Când planetele se aliniază si Dumnezeu te iubeste
Încă nu mi-am revenit din acest vis în continuă desfăsurare deja de peste un an, si vreau să-l captez în scris, până nu dispare brusc, asa cum a si început, tot spontan.
Începutul.
Liceul l-am făcut la Timisoara. Până în clasa a 9-a inclusiv, am făcut Liceul Eftimie Murgu, numit si Scoala medie Nr. 3, cu pedigri regal, fosta Carmen Silva. Acolo mi-a plăcut mult. Era aproape de casă, o plimbare mai vioaie de vreo 20 de minute. Exact cât timp îmi trebuia să mă simt total trezit si gata de actiune. Dacă mă gândesc bine, principala atractie de a fi la acea scoală era că mă tinea cu putere în zona mea de confort. Asta însemna că puteam să rămân cu relativă usurintă printre cei mai buni elevi din clasă, fără să fac un efort deosebit. Pericolul acestei situatii era că nefiind stimulat mental si intelectual la potentialul meu adevărat, as fi putut cu usurintă să alunec într-o relativă mediocritate, nu tocmai dezirabilă pentru un viitor profesional competitiv.
Toate astea s-au schimbat când în 1965, s-au înfiintat în România clasele speciale de fizică. La Timisoara era doar o singură clasă de acest fel, cu toate materiile ca la o scoală medie obisnuită, dar fizica si matematica se predau la nivel de universitate anul I, cu profesori universitari. Ideea era că cei care plănuiau să-si continue studiile mergând la facultate ar fi ajuns mult mai bine pregătiti, cu sanse superioare de a trece cu succes examenele de admitere. Candidatul concura cu media dintre nota finală de la examenul de Bacalaureat si cea obtinută la examenele de intrare la facultate. Ambele note erau influentate favorabil de pregătirea avansată de la clasa specială de fizică.
Eu eram relativ multumit cu situatia mea de la liceul obisnuit, dar tatăl meu a hotărât să aibă o convorbire serioasă cu mine.
Am făcut o plimbare lungă si relaxantă împreună, si totul a decurs ca o conversatie lejeră si prietenoasă, nu ca o “lectie” de la “babacu”. Fiule, mi-a spus, pentru binele si viitorul tău nu te multumi cu statutul de “chior printre orbi”. Înscrie-te la clasa specială de fizică. O să ai multă concurentă, dar ti se vor îmbunătăti cunostintele, nivelul de pregătire pentru facultate, ti se va ascuti mintea si o să intri la facultate cu notă mai mare, mai onorabilă. Mândria si respectul pentru tine însuti vor creste, îti vei construi o carieră din care o să trăiesti toată viata, probabil foarte bine.
Am simtit că tata are dreptate si în esentă, totul era spre binele meu. E adevărat că se va putea mândri si el, dar care fiu nu doreste ca tatăl lui să fie mândru de el?
M-am hotărât destul de rapid să las ceva confort si lene de o parte. M-am înscris, am fost acceptat si am devenit unul din elevii clasei speciale de fizică la Liceul 10 din Timisoara.
Programul dura doi ani, clasa X-a si a XI-a. Noi eram ultima generatie de liceu de 11 clase, după noi începea noul sistem de 12 clase de liceu. La liceul ăsta mai erau încă 4 clase paralele cu program normal. Programul nostru de fizică si matematică era într-adevăr special, dar mai aveam câteva lectii comune cu “nespecialii”, cred că de educatie fizică si unele limbi străine.
Desi ochii mei erau concentrati pe învătătură, totusi le-am dat destulă libertate de privire ca să observ că în clasele “nespeciale” erau câteva fete foarte drăgute si speciale.
Mi-a atras atentie o anume elevă, cu numele de Pusa, dintr-o clasă a X-a paralelă, care în ochii mei se distingea prin niste calităti foarte atractive. Avea păr bogat, castaniu, cu usoare luciri roscate, pe care-l purta cu breton si codite, si uneori căzând în spate, natural. Ochii ei erau foarte vii si expresivi, iar privirea ei emana inteligentă, bunătate si inocentă. Ei erau căprui, dar de două nuante diferite, unul maro închis si celălalt maro deschis. Asta îi dădea un farmec deosebit si nicidecum nu m-am gândit la acest fapt ca la un “defect” de nastere, ci ca la o curiozitate care în cazul ei se adăuga la farmecul privirii ei.
