus prietenoasă și ne-a vorbit numai în limba germană – doar eram la teatrul de limbă exclusiv germană.

Dupa cca o oră, am ieșit din clădire și am luat-o prin spatele teatrului spre Minoritenplatz. Am depășit pe dreapta grădina Volksgarten, desenata de Louis de Remy (1819-1823), prima gradină publică a orașului.
În Piața Minoritenplatz am vizitat biserica ramasă din complexul mânăstiresc fondat de ducele de Babenberg Leopold VI, în prima jumătate a sec. XIV. Biserica este renumită pentru uriașul mozaic - copie după “Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci, mosaic comisionat la Milano lui Giacomo Raffaelli de către Napoleon, care a dorit să ia la Paris originalul aflat pe peretele bisericii.
Străzile Herrengasse și Freyung, legate printr-un Pasaj anturat de magazine elegante, adăpostesc câteva palate renumite. Astfel la nr 2 pe Freyung se găsește Palatul Ferstel; Palatul Mollard-Clary datând din 1689; Palatul Kinsky (1713); Palatul Battany (1695); palatul Trautson și Strattmann; la nr 9 Stadtpalais Liechtenstein. Tot aici se află și eleganta Cafenea Centrală redeschisă în 1986 după renovare, locul de întâlnire al artiștilor din Viena între cele două razboaie (Stefan Zweig, Trotsky, Altenberg, Werfel).

Pentrucă mai aveam timp până să-mi iau pranzul meu târziu, mi-am spus că ar trebui să găsesc magazinul universal Galleria. Știam că trebuie să ies la stația de metrou Rochusgasse și să merg puțin înapoi. În fine am descoperit magazinul care era destul de…nesemnificativ. Mi-am cumpărat o cană de fiert apă, căci uitasem acasă fierbătorul mic, o carte și aproape să cumpăr și volumul biographic scris de prințul Harry, da îl aveau chiar în engleză..
Și ca să nu mă mai întorc la stația Rochusgasse, am rătăcit pe străzi crezând că voi ajunge imediat la stația Cardinal Nagi Plaza. Începuse să plouă, eram pierdută pe o stradă romantică, cu copaci bătrâni și…localnici. În fine, s-a arătat la orizont acoperișul rotunjit al stației de metrou. Am grăbit pasul și m-am bucurat că stația avea și un lift care funcționa.
Pe la ora 3 m-am întors la hotel și am urmărit Încoronarea regelui Charles III în reluare, la televizor. O manifestare desuetă, personajele păreau preocupate și fără tragere de inimă. Dar câtă muncă de organizare a securității și la ce preț!. A fost și prințul Harry, însă fără familie. Ultima încoronare a fost la 2 iunie 1952 cred, a reginei Elisabeta II.

DUMINICA. Dis-de-dîmineață am pornit către Muzeul Militar, la care se intră gratis în prima duminică din lună. Burnițează - dar cui îi pasă?! Clădirea muzeului este elementul central al Arsenalului din Viena, un complex militar uriaș ridicat după revoluția din 1848/49. Arsenalul a fost primul mare proiect de construcție al tânărului Kaiser Franz Joseph I și a ajutat la consolidarea poziției neo-absolutistă de putere, etapă nouă de domnie în ciuda valului revoluționar din 1848 din întraga Europă.
Arhitectul danez Theophil Hansen a proiectat clădirea care a fost finalizată la 8 mai 1856, la doar șase ani de la începerea construcției. Theophil Hansen s-a inspirit după Arsenalul venețian. El a împrumutat elemente de stil bizantin cât șii elemente gotice de arhirtectură.
Feldherrenhalle, prezintă 56 statui ale "celor mai faimoși războinici și ofițeri de câmp de luptă ai Austriei, vrednici de emulația veșnică", cum sunt descriși în rezoluția imperială din 28 februarie 1863. Toate statuile din marmură de Carrara, sunt de aceeași înaltime, 1,86 m.
Jumătate din costuri au fost suportate de însuși împăratul Franz Joseph, iar restul a fost finanțat de sponsori privați, adesea descendenți ai ofițerilor ale căror statui erau comandate.
Scara este luxos decorată. Alte patru statui de comandanți de câmp sunt expuse în mezanin, numărul lor ajungând astfel la un total de 60. Sunt personalități importante ale anului revoluționar 1848, lideri militari care au înăbușit revoluțiile în numele Casei Habsburgilor: Julius von Haynau, Joseph Wenzel Radetzky, Alfred I, Printul Windisch-Grätz și contele Josip Jelacic din Buzim.
Carl Rahl a fost desemnat pentru a decora scara, o sarcină pe care a realizat-o împreună cu studenții săi, Christian Griepenkerl și Eduard Bitterlich, în 1864. Fresca din centrul plafonului prezintă o alegorie a Puterii și Unității, Faima și Onoarea (dreapta), Inteligența și Curajul (stânga). Scara este încoronată de un grup de sculpturi din marmură, alegorie intitulată Austria, creată de Johannes Benk în 1869.

Indiscutabil, cea mai reprezentativă secțiune a muzeului este Ruhmeshalle (sala de faimă) situată la primul etaj. Aici se găsesc frescele lui Karl von Blaas, ilustrând cele mai importante evenimente militare (victorii) din istoria austriacă, începând din timpul dinastiei Babenberg.
Sala adiacentă stânga prezintă evenimente din timpul domniei Mariei Tereza și Joseph II-lea până la asediul Belgradului în 1789. Urmează sala războaielor napoleoniene: de la bătălia de la Würzburg (1796) până la lupta pentru libertate a Tirolului (1809) și negocierile de armistitiu al mareșalului Radetzky cu regele Vittorio Emanuel al II-lea din Sardinia după bătălia de la Novara (1849).
Remarcabil este faptul că pereții acestor săli poartă, pe plăci de marmură numele și data morții a 500 de ofițeri, de la generalii Armatei Imperiale (armata imperial și regală - k.u.k. army) de la începutul războiului de treizeci de ani (1618), până la sfârșitul primului război mondial (1918).

Am rătăcit mult azi, căci s-a schimbat mult orașul. Din cauza noilor șantiere – se construește peste tot sau se restaurează clădiri vechi – liniile de tramvai sunt deviate.

LUNI. Cum se anunța o dimineață frumoasă, am luat metroul până în centru, în piața frumoasei catedrale Sf. Ștefan. Pe străduțe întortocheate am ajuns în MichaelerPlatz. La nr 3 stă Looshaus, clădire construită de Adolf Loos în 1909-1911 pentru firma Goldman & Salatsch. Din 1947 clădirea este pe lista monumentelor istorice.
În Michaelerplatz este și intrarea în Complexul Hofburg, reședința imperială a Habsburgilor, cu aripa semicirculară și domul, printre cele mai elegante din Viena. O parte a complexului cuprinde Școala Spaniolă de Călărie. În această piată mai sunt Café Grensteldi la nr 2, urmașă a renumitei cafenele literare vieneze, precum și Biserica St. Michael care datează din 1220.
Suferind multe alterări, ultima fiind fațada de stil neoclasic (1792), biserica are la interior remarcabile lucrări de stil gotic, renaștere și baroc. De remarcat este sculptura lui Georg Merville (1782) “Căderea îngerilor”, ultima operă religioasă barocă executată de un sculptor vienez.
In centrul pieței, ascunse de un zid de un metru înălțime, se află ruine ale fortificațiilor romane vechi de două milenii, descoperite în timpul unor săpături în 1992.

În curtea interioară a complexului Hofburg, se află statuia Kaiserului Franz I. În spatele ei este Amalientrakt, aripa palatului locuită de împărăteasa Amalia în sec. XVIII. Pe stânga este Schweizertor (Poarta Elvețiană), construită în 1552 de Pietro Ferrabosco.
Complexul mai cuprinde Josefsplatz (una dintre cele mai frumoase piețe din oraș), și aripa Neue Burg în care se află Biblioteca Națională. Ieșind din vechiul Burg în Heldenplatz (Piața Eroilor); în față avem Ausseres Burgtor, o poartă - colonadă, prin arcele careia se vede statuia Mariei Theresa dincolo de fostul Burgring al Vienei. În Heldenplatz se află statuia arhiducelui Karl (1771-1847), cel care l-a invins pe Napoleon la Aspern (1809) și a prințului Eugen de Savoie (1663-1736), învingător al turcilor. (Zenta 1672). Ambele statui sunt executate de Anton Dominik Fernkorn.

M-am întors din drum pentrucă aveam bilet de intrare la Trezoreria Imperială (Kaiserliche Schatzkammer). Voiam neaparat să văd vestita coroană a împăraților habsburgi. Dar cu o seară înainte, cercetând pe internet această referință, am aflat că nu va fi expusă coroana până la sfârșitul lunii, fiind luată la laborator pentru studiu..Am intrat la trezorerie; ce bogății, ce minuni de artă, mesteșugărie! Acestea sunt azi în posesia poporului (unde am mai auzit această expresie?). Intr-un colț, îngrădit de un gărduț, un corn de unicorn*, da! Voi povesti mai jos despre acest curios obiect.
Trezoreria Imperială este afiliată Muzeului de Artă (Kunsthistorisches Museum) și găzduiește în 21 de camere comori rare care au fost compilate de Casa Imperială de Habsburg de-a lungul secolelor, inclusiv Coroana Imperială, Orbul și Sceptrul Austriei și Regalia Imperială a Împăraților și Regilor Sfântului Imperiu Roman, respectiv Coroana Imperială a Sfântului Imperiu Roman.