Zâmbetul Pusei, era fermecător si buzele ei dezveleau niste dinti sănătosi, albi, foarte frumosi si perfect aliniati. Când era amuzată, si cu mine era des, Pusa putea să râdă si zgomotos în rafale de hohote, care erau foarte contagioase.
Avea un corp bine proportionat, suplu, cu mijlocel subtire, de statură medie, sănătos, atrăgător, cu un piept de nota 10. Pe fata asta îti venea s-o ridici cu două mâini, s-o îmbrătisezi, s-o săruti si pe obraji si pe buze, si să-i spui ceva drăgăstos. Pusa era mai tot timpul foarte veselă, plină de viată si energie. Ceea ce impresiona pe multi care au cunoscut-o, era inteligenta ei deosebită si iuteala de minte.
La scoală, mai ales în pauza mare, ne întâlneam pe coridor, discutam si râdeam. Nici nu conta prea mult ce spuneam, că plăcerea si emotia revederii era destul de mare si doar privindu-ne ne făcea fericiti.
Profesorii nostrii au observat destul de repede că aceste întâlniri de pauză au o motivatie sentimentală dar n-au făcut nici o observatie, întrucât amândoi eram asa zisi “elevi buni” si nu părea că performanta noastră la învătătură să fie afectată negativ de această relatie sentimentală. Poate dimpotrivă. Oricum am devenit în scurt timp un cuplu cunoscut si simpatizat.
La un moment dat, un coleg de al nostru a organizat o petrecere la el acasă, unde am fost invitati si noi doi. Era muzică bună, dans, mâncare de calitate, si ne-am simtit extraordinar. Nu ne puteam lua ochii unul de la altul si simteam în timpul dansului o comunicare si transfer de energie erotică de putere si profunzime adolescentină. Acest eveniment social a marcat o nouă etapă a relatiei noastre care s-a consolidat după această petrecere si eram deja îndrăgostiti unul de altul de-a binelea.
A urmat o viată de cuplu stabil, cu plimbări, excursii de tot felul si au început si vizite acasă. Am fost prezentati părintilor nostrii si părintii ne-au plăcut. Asta a usurat mult posibilitatea de a fi împreună si părintii Pusei aveau totală încredere în mine si în noi. Bineînteles că ne mai întâlneam si pe furis, că doar ca adulti nu trebuia si nu voiam să împărtăsim chiar totul cu părintii.
Apogeul libertătii noastre de a fi împreună s-a întâmplat când ne-am dus împreună într-o vacantă splendidă la Mamaia, la Marea Neagră. Am păstrat de acolo câteva poze alb-negru de la plajă, deosebit de frumoase, mărturii ale tineretii, prospetimii si inocentei noastre la 19 ani.
Eu îmi petreceam parte din vară pe litoralul românesc, în calitate de ghid turistic la BJT si ONT, cu specialitate de organizarea vacantelor si programelor pentru turisti cehi, slovaci, polonezi, unguri, rusi si altii, pentru că vorbeam bine acele limbi, si altele, si aveam licentă de ghid turistic. Asta a durat pe perioada verilor de liceu si a continuat si în verile de facultate. Retrospectiv, se pare că aceste activităti n-au fost perfect aliniate cu planuri foarte serioase de viitor împreună, dar la vârsta respectivă savuram tot ce aveam frumos si unic, împreună cu Pusa.
Când a venit timpul, amândoi am intrat la Facultate si am devenit colegi la Facultatea de Electrotehnică.
Intensitatea relatiei noastre a continuat să fie cu totul deosebită, ceva care-ti dă resurse si amintiri extraordinare pe o viată întreagă. Această legătură a tinut până în anul II de facultate.
În vara respectivă, când m-am întors de pe litoral, relatia a luat o pauză si tot ce a fost unic până atunci a fost încapsulat ermetic în inimile noastre si pus la păstrare pe o durată indefinită.