Coroana imperială austriacă - coroana personală a lui Rudolf al II-lea, a fost realizată la Praga pentru împăratul Rudolf al II-lea în 1602. Denumită „Coroana Casei”, a servit inițial ca un substitut simbolic pentru însemnele Sfântului Imperiu Roman păstrate la Nürnberg și a fost folosită la anumite ceremonii ale Curtii.
Când împăratul Franz I a proclamat Imperiul Austriei în 1804, această coroană a fost aleasă ca însemn al titlului imperial nou creat.
Tezaurul Imperial a fost înființat în 1556 de cărturarul Jacopo Strada, anticarul de curte al lui Ferdinand I.
În sec. XVIII, Maria Thereza a mutat comorile habsburgice în locația actuală, sub motiv că bunurile dinastiei fuseseră în mare masură afectate de războaiele purtate împotriva rivalei sale Prusia. Regaliile Imperiale au sosit în ultimele zile ale Sfântului Imperiu Roman, în anul 1800 de la Nürnberg, unde erau păstrate încă din 1424.
După Anschluss-ul austriac din 1938 (anexarea Austriei de Germania), autoritățile naziste le-au dus înapoi la Nürnberg. La sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, au fost returnate Vienei de forțele americane. Vitrinele au fost complet renovate în 1983–1987.
Trezoreria este împărțită în două secțiuni - laică și ecleziastică.

La 30 octombrie 1918, Adunarea Națională Provizorie a proclamat republica Austria. La 1 noiembrie, prin ordin verbal al împăratului Carol I, bijuteriile urmau să fie scoase din visterie și duse în Elveția.
Directorul Curții Wilhelm von Weckbecker, care era responsabilul trezoreriei și trezorierul Ulreich au predat Lordului Chamberlain Contele Leopold Berchtold bijuteriile private ale împărătesei Zita (14 obiecte pretioase), 39 de obiecte aparținând tezaurului istoric al casei regale Habsburg-Lorena, precum și ordine, coroane, perle și diamante. Printre acestea, s-au numărat: celebrul „Diamant Florentin” de 133 de carate din posesia lui Franz Stephan de Lorena, celebrele seturi de smarald și rubin care pot fi urmărite până la Maria Theresa, Marie Antoinette și împărăteasa Elisabeta și coroana împărătesei Elisabeta. Contele Berchtold a plecat în străinătate cu trenul în aceeași noapte.

De atunci nu s-a mai auzit de ele. Au urmat numeroase rapoarte și argumente despre legalitatea înlăturării, precum și o discuție despre problema propietății, cel puțin a bijuteriilor coroanei. Argumentul noului guvern s-a bazat pe interzicerea în timp de război a exportului de bijuterii, Legea habsburgică și legalizarea proprietății private a habsburgilor prin Tratatul de pace de la St. Germain.
Cererea de restituire a fost abandonată de stat în 1921. Discuția despre bijuteriile coroanei s-a deschis din nou în anii 1960 în cursul „crizei habsburgice” cu ocazia întoarcerii moștenitorului tronului Otto von Habsburg în Austria. Până în prezent, circumstanțele din jurul bijuteriilor coroanei sunt discutate în publicații. Există mai multe versiuni ale destinului bijuteriilor.

*de fapt este un corn de balenă numită narval
În frigurosul Ocean Arctic, o misterioasă balenă cu dinți – narvalul – locuiește printre sloiurile de gheață. Deși unele dovezi sugerează ca este sursă poveștilor fantastice despre unicorni, narvalul este de fapt, un mamifer viu, care respiră. Aproximativ 172.000 dintre ei înoată în ocean astăzi. Dar pentrucă narvalii trăiesc într-o regiune atât de izolată și rece, încă sunt multe lucruri care nu se știu despre ei.
Colțul de narval – dintele unic, în spirală, care iese din buza superioară – este folosit probabil la spargerea gheții, înțepatul peștilor și săpatul pe fundul mării. Unii oameni de știință susțin că scopul colțului este de a exprima masculinitatea; el poate ajunge la peste 2,4 metri lungime. La fel ca dinții umani, colțul are multe terminații nervoase care pot detecta subtilități ale temperaturii, presiunii si prezenței particulelor în apă.
Unii cercetători cred ca colții ar putea ajuta balenele să supraviețuiasca. Când vremea se schimbă rapid, narvalii pot muri de epuizare și de foame. În 1915, o astfel de capcană a ucis peste 1.000 de narvali deodată. Coltul poate detecta modificări ale concentrației de sare oceanică. Când apa oceanului îngheață, sarea este lăsată în apa din jur. Poate că narvalii își folosesc colțul pentru a verifica prognoza meteo și astfel se îndepărtează de apa mai rece și mai sărată.

Nu m-am întors la hotel să mă odihnesc ca altă dată când locuiam central. M-am hotărât să caut, de fapt să revăd renumita Hundertwasserhaus. Am luat tramvaiul 0 și am coborât în piața cu nume resonant Radezki.
De acolo am mers pe Lowengasse până la Kegelgasse nr 36-38.
Pictor și gravor, Friedernsreich Hundertwasse a ridicat acest bloc de apartamente ieftine (50 apt) repudiind orice stil arhitectural, folosind o gamă variată de materiale în armonie cu mediul ambiant. Comisionată de fostul primar Leopold Gratz și sponsorată de orașul Viena, casa, terminată in 1985, a înfruntat cu succes nenumărate critici, cu timpul cucerindu-și admirația localnicilor, nu numai pe cea a vizitatorilor străini.
Casa era la locul ei, poate un pic mai ponosită ca in anii trecuți.
Lumea după lume era împrejur, mai ales că se luminase și ziua devenise plăcută pentru plimbare. Asta am făcut și eu, am mers în căutarea artizanatului ce îl știam pe aproape, într-un subsol. L-am găsit ușor și era și mai plin de minunății ca altădată. Mi-a fost rușine să ies fără a onora pe proprietar, așa că am cumpărat o eșarfă de mătase naturală la un preț așa de mic că m-am întrebat dacă într-adevăr este mătase. Apoi, am luat-o un pic pe cheiul apei (de fapt un canal al Dunării), și am dat de altă mică butică. Aici fluturau în vânticelul ce venea dela apă, eșarfe cu reproduceri dupa Monet și Klimt. Nu am rezistat tentației, mi-am cumpărat două. Meritam dupa o zi atât de plină de peripeții.

MARTI. Am ieșit în oraș și am luat-o către muzeul Albertina în Albertinplatz, trecând pe lângă Augustinenkirche, biserica adosată Hofburgului. Am aflat că aici se găsesc inimile unora dintre membrii familiei regale (îngropați la Capucini).
Pe terasa Albertinei, nu am reusit să fac poze minunatei statui a lui Albert, căci o familie avea picnic pe trepte, la poalele coloanei. Am coborât și plecat spre Kapuzinekirche și Capuzinergruft (Biserica și Cripta Capucinilor), în piața Neuer Markt.
Incinta suferise mari modificări, însuși sarcofagul Mariei Theresa fusese renovat ca și încăperea în care se afla, alături de simplul sarcofag de aramă al lui Francis I, iubitul ei soț. Am făcut poze peste poze, nu voiam să scap nimic de parcă aș fi făcut o nedreptate morților.
Cripta Capucinilor, cunoscută și sub numele de Cripta Imperială (Kaisergruft), a fost, începând cu anul 1633, principalul loc de înmormântare al celor ce părăseau această lume, membrii ai dinastiei de Habsburg (împărați ai Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, ulterior împărați ai Austriei) și ai descendenților lor. De la început, până în zilele noastre, cripta a fost îngrijită și administrată de călugării capucini.

Cripta este compusă din 10 camere tombale, interconectate, construite în funcție de necesități.
In criptă au fost înhumate trupurile a 142 de persoane. Între aceștia se numară 12 împărați și 18 împărătese. Se găsesc aici și urnele cu cenușă a altor patru persoane. Sarcofagele sunt realizate într-o varietate de stiluri, de la puritan auster până la rococo exuberant. Doar sarcofagul împăratului Franz Joseph I este din piatră, toate celelalte sunt din metal. Fiecare sarcofag în parte constituie o operă de artă.

Prima înhumare a avut loc în anul 1633, când au fost aduse aici sarcofagele împăratului Matthias și al soției sale, împărăteasa Anna. În 1989 a fost înmormântată aici împărăteasa Zita de Bourbon-Parma, soția ultimului împărat al Austriei, Carol I. Ultima înmormântare a avut loc la 11 iulie 2011, când a fost depus corpul neînsuflețit al lui Otto von Habsburg, fiul cel mare al împăratului Carol I al Austriei și al Zitei.
Pentru a garanta stabilitatea sarcofagelor, acestea au în interior contravântuiri metalice și căptușeală din lemn. Acest lucru evită atât prăbușirile, cât și flambarea pereților laterali din cauza greutății capacului. Numai capacul sarcofagului dublu al împărătesei Maria Theresa și al soțului ei, cântărește aproximativ 1700 kg.
Aici se odihnesc Rudolf prinț de Austria, părinții săi Franz Joseph I și Elisabeth - cunoscută sub numele de împărăteasa Sisi, Joseph I și Joseph II, Leopold II și soția sa Marie Louise, Charles VI și Elisabeth Christine, Leopold I și cele trei soții ale săle, Maximilian I și multi alți membri din familia Habsburgilor.