Vietile noastre au continuat în paralel si separat. La un moment dat, Pusa s-a măritat si a rămas măritată timp de multi ani.
Eu am plecat câtiva ani mai târziu din România în Olanda, apoi în Franta si apoi în Canada unde sunt deja de peste 40 de ani. M-am însurat si eu în Canada si am avut si eu o căsnicie lungă si fericită. Sotia, o lingvistă, scriitoare si muziciană de renume în Croatia a venit si ea în Canada la începutul războiului balcanic.
Si-a continuat cu succes, cariera universitară la Toronto, mai ales în mitologie greacă si romană, de care era foarte pasionată si de medicină alternativă, pe care a studiat-o deja în Croatia si a continuat-o si în Canada. Am avut o fiică exceptional de frumoasă si multitalentată care a devenit profesoară de italiană si spaniolă, iar mai târziu o avocată de mare succes. Am fost o familie strânsă, unită prin dragoste, cultură europeană, cu o multime de afinităti pentru diverse lucruri si umor solid, alimentat în permanentă de referinte comune europene si canadiene. Se râdea la noi cu mare poftă si foarte des si astfel am putut să trecem mai usor prin multe dificultăti. După ce mi s-a născut si nepotica, fiica fiicei mele, s-a mai adăugat încă o dimensiune de fericire în familie, cum stiu toti cei care au copii si nepoti.
În toamna lui 2021, totul s-a schimbat brusc si extrem de brutal si dureros. Au plecat din viată atât sotia cât si fiica mea, aproape simultan. E greu de imaginat anvergura si monstruozitatea acestei tragedii de neconceput. Am rămas instantaneu fără sotia si fiica mea iubită, persoanele cele mai valoroase din viata mea.
Nepotica, dulcea mea nepotică, cu care am petrecut împreună cu sotia mea 3 ani din viata noastră, de facto crescând-o si educând-o, n-a mai fost nici ea disponibilă sau vizibilă. Ginerele meu a vândut casa lor în câteva zile si s-a mutat la părintii lui cu fiica sa care era si nepotica mea. Si asa a rămas până azi. O tin în totală izolare de mine si încearcă să-i steargă memoriile din trecut. Amintirile despre mama, bunica si bunicul. Oare e posibil asa ceva? Am peste 6.000 de poze si video-uri făcute în cei 3 ani, cât am stat la copii care documentează o viată de familie si socială foarte fericită si bogată. Cu asta mă consolez deocamdată.
După deces si izolare, am căzut într-o mare depresie din care nu stiam cum să ies. M-am consultat cu multi specialisti în materie de dinamică si psihologia doliului si a pierderii ireversibile ale celor mai dragi, si asta m-a ajutat putin. Am vorbit si cu multi avocati, care mi-au deschis ochii la diferite optiuni cum să obtin acces la nepotică în conditii de ostilitate totală din partea ginerelui si a familiei lui. Suma sumarum, am înteles totusi că trebuie să găsesc în mine însumi puterea si întelepciunea de a trăi mai departe, sănătos, stabil, activ si productiv.
Am început să mă concentrez din nou pe odihnă bună, alimentatie sănătoasă, gânduri pozitive si sport. Am fost sportiv toată viata, înotam mult si cu regularitate si făceam plimbări în aer liber si natură. M-am înscris la un centru sportiv de clasă, cu niste bazine exceptionale si mergeam la înot de 3-4 ori pe săptămână. După exercitii mă simteam foarte bine, energizat si temporar optimist. Totusi, când veneau serile, mă simteam destul de izolat, singur, trist si mă întrebam despre rostul vietii, în general. Fără răspunsuri foarte clare. Am devenit un recidivist, uitându-mă aproape în fiecare seară la acele poze de familie cu sotia, fiica, nepotica cu emotii extraordinare si tristete nespusă.
Unii specialisti au recomandat să nu mă mai uit asa de mult la pozele acele de familie pierdută, minunate dar foarte răscolitoare. Cu timpul, asta ar putea deveni mental vătămător. Am reusit să ascult în mare parte de acest sfat.