Când am ieșit m-am bucurat de lumina soarelui, de piața frumoasă cu fântâna Donner-Brunnen.
Donnerbrunnen este numele popular pentru fântâna Providenția, proiectată de Georg Raphael Donner și construită între 1737 și 1739 în Neuer Markt.
Negocierile dintre orașul Viena și Donner (dar și cu Lorenzo Mattielli) sunt documentate în 1737. Orașul Viena a jucat aici rolul de client, un caz excepțional în perioada barocă, dominată artistic de familia imperială și de înalta nobilime. Meșterul pietrar vienez Johann Sebastian Knox, a executat lucrările de zidărie.
Statuile, pentru care Georg Raphael Donner a creat doar modelele, au fost turnate într-un aliaj de plumb - staniu de Johann Nikolaus Moll în 1739, de ziua onomastică a împăratului Carol al VI-lea.
Sub domnia Mariei Tereza, figurile au fost înlăturate (1773) la recomandarea Comisiei de Castitate, deoarece nuditatea lor era considerată ofensatoare. Sculptorul Johann Martin Fischer a fost însărcinat să le topească. Dar acesta, recunoscându-le valoarea artistică, le-a restaurat și păstrat. În 1801 au fost repuse la locul lor inițial.

Tot învârtindu-mă prin zonă, am dat și de Coloana Ciumei (Wiener Pestsäule), un monument baroc situat pe strada Graben. Coloana a fost inaugurată în anul 1693, zece ani după asediul otoman (1683).
Monumentul evocă pioșenia împăratului Leopold I și sugerează faptul că eliberarea Vienei se datorează evlaviei și rugăciunilor monarhului.
În 1679 a avut loc la Viena una din ultimele mari epidemii de ciumă. Părăsind orașul, împăratul Leopold I a promis să ridice o coloană a milei divine, dacă epidemia se va termina. A fost inaugurată o coloană provizorie din lemn. Johann Bernhard Fischer von Erlach, a proiectat sculpturile de la baza coloanei, iar realizarea proiectului i-a fost atribuită lui Paul Strudel și inginerului Lodovico Burnacini. Sub reprezentarea Sfintei Treimi, Burnacini a imaginat o piramidă din îngeri, precum și pe împăratul Leopold îngenuncheat, rugându-se cu credință. Tobias Kracker și Johann Bendel sunt alti sculptori care au contribuit la realizarea coloanei.

M-am întors cu metroul până la stația Praterstern. Am luat de acolo tramvaiul pe care scria Prater și m-am îndreptat către parcul cu acelaș nume. Parcul acesta situat in cartierul Leopoldstadt, este renumit prin uriașa roata Riesenrad, construită de inginerul englez Walter B. Basset în 1897. Roata este înaltă de 64,75 m, are un diametru de 61 m, o greutate de 430 t, stă pe 8 piloni de oțel, folosește 120 cable și execută o rotație completă în 20 minute, fiecare cabină mișcându-se cu 75 cm/sec. Așa cum Turnul Eiffel reprezintă Parisul, așa a devenit roata aceasta emblema Vienei.
Parcul Prater, cu o suprafață de 1287 ha, a constituit terenul de vânătoare al familiei regale până în 1766, când a fost deschis publicului, devenind parc de distracții. Dar nu m-am suit în roată, mi se părea că se mișcă încet și eu mă grăbeam, căci mai aveam pe lista mea ceva obiective pentru azi.
M-am întors în centru, în zona Albertinei, am găsit un oficiu poștal. Am cumpărat două cărți poștale și timbre și m-am pregătit să le scriu și trimit copiilor. Dar mi-am spus că am să fac asta la hotel și le voi trimite mâine, dela poșta din stația Rochusgasse.

MIERCURI. Aveam în plan vizita muzeului MAK- Muzeul Austriac de Arte Aplicâte și Artă Contemporană, situat pe Stubenring 1, în centrul orașului Viena. In martie 1863, muzeul acesta a fost deschis după ani de eforturi, de Rudolf von Eitelberger pentru împăratul Franz Joseph I, la inițiativa vărului său arhiducele Rainier al Austriei. Rudolf von Eitelberger, primul profesor de istoria artei la Universitatea din Viena, a fost numit director al muzeului. Muzeul urmează, în esență, modelul Muzeului Victoria and Albert din Londra.
Din 1869 începe construcția clădirii în stil renascentist, după planurile lui Heinrich von Ferstel. La 15 noiembrie 1871 muzeul este deschis publicului. În Kunstbättersăal (salonul tipăriturilor) au loc expoziții temporare de afișe, proiecte arhitecturale, imprimeuri japoneze, xilogravură cu diverse teme.
'Info-Pool Design" este finanțat de stat și ține seamă de caracteristicile proiectării austriece contemporane; servește și ca arhivă. Colecția de studiu include și o reproducere a bucătăriei din Frankfurt a primei femei-arhitect în Austria, Schütte-Lihotzky Margarete, al cărei apartament am să-l vizitez.
Colecția de imprimate include stampe, postere, fotografii, desene, acuarele și schițe din arhivele Wiener Werkstätte. Stampe deosebit de frumoase reprezintă Hamzanama (în l.persană sau urdu Epopeea lui Hamza), un set de legende al caror protagonist este Hamza ibn Abdul-Muttalib, unchiul patern al lui Mohamed, care a trăit în sec. VII e.n.

În apropierea muzeului se găsește Stadpark, parc central foarte iubit de vienezi. Stadpark este primul parc deschis publicului în Viena, la 21 august 1862. In Stadpark se află statuia lui Strauss II, executată de sculptorul Edmund Hellmer în 1921. Ca totdeauna, și anul acesta, grupuri de turiști japonezi, făceau poze și se amuzau copios imitându-l pe muzician.
Cred că nu am să-i aștept să plece pentru a-mi face și eu o poză...și totuși, dacă sunt aici, dece nu? Am așteptat și a apărut un fotograf care, foarte profesionist, și-a făcut pozele schimbând obiective și privind statuia din diverse puncte. Am îndrâznit să il rog să mă pozeze și pe mine; a făcut-o, cam împotriva voinței lui. Dar ce îmi păsa? iată, am o amintire din acest parc...
Pe lângă Monumentul lui Strauss, se mai găsesc în parc statuile lui Schubert, Lehar, Stolz, Makart.
Tot aici se afla și clădirea Kursalon unde a fost deschisă ”spa cu ape minerale tamăduitoare”, cu un secol și mai bine în urmă. Clădirea a fost construită între 1865 și 1867 după planurile arh. Johann Garben. A funcționat ca local popular pentru concerte și baluri, și mai funcționează și în zilele noastre.
În această clădire a dat Johann Strauss II primul său concert la 15 oct 1868.

Nou în acest parc, este un copăcel, un tei plantat de comunitatea română din Vienna. Iată mai jos nota de pe placa ce îl însoțește :
« Plantarea unui vlăstar din Teiul lui Eminescu – Iași, a fost posibilă datorită sprijinului acordat de Asociația Mihai Eminescu - Viena și a Primăriei Municipiului Iași. Acesta a fost plantat de comunitatea românească din Viena pentru a marca perioada vieneză de studiu a poetului național al românilor, Mihai Eminescu.
21 octombrie 2017 »

Domeniul Belvedere. Printul Eugen de Savoy, supranumit “Little Capuchin” (pentrucă în lupte purta o simplă tunică maron în locul încărcatei uniforme a înaltului lui grad de mareșal, grad ce îl detinea de la vârstă de 25 de ani) om de mare cultură, a decis în 1714 să oprească lupta cu Louis XIV și să se bucure de fructele muncii sale. A dat mană liberă arhitectului Johann Lukas von Hildebrandt să construiască două palate Belvedere care să se lege printr-o grădină în stil francez, executată de un discipol al lui Le Notre, Dominique Girard.

Unteres Belvedere ca și Oberes Belvedere datând din 1716 respectiv 1722, sunt construite în somptuos stil baroc și adăpostesc colecțiile de artă ale lui Eugen de Savoy. Johann Lucas von Hildebrandt a proiectat Unteres Belvedere (de Jos) pentru Prințul Eugen ca o clădire rezidențială.
Gasim aici uleiuri de pictori austrieci cât și de pictori din lumea întreagă; lucări de artă medievală, opere ce ilustrează curentele impresionist, realist, Jahrhundertwende, curentul manierist, clasicist, romantic. În salonul Grosser Marmosal - o sală de bal vastă pardosită cu marmură roșie și cu o fresca de Carlo Leone pe plafon - a fost semnat la 15 mai 1955, Tratatul de Stat prin care "ocupatia aliaților" în Austria lua sfârșit.
Semnatarii tratatului au fost cei patru miniștri de externe ai puterilor ce au ocupat Austria între 1945-1955: Vyacheslav Molotov (URSS), John Foster Dulles (SUA), Harold Macmillan (Anglia), Antoine Pinay (Franta), iar din partea Austriei Leopold Figl. Semnează deasemenea și patru înalți comisari străini.

Am intrat pe poarta principală în domeniu. Am făcut poze palatului ce se oglindește în lac. Păcat că alături, obturând parțial fațada, era un chioșc alb, o expoziție a unui sculptor modern. Am ocolit clădirea, intrarea este prin spate. De cum am pășit pragul - era devreme și nu era lume, m-au întâmpinat cei doi uriași care susțin etajul întâi. Chiar in mijlocul holului se instalase un kiosc de control al biletelor și al persoanelor; se intra/ieșea pe două randuri, sfori dirijau vizitatorii.
Cum expoziția pictorului Klimt o mai văzusem, mi-am zis că las pe altă dată această activitate. Trebuia să mă plimb prin grădini și să fac poze. Ce vedere către grădinile din spatele palatului, spre celălalt palat Belvedere! Japoneze tinere nu se mai săturau de pozat.
Am coborât treptele palatului și am luat-o încet-încet prin parc. Era o zi plăcută, dupa atâtea zile de frig, vânt și ploaie. Pe cele doar câteva bănci din parc, nu ședea nimeni. Florile, combinație de albastru, portocaliu, alb și rosu, nu erau multe ca altădată. Cascada functiona, dar apa nu mai era așa de curată.
Era liniște și pace. Aș mai fi stat dar îmi era foame, deși am avut un sandwich pe care l-am împățit cu un mare cioroi, care mă urmărea de mult. Am ieșit în Swartzenbergplatz.
Am luat-o încet către stația de tramvai; surpriză, tramvaiul "D" m-a ajuns din urmă, mergea acum pe Prince Eugen.

JOI. Dupa cafea și mic dejun, am plecat în oraș pe la 10:20. Ploua și mă bătea gândul să nu mai merg în croazieră "Danube Canal - City Sightseeing Cruise", rezervată din Canada.
Îmbarcarea se făcea la 11, la Handelskai 265, în fața casei de bilete DDSG Blue Danube. Croaziera dura 75 minute. La sfârșit vom fi debarcați la Franz-Josef’s Kai 2. Vasul se cheama Wienna.
Metroul m-a dus până acolo. Am remarcat frumoasa biserică de vis-à-vis de chei, Sf. Asisi.

A fost o plimbare frumoasă, destul de lungă însă. La un moment dat am intrat pe canal, căci inițial vaporul a mers pe Dunăre. Vasul a mers cu o viteza aproximativă de 17 km/h. Apa Dunării e groasă, ca sticla topită, și de un verde închis; are vălurele, căci bate vântul iar noi am mers la început împotriva curentului.
Cum era vânt și frig, am ales să stau înăuntru. Am comandat un pahar de vin alb și am așteptat să mă încălzesc după frigul ce îl suportasem stând pe mal în așteptarea vasului. Nu am făcut decât câteva nereușite poze și un filmuleț.
Nici gând să văd Schützenhaus a lui Otto-Wagner, moderna casă de arhitecta Zaha Hadid, istoricul Barack Rossauer, spectaculosul hotel Sofitel Stephansdom, creatia arhitectului Jean Nouvel, sau Spittelau - Centrala de tratare a gunoiului, clădire proiectată de Friedensreich Hundertwasser, pe care le-am remarcat la precedenta croasieră din 2017.
În fața mea s-a așezat o pereche de englezi. Oameni în vârstă și foarte politicosi.
Doamna și-a comandat un cocktail foarte colorat, pe care nu l-a agreat de loc. Când a vazut paharul meu de vin alb, a vrut și ea unul.

Când croaziera s-a sfârșit, am parcurs străzile de vis-à-vis de Swedenplatz, o splendidă zonă. Pe aceste străzi în pantă nu mai mersesem de câțiva ani. Nici nu zici ca esti în Viena. Un pasaj m-a scos în Fleischmarkt, chiar lângă Biserica Greacă Ortodoxă; am intrat; o atmosfera de basm m-a întâmpinat.
În Postgasse am gasit o altă biserică, de data aceasta barocă, construită între 1623 și 1627, a doua în frumusețe după cea din Salzburg, ambele inspirate de Il Gesu din Roma. Am să povestesc mai jos despre aceste biserici.
Pe strada Fleischmarkt la nr 14 se află un edificiu de birouri în stilul Jugenstill (1899), proiectat de F. Dehn și Josepf Maria Olbrich. La nr 1, alt edificiu în acelaș stil, de data aceasta mai auster, construit în 1910 de Artur Baron. Viena ne rezervă multe surprise, trebuie numai să fii cu ochii în patru și să ai o minte deschisă.

VINERI. Inspirația vine cu dimineața, m-am urcat în metrou și m-am oprit în Karlplatz, neștiind că această piață este în proximitatea Operei. Am ieșit afară destul de amuzată de faptul că, pe cât este de rapid metroul, pe atât esti de “orb”, la ieșirea din subteranele sale neștiind unde te afli.
Am făcut turul de onoare al operei - Staatsoper și m-am mirat de faptul că nu beneficiază de o piață mai largă în față intrării principale. Frumoasa fațadă de stil renaștere franceză ar fi meritat acest lucru. Inaugurarea clădirii s-a făcut în 1869 de Impăratul Frantz Josef; spectacolul serii a fost opera “Don Giovanni” de Mozart
Teatrul de Operă are orchestra sa permanentă cât și școala sa proprie unde studiază talente ce vor fi recrutate pentru Filarmonica Vieneză. Este unul din puținele teatre de operă din lume care poate da un spectacol diferit în fiecare seară a anului.
Stagiunea începe pe 1 septembrie și se termină la 30 iunie având în program cca 60 de opere performate în limbile de origine. Se păstrează tradiția ca în seara spectacolului, să se vândă ultimele bilete în picioare pentru o sumă derizorie. Auditoriul poate cuprinde 2200 spectatori și 110 muzicieni.
Arhitecții clădirii au fost August Siccard von Siccardsburg și Eduard van der Null, iar construcția a fost supravegheată de arhitectul și contractorul ceh Josef Hlávka.

Urma să fac acest drum și după amiază căci aveam bilet la spectacol.
La ora 7 am fost la operă. Aveam biletul luat din Canada. Am așteptat ceva timp, apoi am intrat și desigur, am luat liftul: locul meu era destul de sus, cam la al doilea balcon. Venisem devreme, era frumos în sala goală, câtifeaua roșie a scaunelor impune, este oficială și de sărbătoare. Aveam să văd Tosca, de Giacomo Puccini, melodramă în trei acte - cum îi face reclamă e-mailul ce l-am primit dela ei. Nu erau programe, peste tot se face economie de hârție cred.

În distribuție : Maria Agresta, Piotr Beczala, Bryn Terfel
Maria Giovanna Agresta (nascută la 16 July 1978) este o soprană italiană.
Conductor orchestră Giampaolo Bisanti
Production manager Margarethe Wallmann

Am remarcat cu plăcere că orchestra nu acoperea vocile sopranei sau ale tenorului. Nu mi-au plăcut vecinii mei. Aveam în dreapta mea niște doamne care aveau mereu ceva de povestit, iar în față, genul acela de personă care stă total aruncată peste balustradă și se mai și răcorește cu un evantai. Aveam mereu în față ochilor mișcarea evantaiului.
Dar este ceva, să mergi la un spectacol de operă în Viena, lucru ce mi l-am dorit de prima dată când am venit vizitat acest oraș.
Despre clădire pot să spun că holul este enorm, dar fiind atât de fastuos și elegant, nu este primitor ca acela al operei din București. Iar persoanele ce aveau locurile rezervate la parter…ei bine, unele doamne purtau rochii cu decolteu, adevărate tinute de seară. Destul de greu să fii la fel de elegant când ești în excursie.
Gândul că persone importante au trecut prin această clădire, fie că pe scenă, fie că au asistat la spectacole, este deasemenea covârșitor.
Deodată, cam cu 10 minute înainte de spectacol, un val de oameni a fost lăsat să intre, sus la balcoane.
Au fost persoane ce au stat în picioare chiar în spatele meu. Atât de apăsătoare devenise atmosfera încât mi-am dorit să fi avut biletul jos la parter.

SĂMBATA. Pe o zi rece si ploioasă, am rătăcit pe străduțe pavate cu pietre vechi de granit, printre case cu mici donjuanuri, întrebând unde este muzeul ceasurilor. În sfârșit am nimerit adresa.
Cumva din piața Am Hof, pe care aproape renunțasem să o mai găsesc, se făcea un gang ce ducea la o străduță în care se ascundea muzeul.
Muzeul Ceasurilor (Uhrenmuseum Wien) pe strada Schulhof 2, deține una dintre cele mai importante colecții de acest gen din Europa. Sunt aici ceasuri locale și ceasuri de origine internațională, orologii și ceasuri cu imagine, cu cadrane ascunse, ce conving prin sofisticarea lor.
Dar ceasurile, orologiile și toate minunățiile care încă mai mergeau, unele din ele îti luau răsuflatea dar te și înfricoșau. Erau camere în care se auzea ticăitul neincetat. In altele domnea o relativă liniște, dar se auzeau din vecini mici arcușuri de rotite neunse.