Din necesitate, am învătat să gătesc, dar am folosit si serviciile unei doamne din România, care gătea acasă la ea pe bani. Asa că mă descurcam binisor si mergeam să-mi aduc multă din mâncare, gătită de doamna Floricica. Ea avea vreo 70 de ani si a fost ingineră textilistă în tinerete.
A trecut timpul si pot să zic că în ciuda a tot ce am făcut pentru propria mea sănătate si bunăstare, starea mea predominantă era de adâncă tristete si lipsă de motivatie mai pentru orice, chiar si pentru scris, care a fost o mare pasiune de a mea. Totul cam mirosea a depresie.
Prin martie 2022, am primit corespondentă de e-mail din România, anuntându-mă că Facultatea de Electrotehnică din Timisoara, pe care am absolvit-o si eu, organizează un mare banchet pentru celebrarea aniversării de 50 de ani de la terminarea facultătii la care am fost invitat si eu.
Dintr-o dată s-a deschis pentru mine perspectiva de a-mi schimba complet mediul depresiv în care trăiam, să merg în orasul meu natal Timisoara, să mă întâlnesc cu fosti colegi de facultate si prieteni, să celebrez o aniversare rotundă si foarte semnificativă, să mai explorez România si frumusetile ei, ceea ce eu nu am făcut suficient când trăiam acolo. Pe lângă asta, puteam să mai călătoresc prin Europa, unde aveam prieteni peste tot si să fac ceva turism serios.
Totusi, aproape nemărturisit, stiam că poate mă voi putea vedea si cu Pusa, iubirea mea din tinerete care mi-a fost colegă si la scoală si la facultate. Noi mai schimbam ocazional e-mail-uri mai ales de sărbători si aniversări si stiam în linii mari câte ceva despre viata fiecăruia. Oricum, eu eram într-o căsnicie stabilă si fericită, pe când ea era deja văduvă de câtiva ani.
Când am primit lista de participanti, am văzut că si Pusa era pe listă. Asta mi-a dat o motivatie în plus, că eram mai putin interesat să mă văd cu fostii mei colegi, după o pauză de 50 de ani decât să mă văd cu Pusa.
Ea, de când a rămas singură ducea o viată foarte rezervată, cu socializare minimă. I-am scris s-o întreb dacă intentiona să meargă la banchet, dar mi-a spus că nu, si că nu era de loc doritoare să meargă acolo. A mai adăugat, că dacă cumva eu doresc să merg, poate ar veni si ea, altfel, nu. A devenit foarte clar că aveam amândoi interese comune, mai ales să ne vedem noi doi.
Am rugat-o să se intereseze de niste hoteluri bune, chiar să meargă să le vadă. A făcut-o si mi-a trimis si niste poze de la hotelul Continental, foarte bun, cu piscină si un restaurant excelent. Am făcut rezervări pe o săptămână si mi-am cumpărat un bilet numai “dus”. Mă gândeam că stau cât vreau în Europa si mă întorc când am chef.
Am sosit cu două zile înainte de data banchetului. Pusa a apucat să-mi scrie că mă va astepta la aeroport, la Timisoara. Am sosit din München, unde am făcut escală venind din Toronto. Când am iesit din aeroport, la Timisoara, mă astepta Pusa, extrem de emotionată, la fel ca si mine, de fapt. Ne-am îmbrătisat strâns si am început să ne îndreptăm spre parcare, doar la câtiva pasi, unde ne astepta limuzina cu sofer, cu care venise. A rezultat că domnul cu limuzină a fost soferul lui Pusa, când ea era într-o pozitie importantă la Întreprinderea de Retele Electrice. În masină, sedeam pe bancheta din spate si ea se tot uita la mine asteptând să-mi pun ochelarii pe nas. Dar asta nu s-a întâmplat. Apoi m-a întrebat dacă port ochelari. Care ochelari, dragă, am numai 73 de ani. A tras un zâmbet si a spus că o prietenă de-a noastră de la scoală, Adi, i-a arăta niste poze unde cică eram si eu dar cu ochelari si a încercat s-o convingă pe Pusa că acela eram eu. Pusa nu s-a lăsat convinsă că stia că eu nu purtam ochelari, dar pe poza aceea antică, alb negru, cel care purta ochelari de fapt nu eram eu. Poate Adi avea nevoie de ochelari.