Ceasul astronomic al lui David Cajetano a fost și rămâne, o senzație a sec. XVIII, cu multe subtilități tehnice. Ceasul astronomic de Michael Krofitsch (1755-1821), preot din provincia austriacă Styria, are niște aripi laterale în formă de altar. Preotul a fost interest mai mult de funcționalitatea orologiului care arată timpul, constelațiile, calendarul diferitelor culturi religioase și chiar calendarul decimal introdus după revoluția franceză, decât de aspectul lui.
Un alt ceas, realizat la decesul unui inspector al minelor din Moravia, prezenta o secțiune printr-o mină. La fiecare 1/2 de oră, un miner împingea un cărucior de mină, iar gălețile liftului de mină se mișcau în sus și în jos. O pendulă foarte ornată, stil baroc târziu, a fost a Katharinei Schratt, actrița și prietena împăratului Franz Joseph. Într-o vitrină stăteau aliniate ceasurile ce le purtau bunicii noștril la brâu, bogat ornate, mărturie a statutului social al individului. Exemple rafinate sunt ceasuriele firmelor Biedermeier și Belle Epoque.
Mi s-a explicat că un ceasornicar specialist venea în fiecare seară pe la 9, și întorcea câteva pendule care aveau, unele din ele, peste 200 de ani și încă mergeau.
Unele din exponatele anunțate în pliante erau luate la restaurare. Desigur am făcut câteva poze, dar la un moment dat devii delăsator – oricum nu vei putea cuprinde și aminti tot!
O vizită la muzeul ceasurilor este o plimbare prin istoria culturală și a artei.
DUMINICA. Frigul și umezeala din ultimele zile m-au dovedit. Cred că mă paște această răceală de când am stat o oră sau chiar mai mult pe cheiul Dunării așteptând vasul de croazieră.
Sunt bolnavă azi, nu îmi vine să ies tocmai în oraș. Cu toate astea va trebui să ies la prânz…
Am mers la stația mea preferată, la mallul dela Gazometru, unde existau câteva magazine-restaurant unde se putea mânca. Am decis să mă așez la McDonald. Mi-a părut bine că am ieșit, am mai văzut lume: bunicuțe cu nepoți îi tratau la McDonald. Perechi veneau pentru o cafea și o inghețată.

Dar la hotel, după cinci, se auzeau zgomote de tobe și alămuri. Vis-à-vis, la Arena Populară, se repeta pentru spectacol. Gălăgia aceasta nu o prevăzusem, adăugată la atâtea neplăceri ce le suporți într-un hotel!
M-am dus la recepție să mă plâng. Mi s-a propus să mă mut în altă cameră. Nu m-am așteptat la aceasta. Tânărul ce era de serviciu la recepție m-a ajutat să mă mut. Câte se adună în câteva zile! Lucruri care le voi lăsa la hotel.
Dela #305 m-am mutat la #243, la etajul 1; dar ce să vezi? Sau mai bine zis ce să auzi – căci de aici auzeam și mai bine gălăgia aceea muzicală. Ce să fac acum? Așa îmi trebuie, îmi era rușine să mai spun ceva.
Nu îmi era bine de loc, cred că am avut și temperatură sămbătă noapte. Medicamentele puține ce le aveam le terminasem. În Viena toate magazinele sunt închise duminica, chiar și farmaciile. Trebuia mers în centru, căutat una din acele farmacii desemnate să stea deschise 24 ore.

LUNI. Dat fiind că sunt in convalescență azi, am decis să mai reduc din obiective; adică să mă mulțumesc cu ce am făcut și să nu le înghesui pe toate în ultimele zile. Și totuși…lista de priorități spune: cadouri pentru nepoței. Dar unde să merg? Probabil că la Galleria și la oficiul poștal care este la stația de metrou Rochusgasse. Cum iar stătea să plouă, va fi bine de mers prin malluri. Am mers mai întâi la poștă. Am găsit o vânzătoare foarte cooperativă: am ales împreună timbre și colițe pentru copii.
Am dat o tură și prin piața adiacentă, căci era zi de piață. Erau de toate la prețuri exuberante. Cum îmi era foame, m-am oprit la un chioșc care avea câteva mese afară, din acelea cu scaune înalte – nu chiar pe placul meu. Am cerut un cârnat în pâine care s-a dovedit a fi sleit și neplăcut la gust. L-am lăsat pe farfurie.
Am luat-o repejor, căci se pornise o ploicică – spre Galleria. Am dar o raită prin magazine, am luat câteva nimicuri și m-am servit și cu o bună bucată de tartă.
Spre casă mi-am dat seama că trebuie să fac câteva cumpărături; duminică aruncasem masiv alimentele ce mi se păruseră…suspecte. Am mers la Hoffer, apoi al Billa pentru apă și bere.
Și așa a mai trecut o zi, iar mâine mă duc să văd căluții albi și frumoși la Școala Spaniolă de Călărie dela Hofburg.

MARTI. Plouă. Am luat micul dejun la hotel. Foarte variat și destul de abundent. Am luat metroul dela Gazometru și am ieșit la stația Herrengasse, pentru a merge la Școala de călărie (Spanish School), unde aveam bilet reținut încă din Canada. M-am așezat la coadă, în ploaie, lângă o tipă înaltă din a cărei umbrelă apa se scurgea pe mine.
Am urcat pe niște scări de serviciu și deodată s-a deschis sala de manej în fața noastră. Nu erau locuri, dar se putea sta în picioare la perete, pe niște gradene.
A început spectacolul. Opt cai cu cavalerii lor s-au învârtit în sus și în jos – era de fapt antrenament. Plătisem doar 24 e, ce voiam? Nu se puteau face poze de loc. Am furat totuși câteva. Bineințeles că am fost reperată de un băgător de seamă care s-a apropiat și m-a bruftuluit, în germană bieneînțeles.
Caii erau mândrii. Cei conduși de câte o fată - erau doi doar, păreau mai fericiți decât ceilalți și parcă mai jucăuși. Un cal care mi-a părut cu adevărat trist, mi-a atras atenția. Poate că antrenorul era un șef dur, care îl împungea cu pintenii adesea. Nu puteam observa de unde eram. Nu am stat până la sfârșit, am ieșit afară, în ploaie și am luat drumul către Volksgarten. Pe vreme bună ca și pe ploaie, un parc iți ajută să iți organizezi gândurile.

Renașterea a ajuns în cele din urma la Viena, unde documente care datează din 1572 se referă deja la o sală de echitație spaniolă din lemn. De ce spaniolă? Se pare ca rasele de cai spanioli erau cele mai potrivite pentru artele ecvestre, iar curtea habsburgică le-a folosit exclusive în acest scop. Tradiția continuă și astăzi, 23 iunie 2023.
M-am documentat un pic despre Școala Spaniolă și istoria ei. Exista o legendă calului alb de Lipizza: oare
Armăsarul alb din Lipizza se bazează pe o poveste adevărată?
Din filmul Miracolul armăsarilor albi, care are la bază o povestire despre colonelul Alois Podhajsky, directorul renumitei Școli Spaniole, care salvează frumoșii cai albi lipizzani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, poate aflăm răspunsul.

Școala Spaniolă de Echitație din Viena este emblematică pentru călărie, fiind casa faimoșilor armăsari albi lipizzani, scoală legendară în care călăreții învață metodele antice de echitație, iar caii învață să danseze și să execute manevre de haute école. Școala și-a sărbătorit cea de-a 450-a aniversare în 2015.
Există în culise mult mai mult decât se vede - iată câteva lucruri pe care poate nu le-ați știut despre școală, caii lipizzani și întreaga experiență!
Școala spaniolă de echitație cuprinde în totalitate trei campusuri: școala din Viena, herghelia din Piber și centrul de pregătire din Heldenburg.
Școala Spaniolă de Echitație din Viena. Aici trăiesc și performează armăsarii. Spectacolele, precum și antrenamentele au loc în incinta școlii de călărie de iarnă.
Herghelia din Piber crește lipizzanii care în cele din urma performează în Școala de călărie de iarnă: într-un aranjament reciproc avantajos, cei mai buni armăsari sunt selectați pentru antrenament și performanță haute école și apoi se vor întoarce la herghelia Piber pentru a reproduce cel puțin un sezon, asigurându-se o bună moștenire genetică. Liniile de descendență ale iepelor datează de la mijlocul sec. XVIII, iepele sunt supuse propriilor teste de antrenament și de performanță și nu încep să lucreze până la vârsta de cinci ani.
Centrul de antrenament Heldenburg a găzduit armăsarii lipizzani în vacanța lor de vară din 2005. Tinerii armăsari care au început la Heldenburg, se vor antrena aici cațiva ani înainte de a fi trîmiși la Viena. Heldenburg este, de asemenea, un centru de pregătire de dresaj clasic, care se adresează calăreților de nivel internațional. Armăsarii care se retrag din performanță, îsi vor trăi zilele la Heldenburg.