Ne tineam de mână în masină si curând am ajuns la hotel, la Conti. Eu mi-am dus bagajele sus în cameră si am coborât curând în hol, unde mă astepta Pusa. Am invitat-o la prânz la restaurantul hotelui, care era foarte bun cu specialităti românesti traditionale gătite la perfectie. Bineînteles că am început cu un aperitiv cu telemea si măsline, urmat de o ciorbă de văcută, grozavă. Apoi un felul doi, cu pui fript, cartofi gratinati si salată de rosii cu castraveti. Am vorbit relativ putin, că eu eram obosit de drumul lung, dar ne uitam cu mult drag unul altul.
Când a venit si desertul, scânteia care s-a creat dintre noi de la sosirea mea, se transformase deja într-o flacără. Am mai vorbit niste banalităti, dar fără atentie concentrată. Mai mult ne priveam si ne studiam, si parcă simteam în suflet cam tot ce încă nu ne spusesem. Era greu de crezut că ne-am revăzut si aveam nevoie de ceva timp să credem că asta s-a întâmplat si să putem si savura din plin. Plutea putină nostalgie în aer, ca si cum urma să ne despărtim, nu să ne reunim si să continuăm saga noastră după o jumătate de secol.
Ciorba am înfulecat-o cu poftă si lăcomie, că era foarte bună si îmi era foame. În pauza de asteptare pentru felul doi, am continuat să ne studiem si să absorbim schimbările fizice petrecute în acesti 50 de ani, si rezultatul a fost uluitor.
Vocea, zâmbetul, privirea, tinuta, gesturile, parcă nu s-au schimbat de loc, iar ceea ce s-a schimbat, a devenit total transparent. Am simtit cum mi se reîncălzea inima si sufletul si eram gata s-o accept si reîndrăgesc pe fata asta cu o nouă intensitate. Felul în care mă privea si asculta mi-a dat mari sperante că această întâlnire nu va fi doar una cu o veche prietenă din trecutul îndepărtat.
După prânz, ne-am înteles, mai ales la sugestia Pusei că va fi bine să mă odihnesc si să iau o pauză a doua zi, iar în dimineata banchetului, urma să vină la mine la hotel să avem un mic dejun împreună după care să mergem sus în cameră să ne “tragem la spitz “gata pentru banchet si să plecăm de acolo cu un taxi, direct la banchet. Asa am si făcut. Era sfârsitul lui mai si ziua banchetului era o zi ploioasă.
Am ajuns rapid la Facultatea de Electrotehnică “nouă”. Când am absolvit, facultatea mai era în clădirea fostului liceu al “Piaristilor”, exact în centrul orasului. Mai târziu, s-a mutat în locatia nouă, iar “Piaristii” au reintrat în posesia fostului lor sediu.
Nu eram familiar cu interiorul noii locatii, dar era si ea foarte centrală. Am fost întâmpinati de doi fosti colegi care au făcut o carieră academică de vârf si mai lucrau si acuma, la pensie, în calitate de consultanti si cercetători cu normă redusă. Unul din ei, Marius, a fost deosebit de bucuros să mă vadă si extrem de prietenos. El m-a însotit la prima sală de întâlnire, în care deja sedeau câtiva colegi, care tocmai sosiseră si ei.
Când am intrat, lumea s-a sculat de pe scaune, a venit spre mine si ne-am îmbrătisat cu căldură, ca prieteni vechi. Urma să conversăm si să ne refamiliarizăm unul cu altul. Cineva a propus să trecem prin acest proces adresându-ne întregului grup. Cei care doreau să se adreseze audientei amintindu-i de cine sunt ei si ce au făcut în viată, puteau să vină în fată la catedră, unde era si un microfon.