Arta haute école sau „liceu”, este azi recunoscută de UNESCO ca patrimoniu cultural immaterial, din 2015.
Acest termen desemnează aspecte ale culturii și tradițiilor transmise din generație în generație prin grai viu, orale, ca arta spectacolului sau alte ritualuri. Fiecare călăreț cu drepturi depline de instructor al Școlii de Eechitație Spaniolă, predă pe calea asistării orale - nu există manuale scrise.
Începând din 2001, femeile au ocupat câteva poziții importante în cadrul Școlii. Actualul director general al Școlii, Elisabeth Gürtler, și-a preluat funcția în 2001, devenind prima femeie în acest rol în istoria Școlii.
Lumea ecvestră s-a bucurat și în 2008, când primele eleve au fost acceptate în prestigiosul program de pregătire al școlii. Hannah Zeitlhofer a făcut istorie ca prima femeie care a ajuns la gradul de Calăreț: ea a parcurs în opt ani, perioada tipică pentru a ajunge la statutul de calăreț cu drepturi depline.
Caii lipizzani sunt disponibili pentru vânzare prin herghelia Piber.
Poate că nu veți putea cumpăra vreodată unul dintre armăsarii albi care dansează la școală, dar puteți cumpăra cai din aceste linii de sânge de clasă mondială. Aproximativ 45 de lipizzani sunt născuți la Piber în fiecare an, dar mult mai puțini ajung în programul de formare, așa că există întotdeauna cai disponibili pentru vânzare publicului larg.

Levade, courbette și capriole sunt sărituri clasice efectuate de armăsarii lipizzani la Școala Spaniolă de Echitație din Viena. Tradițiile acestei haute école ecvestre clasice au fost transmise prin grai viu de mai bine de 400 de ani. Odată ce acești armăsari albi, inteligenți, și-au încheiat pregătirea, ei sunt cunoscuți ca „profesori”.
Doar în Viena tradiția calăriei lipizzane a prevalat până astăzi. Caii Lipizzani, cea mai veche rasă domestică de cai din Europa, și-au luat numele de la o herghelie imperială care se afla în apropiere de Trieste.

În spectacolul de gală armăsarii execută mișcări precum pirueta, pasajul și piafa, cât și dificile sărituri la acompaniamentul muzicii clasice austriece.
Punctul culminant al serii, după “pas de deux” (doi cai în imagine în oglindă), este “cadrilul’, un dans foarte dificil cu opt cai lipizzani coregrafiați cu precizie pe muzică de dans din vremea Congresului vienez. Acest balet al armășarilor albi, necesită o concentrare intensă, încredere deplină între calăreț și cal, comunicarea lor care se face doar prin limbajul corpului – toate acestea constitue o operă de artă perfectă, vie, în care unitatea calului și a calărețului îi emotionează pe toți cei care sunt martori.

O plimbare pe ploaie în parcul Volksgarten este de milioane. Verdele copacilor este și mai verde, băltoacele oglindesc cerul – chiar dacă înourat, iar Elisabeta tronează la locul ei. O rață se scaldă într-un lăculeț din alee, păsărelele triluiesc – cred că mierle sunt, și ploaia continuă să cadă mărut și insistent.
Cumva am ajuns iar la Minoritenplatz și am intrat în biserica iezuită de stil pur gotic francez – Sf. Maria a Zăpezilor (fostă proprietate a comunității italiene din Viena), cu mozaicul comandat de Napoleon (copia dupa Cina cea de taina). De data aceasta am putut face poze. Cineva descoperise un comutator care aprindea un minut lumina și puteai vedea bine mozaicul. Pentru aceasta trebuia să pui un bănuț. Biserica mai are și o rozetă splendidă deasupra ușilor de intrare. Atât de mult rosu, verde și albastru împreună într-un vitraliu, parcă nu am mai văzut. Minoriții – sunt membrii ai unei branșe de călugări iezuiti.

De obicei când iau drumul către centrul Vienei, ies la stația de metrou Volkstheater. De aici poți ușor să parcurgi distanțele dintre diversele obiective. De exemplu, ca să ajung la muzeele Mumok și Leopold ar trebui să schimb metroul, să iau pentru o stație metroul pe linia U2, așa că prefer să merg pe jos de aici, dela Volkstheater.

Museumsquartier. Aici stau față în față clădirile celor două muzee Leopold și Mumok, formând o balanță de alb și negru. Primul este placat cu calcar alb de Dunăre, iar cel de al doilea cu granit negru. O piață mare cu un bazin și locuri de odihnă de o forma specială, invită turiștii să se oprească, să se însorească sau să bea ceva răcoritor. Muzeele acestea nu le-am vizitat anul acesta.
Tot de aici poti parcurge Ringul - inelul Vienei în jurul centrului, azi Ringstrasse.
Inelul este numele popular dat unei serii de bulevarde largi mărginite de copaci care înconjoară aproape întregul centru al orașului. Are aproximativ 6,5 km lungime și un numar mai mare de atracții istorice decât orice alt drum din lume. Traseul urmărește fostele ziduri de apărare ale orașului vechi, dezafectate în 1865.
In acest Tur pietonal poti să vezi: Rathaus (primăria), Burgtheater (teatrul național), Clădirea Parlamentului în stil elen, Neue Burg (o aripă a palatului), parcurile Burggarten, Volksgarten și Stadtpark - cu faimoasa statuie a lui Strauss, Staatsoper (opera), Muzeul Kunsthistorisches (muzeul colecțiilor de artă), Muzeul Naturhistorisches (Muzeu de Istorie Naturală), Justizpalast (Curtea Supremă), Muzeul MAK (Muzeu de Arte Aplicate), Votivkirche, „Zgârie-nori” Ringturm, Donaukanal (un canal al Dunării), Vechea Bursă de Valori, Universitatea din Viena, Academiile de Muzică si Artă.
Construcția Ringstrasse a fost o capodoperă în ceea ce privește planificarea urbană. Lucrările au durat mai bine de jumatate de secol, dar bulevardul rămâne și azi fără egal.

Declarația istorică a Kaiserului Franz Joseph a apărut în decembrie 1857 în Wiener Zeitung:
„Este voința mea ca expansunea centrului interior al orașului creând o relevantă conexiune între oraș și suburbii să înceapă cât mai repede posibil”.
Suburbiile Vienei urmau să fie conectate la centrul puterii imperiale. Ceremoniile oficiale de inaugurare au fost ținute de Kaiser Franz Joseph în fața Burgtor la 1 mai 1865. Doar o parte din Ringstrasse de astăzi, lățimea de 57 de metri, era finalizată la acel moment. Centrul Vienei nu mai era doar pentru societatea aristocratica si regală; înalta burghezie era acum și acolo. Iar burghezia evreiască, care a primit succesiv drepturi legale depline, a construit clădiri magnifice pe Ringstrasse (amintim saloanele lor exclusive: Palais Epstein, Todesco și Ephrussi).

MIERCURI. Dar ce plouă! Trebuie totusi să îmi văd de program. Am reținut pentru azi, bilet la Muzeul trăsurilor imperiale, muzeu ce face parte din complexul palatului Schönbrunn. Am luat metroul pe linia U4, am coborât la stația Schönbrunn într-o ploaie torențială. Cu mine erau și alti turiști, iar in drum spre palat am observant că înca două autocare și-au deșertat zeci de amatori de cultură.

In Muzeul Trăsurilor Imperiale (Kaiserliche Wagenburg) se găsesc trăsuri și vehicule folosite de casa imperială a Sfântului Imperiu Roman, a Imperiului Austriac și a Austro-Ungariei. Muzeul se află în curtea castelului Schönbrunn. deși ține de Muzeul de Artă și Istorie al Vienei (KHM).
Spre sfârșitul Monarhiei Austro-Ungare, trăsurile Curții Imperiale, cca 640 vehicule de diferite tipuri, se găseau în grajduri. Vehiculele erau în grija unui șef, al carui personal era format din 500 de persoane.
Nu numai împăratul și familia sa foloseau trăsurile de curte, ci si demnitarii și servitorii, până la actorii curții și băieții nobili.
După 1918, unele dintre mașini au continuat să fie folosite de oficialii din nou-înființata Republică Austria. Alte vehicule au mers la moștenitorii ce locuiau în afara țării, în timp ce o altă parte a fost vândută unor persoane fizice pentru a umple visteria goală a statului.
În 1922, o rămașiță a parcului de vehicule al curții, considerată semnificativ de importantă din punct de vedere istoric, a fost predată Muzeului Kunsthistorisches (KHM), inițial 90 de vehicule. În 1947, Muzeul Trăsurilor a fost separat de Colecția de Arme a KHM, devenind colecție independentă cu propriul directorat, personal științific și restauratori.
În noiembrie 2001, ultimul automobil de curte supraviețuitor, fabricat în 1914 de compania austriacă Gräf & Stift, a revenit la colecție cu împrumut permanent de la fostul său producător, care a răscumpărat-o la licitație. În 2007, Gloria von Thurn und Taxis, a împrumutat muzeului 17 dintre trăsurile și autovehiculele moștenite de familia ei.
Muzeul Trăsurilor adăpostește peste 5.000 de exponate, majoritatea datând din perioada barocului până la sfârsitul Imperiului Austro-Ungar. Din cele 161 de trăsuri, 101 provin din grajdurile curții vieneze și 50 din casele aristocratice austriece. Aproximativ 60 de vehicule sunt expuse în sălile Muzeului Trăsurilor.
Colecția cuprinde: calesti de gală, mașini de zi cu zi, vehicule de agrement, vehicule comerciale, sănii, scaune sedan, scaune de transport, automobile, harnașamente, șei, tablouri și schite grafice
Numim numai câteva dintre exponate importante ale muzeului: Trăsura imperială aurită, Caruselul de Aur al Mariei Tereza, Faetonul fiului lui Napoleon, Carul funerar al curții vieneze, Landauletul personal al împărătesei Elisabeta și Automobilul din 1914 păstrat de Gräf & Stift.