Eu nu am făcut nici un fel de pregătiri si nici n-aveam o ciornă cu însemnări în fata mea, dar am simtit că pot vorbi liber si mult despre lucruri interesante. Am venit în fată si s-a făcut tăcere destul de repede. Toti se uitau cu interes la mine si le-am spus:
Dragi colegi, sunt foarte bucuros că am putut de data asta să vin, să mă revăd cu voi si să ne amintim împreună de anii frumosi de studentie. Vorbim despre asta mai târziu, la o cafea. Acum as vrea să vă vorbesc despre experienta mea canadiană. Cum am ajuns acolo, din Franta, cum mi-au fost începuturile, cum mi-a progresat cariera, ce împliniri si realizări profesionale am avut, prin ce dificultăti am trecut, cum le-am învins, cum am ajuns să fiu respectat si apreciat, ce rol a jucat faptul că am studiat si trăit în România, în ce întreprinderi internationale am lucrat, cum m-am pensionat până la urmă si câte sfaturi utile as putea da celor care au copii care deja au ajuns în Canada si vor să-si facă acolo un rost.
Într-adevăr multi dintre fostii mei colegi au vrut la timpul său să meargă în Canada, dar fie că le-a fost teamă sau alte circumstante personale au fost adverse pentru asa o mutare si provocare majoră. Aici eram eu, un coleg care a studiat umăr la umăr cu toti cei din sală, si care ca român, a plecat în străinătate si a făcut o carieră de succes. Important e că am observat că mă ascultau cu mare atentie si cu interes sincer. Orice vorbitor public îsi alege vizual, din audientă, unul sau mai multe repere si îsi calibrează prezentarea în functie de expresia facială a persoanelor de reper.
Eu am observat imediat, că Pusa se uita la mine cu un interes foarte stimulator si mă simteam ca un profesor privit de o studentă îndrăgostită. Atunci m-am gândit că mi s-a ivit un prilej unic să continui prezentarea cât mai interesant, cu informatii importante, relevante si folositoare dar să si includ o multime de elemente foarte personale care să mă pună într-o lumină demnă de admiratie, respect si poate si ceva invidie. Am dorit ca prezentarea mea să fie un mare succes, fără să se observe că o fac si pentru Pusa, pe care voiam s-o impresionez cât mai mult posibil.
Acest episod a reusit din plin, si a completat multe lacune din cunostintele Pusei despre viata mea după ce ne-am despărtit.
În timp, mai ales dacă nu îmbătrânesti împreună, farmecele si atractia fizică se mai “modifică” si ele si e important să-ti reînnoiesti profilul cu suplimente de realizări personale, profesionale, experientă de viată si întelepciune care îti pot da din nou mult farmec. Pusa se uita la mine din nou “în sus” si nu numai, pentru că era mult mai scundă decât mine.
După ce s-au terminat câteva prezentări, urma să luăm o pauză si să ne întâlnim cu câteva ore mai târziu în sala banchetului propriu-zis, unde se servea o masă gustoasă si băuturi, se prezentau diapozitive vechi, videouri mai noi despre participanti, la care ne uitam în timp ce mâncam. Apoi era si muzică din timpurile noastre si muzică modernă, după gustul fiecăruia care era acolo si un disk-jokey care avea la îndemână o colectie bogată de muzică de ascultat si de dans. Am dansat destul de mult, mai ales cu Pusa. Organizatorii au aflat foarte repede că noi doi voiam să fim împreună si au si aranjat locurile la masă ca eu să stau lângă Pusa.
S-au făcut o multime de poze, s-au filmat videouri, am plecat de la banchet încărcati cu amintiri exceptionale pentru restul vietii. Am si schimbat cu multi adrese si numere de telefon, cu intentia să stăm în legătură.
Ne-am dus înapoi la hotelul meu ca Pusa să se schimbe din nou într-un alt rând de haine frumoase dar “post-banchet”. Apoi am coborât la bazinul de afară lângă restaurant si ne-am asezat la o măsută izolată si linistită ca să continuăm să mai vorbim la o cafelută si un pahar de vin. Evident nimeni nu mai înota iar de cinat, se cina înăuntru. Ne-am tinut de mână, ne mai uitam la pozele făcute cu telefoanele noastre si aveam amândoi satisfactia că a fost un banchet foarte reusit, că ne-am simtit extraordinar de bine si că ce idee minunată a fost să venim amândoi la banchet.