JOI. Azi nu mai plouă dar cerul este foarte întunecat. Am de vizitat câteva biserici, cele care mi-au mai rămas pe lista mea. Este Inălțarea azi la catolici, așa că probabil este slujbă mai peste tot, așa că nu m-am grăbit să plec devreme. Pe la 10:30 m-am hotărât totuși. Am coborât la Landstrasse să refac drumul ce îl voi face în două zile; din această stație voi lua trenul CAT spre aeroport.
Aveam azi în program Karlkirche și Muzeul Vienei, ambele în Karlplatz, așa că am luat metroul către această piață. La ieșirea din metrou, am remarcat cele două Pavilioane ale lui Otto Wagner (1899), vechi intrări de metrou. Acestea au făcut parte din proiectul de 36 de stații de metrou pentru care a fost angajat in 1892 arhitectul Otto Wagner. Construite într-un stil ce avea să fie la modă la începutul sec XX, Jugendstill, pavilioanele prezintă ingenioase combinații de materiale: marmură albă și metal prefabricat vopsit verde, cu acoperișul din cupru oxidat de un verde strălucitor. Anul acesta tocmai au fost în renovare.

Muzeul Orașului Viena (Historisches Museum der Stadt Wien), cu expoziția permanentă de artă și colecția referitoare la istoria Vienei din perioada neolitică până la mijlocul sec. XX, a functionat din 1887 până în 1959 în clădirea Primăriei Vienei. În 1953, Consiliul orașului Viena a aprobat construcția unui nou muzeu.
Arh. Oswald Haertl a fost ales pentru a proiecta clădirea. Muzeul a fost deschis la 23 aprilie 1959, ca primul muzeu construit în timpul celei de a doua republici. În parcul dîn față muzeului se găsesc câteva statui, printre care și cea a lui Rudolf, fiul împăratului Frantz Josepf. Desemea un sarcofag egiptean. Din nefericire anul acesta muzeul a fost închis pentru o mare renovare care probabil va dura ani.

Karlkirche, Viena
Invitație: „Requiem pentru Johann Bernhard Fischer von Erlach.
2023 este un an deosebit de interesant pentru Karlskirche, deoarece sărbătorim 300 de ani de la moartea arhitectului bisericii, Johann Bernhard Fischer von Erlach. În cinstea lui sărbătorim pe 20 aprilie. la 6 p.m. împreună cu Probst Petrus Stockinger Can.Reg. de la manăstirea Herzogenburg va avea loc un recviem solemn. Abația Herzogenburg îsi datorează și ea splendoarea barocă arhitectului Fischer von Erlach, așa că suntem deosebit de încantați să putem sărbători Requiem-ul în această legătură profundă. Corul de copii ceh „Boni Pueri” ne va însoți, iar apoi va avea loc și o agapă în sala rectoratului.”

Acest pliant, desigur în germană, era oferit trecătorilor și vizitatorilor.

La vârstă de 60 de ani, Johann Bernhard Fischer von Erlach a început construcția bisericii Karlkirche dedicată Sf. Charles Borromeo, biserică ce va fi terminată de fiul său.
Karl VI a inițiat construcția în urma epidemiei de ciumă din 1713. Clădirea combină elemente de arhitectură romană (Coloana lui Traian, porticul roman al Panteonului), cu elemente renascentiste (Domul Bazilicii St. Petru din Roma) și baroce.
Este cea mai frumoasă biserică barocă a Vienei. La interior cupola este acoperită de fresce de Johann Michael Rottmayr. In 2017 am urcat cu un lift sus, aproape de cupolă. Se putea observa munca de execuție a acestei atât de dificilă lucrare de restaurare. În fața biserici se află o fântână cu o sculptură de Henry Moore.
Nu am vizitat biserica anul acesta. Era în pregătire pentru evenimentul mai sus menționat. M-am plimbat prin Karlplatz, am stat pe bancă, am urmărit munca grădinarilor – se aduceau ghivece enorme cu plante exotice. Dar mai mult m-am bucurat de cântecul pasărelelor…copacii din fața universitătii tehnice au crescut foarte mari și unii erau în floare, ceeace atrăgea insectele care erau urmărite de aceste păsări cântătoare.

Din cele 12 biserici recomandate de ghidul vienez, am vizitat déjà majoritatea fie anul acesta, fie în anii trecuți:
1. St. Stephen's Cathedral
2. St. Charles Church - Karlkirche
3. Votive Church
4. Church of St. Augustin
5. St. Francis of Assisi Church
6. Steinhof Church
7. Ruprechts Church - cea mai veche din Viena
8. Greek Church of the Holy Trinity – cartierul Fleishmarkt
9. Dorotheergasse Evangelical Church
10. Franciscan Church
11. St. Peter's Church
12. St. Charles Borromeo Church (Central Cemetery)

În plus am adăugat pe listă câteva favorite ale mele, biserici ce mi-au plăcut și le-am revizitat, ca Sf. Michael lângă Hofburg, St. Anne, ambele baroce de o deosebită frumusețe, biserica iezuită a universității din Viena și catolică dominicană Sf Maria Rotunda despre care vorbesc mai jos.

Ajungând în Doktor Ignaz Seipel Platz 1, am intrat în frumoasa Biserică Iezuită (Jesuit Church) construită între 1623 si 1627 pe locul unei capele, pe vremea când iezuiții și-au unit propriul colegiu cu facultatea de filozofie și teologie a Universității din Viena. Împăratul a oferit teren atât pentru colegiu, cât și pentru biserică, biserica însăși fiind închinată Sfinților Ignație de Loyola și Francisc Xavier.
În 1703, fratele Andrea Pozzo, S.J., arhitect, pictor, sculptor și maestru în quadratura**, a fost solicitat de împăratul Leopold I să redecoreze biserica. El a adăugat turnuri gemene și a refăcut fațada într-un stil baroc timpuriu. Desenul ferestrelor, nișele înguste (cu statui) și partea centrală a fațadei, se abat de la stilul baroc al turnurilor. Pozzo a murit pe neașteptate în 1709, și a fost înmormântat în biserică.
După terminarea lucrării, biserica a fost re-dedicată Adormirii Maicii Domnului.
Dimensiunile bisericii sunt: L= 55 m; l= 25 m.
În ciuda exteriorului său relativ auster, interiorul este remarcabil de opulent, cu stâlpi de marmură ersatz aurie și o serie de fresce alegorice pe tavan. Tavanul bolții semicirculare a fost împărțit în patru travee cu picturi în perspectivă, folosind tehnica iluzorie. Executat de Andrea Pozzo în 1703, remarcabilul trompe-l'oeil, pictat pe o parte plată a tavanului, este o capodoperă.

** quadratura este un sistem de perspectivă în care liniile focale încep de la colțurile fiecarei piese și se întâlnesc în punctul central de fugă, făcând pictura să pară aproape tridimensională. Pozzo este cunoscut și pentru Tratatul său în două volume: perspectivae pictorum și arhitectorum, una dintre cele mai vechi cărți cunoscute despre perspectivă. Pozzo a fost renumit pentru aplicarea cunoștințelor sale la proiectarea lucrărilor de artă pentru cupolă, absidă și tavanul Bisericii Sf. Ignațiu din Roma, iar stilul său a fost ulterior copiat în bisericile din întreaga Europă.

Biserica Dominicană (Katholische Kirche Maria Rotunda) situată in Postgasse 4, este o biserică parohială în stil baroc timpuriu, bazilică minoră din centrul istoric al Vienei.
Prima biserică de pe acest loc a fost construită în 1237 de călugarii dominicani noi sosiți, pe un teren alocat în 1225-1226 de către ducele Leopold al VI-lea. Naosul a fost extins între 1458 și 1474. Biserica a fost grav avariată în timpul primului asediu al Vienei de către turci (1529).
În 1631 dominicanii au început construcția unei noi biserici, după planul lui Jacopo Tencala, arhitectul prințului Maximilian de Liechtenstein. Maieștrii constructori au fost Jacopo Spacio, Cipriano Biasino și Antonio Canevale. Ei au introdus în Viena stilul baroc Italian.
Piatra de temelie a fost pusă de împăratul Ferdinand al II-lea la 29 mai 1631. Lucrările de structură au fost terminate în 1634. Ultima sfințire a fost în 1674, când biserica a fost ridicată la statutul de bazilică minoră.
În 1927 denumirea ei era „Basilica Rozariu ad S. Mariam Rotundam”.

Fațada a fost construită în stil romano-lombard cu coloane dominante, susținând cornișa. Biserica este formata dîntr-o nava centrala lungă, flancată de trei capele laterale pe fiecare parte, un transept, un cor și o absidă. Naosul are aproximativ 25 m lungime, 14 m lățime si 22,10 m înălțime. Domul mare atinge o înălțime de 23,80 m. Deasupra fiecarei capele laterale se află o galerie cu un balcon puțin adânc.
Interiorul impune prin arhitectură și stucaturi rafinate. Ferestrele semicirculare lasă să intre o lumină blândă ce avantajează frescele tavanului boltit în butoi, fresce ce sunt opera lui Matthias Rauchmiller (1675), arătând în culoarea și compoziția lor influența lui Peter Paul Rubens. Ele înfățișează viața Maicii Domnului în 46 de scene.

Renumitul pictor Carpoforo Tencalla a decorat în același timp absida din jurul altarului principal cu două picturi istorice: Bătălia de la Muret (1213) si Bătălia de la Lepanto (1571). Tencala a adaugat si câteva picturi pe peretii laterali. Fresca din dom datează din 1836 si este de Franz Geyling.
Alti artiști ce au contribuit la realizarea interiorului sunt: Carl Roesner, Leopold Kupelwieser.
Amvonul aurit datează din 1700 și a fost realizat de Matthias Steinl, după o gravură a lui Jean le Pautre (1618–1682), care încă poate fi văzută la Muzeul Martin von Wagner din Würzburg, Germania.
Pictura din altarul Sfântului Dominic este de Tobias Pock (1655), înfățișând sfântul adorând Treimea. Statuia este o copie a adevăratei imagini a Sf. Dominic din biserica de pelerinaj din Soriano, Calabria.
Capela laterală a lui Vincent Ferrer; contine un tablou de François Roettiers.
Corpul principal al orgii a fost realizat în două părți în jurul anului 1750. Actuala orga cu 34 de registre datează din 1895–1896 si a fost renovată în 1991. Hans Haselböck a fost organist al bisericii din 1949 până în 2014.
Arhiducesă Claudia Felicitas, a două soție a lui Leopold I, împărat al Sf. Imperiu Roman, a fost înmormântată în cripta acestei capele. A murit la 2 septembrie 1676, la vârstă de 22 de ani..

Districtul Fleischmarkt este un cartier foarte vechi al Vienei. Aici s-au stabilit măcelarii din anul 1200 și tradiția de piață a continuat până în ultimii ani când s-au deschis baruri și restaurante care concurează piața.

Oficiul postal al lui Otto Wagner situat in Biberstrasse, nu departe de Dr. Ignaz Seipel Platz, vis-à-vis de Universitate, era bineințeles închis căci eu am ajuns acolo dupa ora 3. Se putea privi înăuntru, așa că am făcut poze.
Piesa de rezistență a acestei clădiri de stil Jungenstill, este holul central. Am observat bolta în forma de cilindru care lasă să pătrundă o lumină albă, rece, difuză, îndulcită de reflecția pardoselii din blocuri de sticlă. Coloanele de aer condiționat au fost ornamentate cu sculpturi; mobila, desenată și ea de arhitect este și azi în uz. Cu ani în urmă cineva mi-a făcut o poză stând într-o băncuță din oficiu și scriind o scrisoare sau poate o cerere. Stilul Jungenstill nu este sever, iar cele două Victorii înaripate de pe clădire, sculpturi de Othmar Schimkovitz, fac cumva legătura cu celelalte clădiri de pe ring.

M-am îndreptat spre stația de metru Swedenplatz. Am căutat banca ce inconjura platanul bătran și jupuit, pe care am stat odată. Azi banca nu mai este, iar zona respectivă este tristă și cu multe chioșcuri de fast-food.

VINERI. Sejurul meu la Viena se apropie de sfârșit și mi-au rămas obiective pe care nu le-am putut vizita din lipsă de timp sau pentrucă erau închise.
Azi am să fac o vizită vestitei doamne arhitect Margarete Schutte-Lihotzky, cea care a desenat prima bucătărie modulată acum aproape 100 de ani. Apartamentul ei micuț se află pe Franzensgasse 16/40.
L-am găsit greu, căci harta mea pe telefon m-a trimes ocolit, dela Landplatz pe străduțe în sus și în jos. Când disperasem, obosisem și credeam că nu mai ajung la timp –apartamentul memorial se deschidea la 2 pm și nu era deschis decât 2 ore, l-am găsit. Era așa de ușor de ajuns din Nashmarkt! În fine am intrat odată cu doamna care avea grijă de apartament.
Micuț, draguț, cu balcon și flori. Desigur doamna arhitect părăsise de mult lumea noastră, a trăit până la 102 ani, cu câteva zile înainte de a face 103 ani, și a fost mereu activă fie în Viena, fie în Istambul, Sofia, Cuba sau URSS.
Margarete Lihotzky s-a născut la 23 ianuarie 1897 într-o familie burgheză în cartierul Margareten, Viena. Bunicul ei, Gustav Lihotzky a fost primar al orașului Czernowitz, Bucovina Ducală, iar mama ei Julie Bode era rudă cu Wilhelm von Bode (vezi Bode Museum in Berlin).

Tatăl ei a fost un funcționar public cu minte liberală, Erwin Lihotzky, al cărui pacifism l-a făcut să salute sfârșitul Imperiului Habsburgic și întemeierea republicii în 1918. Lihotzky a devenit prima studentă la Kunstgewerbeschule, astăzi Universitatea de Arte Aplicate din Viena, unde au predat artiști renumiți precum Josef Hoffmann, Anton Hanak și Oskar Kokoschka. Lihotzky a intrat pe baza unei scrisori de recomandare a lui Gustav Klimt, cunoscut al unui prieten al mamei Margaretei.
Lihotzky a studiat arhitectura sub Oskar Strnad, unul dintre pionierii locuințelor sociale accesibile dar confortabile pentru clasele muncitoare. Inspirat de el, Lihotzky a conectat designul la funcționalitate.
După absolvire, a colaborat și cu Adolf Loos, planificând apartamente pentru invalizi și veterani din Primul Război Mondial. Ea a lucrat alături de arhitectul Josef Frank și de filosoful Otto Neurath în Asociația austriacă pentru așezări și alocații.

Bucâtăria din Frankfurt proiectată în 1926 de arh. Margarete Schütte-Lihotzky pentru ansamblul de locuințe sociale al arh. Ernst May, a fost o piatră de hotar în arhitectura casnică, precursorul bucătăriilor moderne modulare.
Aproximativ 10.000 de unități au fost construite la sfârșitul anilor 1920 la Frankfurt. În 1930, guvernul sovietic a cerut lui Ernst May să conducă o „brigadă de construcție” pentru a implementa modelul Frankfurt în noile orașe industriale din Uniunea Sovietică. Lihotzky a stat 3 ani in URSS, cât a durat contractul.

Proiectarea bucătăriei de către Margarete Schütte-Lihotzky pentru Römerstadt (oraș satelit lângă Frankfurt), a trebuit să nu ocupe prea mult din spațiul total al apartamentului. Designul ei a plecat de la bucătăria - camera de zi comună, de atunci.
Muncitorul tipic locuia într-un apartament cu două camere, în care bucătăria îndeplinea mai multe funcții simultan: pe lângă gătit, unul lua mașa, locuia, se îmbăia si chiar dormea acolo, în timp ce a doua cameră, destinată să fie sălon, era adesea rezervată pentru ocazii speciale cum ar fi o cină de duminică.
În schimb, bucătăria lui Schütte-Lihotzky era o cameră mică, separată, conectată cu camera de zi prîntr-o uşă glisantă; separând astfel funcțiile muncii (gătit etc.) de cele de viață și relaxare, în concordanță cu viziunea ei despre viață, arhitecta a spus:
„În primul rând, [viața] este muncă, iar în al doilea rând este relaxare, companie, plăceri.”
În 1990, o machetă a bucătăriei din Frankfurt a fost expusă la Muzeul de Artă Aplicată din Viena.

SĂMBATA. Azi este ziua când plec din Viena. Peripeții de dimineață, sculat pe la 5:30, căci luam metroul și apoi trenul CAT.
Era practic faptul că puteam lăsa bagajul de cală chiar în stația de plecare a trenului din Viena, așa încât la aeroport nu mai aveam grijă.
În ora cât a durat zborul către București, am trecut în revistă activitatea mea și mi-am făcut din nou o listă cu ce rămâne de vizitat. Dar cum am ajuns destul de repede, lista este destul de scurtă.
Ce nu am vizitat la Viena
- Cartierul cu birourile centrale ale ONU, odată cel mai nou in Viena
- Cîmitirul Central
- Localitatea Baden și alte împrejurimi interesante
- Palatul Liechtenstein din oraș

Am apreciat munca de sistematizare urbană dusă de edilii orașului, modul inteligent în care sunt renovate clădirile pentru a nu ieși în evidență prin finisaje și culori șocante, respectând epoca lor de construcție.
Se pune accent pe mediul verde; parcuri bine plasate și spațioase procură oxigen în aglomerațiile tot mai poluate. În viața modernă caracterizată de viteză, de renunțarea la tradiție, trebuie păstrat un loc plimbărilor in aer liber. În această idee au fost amenajate malurile Dunării, s-a săpat Donau Canal, și s-au trasat alei pietonale cât și pentru biciclete. Mai mult ca oriunde am văzut că în Viena lumea iese seara pe stradă la plimbare, sau intră în cofetării pentru a servi preparate tradiționale.

Toronto, septembrie 2023
Arh Mariana Popa

Arh Mariana Popa 9/23/2023

Contact:

Informatii Utile despre Canada si emigrare.

Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.

Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!

Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

created by Iulia Stoian