Apoi, după un moment de tăcere si contemplare, Pusa m-a întrebat ce planuri aveam mai departe. M-am gândit putin si i-am spus că eu am venit în România doar cu un bilet “dus”, nu si întors, si pot face ce vreau si să stau cât vreau dar din motive de asigurare, nu pot stat mai mult de 6 luni în afara Canadei.
Mai concret, voiam să “dau o fugă’’ în Israel la prieteni si rude si mai aveam invitatii si în Croatia, Germania, Elvetia, Franta si Olanda si voiam să si călătoresc prin România, pe care niciodată n-am ajuns s-o cunosc ca lumea. Planul cu Israelul a căzut relativ repede, pentru că formalitătile birocratice erau destul de complicate din cauza pandemiei si eu venisem în România si Europa să mă relaxez, nu să mă stresez. Dar n-aveam nici o grabă să merg înapoi în Canada, că trebuia să-mi “ling rănile” după decesul brutal al familiei mele, cât mai departe de casă, care devenise prea goală ca să mai fie o casă.( un cămin)
Apoi Pusa m-a întrebat când vreau să încep să fac aceste călătorii, si eu chiar că nu aveam încă nici un plan concret. Rezervarea mea de hotel era pe încă o săptămână, dar prelungitul nu ar fost de loc o problemă.
Atunci Pusa mi-a spus ceva care a schimbat tot cursul si durata vacantei, posibil si a vietii si m-a răscolit complect.
Uite, zicea Pusa, poate că nu vrei neapărat să continui să stai singur la hotel, că poate ti-ar face mai bine o companie cu cineva mai apropiat, poate un prieten foarte bun care ar fi si el confortabil în compania ta. Cineva cu care poti vorbi când ai chef si nevoie. Deci, dacă vrei, pot să stai la mine. Apoi a tăcut ceva timp în care nici unul din noi n-a mai spus nimic, dar continua să se uite la mine.
Am simtit că era o propunere sinceră si serioasă din partea ei, dar nu eram pregătit să aud asta si am rămas si eu amutit de această surpriză. Apoi, ca să mai câstig putin timp de gândire, am răspuns retoric, si am întrebat-o dacă asta era o propunere serioasă si dacă s-a gândit bine la ea. Mi-a răspuns că nu, nu s-a gândit prea mult la ea, era destul de spontană dar în mod clar, era si sinceră si serioasă. Caracterul foarte măgulitor al acestei propuneri, m-a făcut să zâmbesc de plăcere si am răspuns că da, cred că era o idee grozavă.
Pusa a spus ”Dar asta nu-i totul, dragă Ghiuri, mai sunt câteva conditii pe care trebuie să ti le spun. Dacă accepti, nu îti dau o limită de timp, poti sta cât vrei, o să ai cheia ta si poti să vii si să pleci când vrei, să te întâlnesti cu cine vrei, să-ti faci programul tău asa cum îti convine, si dacă pleci pe mai multe zile, doar să-mi spui că să stiu.”
Am ascultat atent tot ce a spus Pusa si am început să râd. Pusa era putin mirată de reactia mea si m-a întrebat de ce râd. I-am spus că dintr-o cauză pe care ea n-are cum s-o bănuiasca, fiindcă nu are nici o legătură cu ce a spus, de altfel o propunere minunată si pe care o accept. Am râs de “cum” a spus. Mai precis mi s-a adresat cu “Ghiuri” care e pronuntia românească a lui Gyuri, mai neobisnuită si mai dificilă pentru nevorbitorii de limbă maghiară. Gyuri e numele unguresc familiar pentru Gheorghe. Apoi am întrebat-o cum ar reactiona, dacă comportamentul meu ar fi exact ca la un musafir de hotel, si ce ar zice, dacă eu de fapt as prefera să petrec mult mai mult timp cu ea decât cu alti prieteni. Mi-a răspuns foarte întelept că asta nu trebuie să stabilim acum, că “om trăi si om vedea”.
Am mai confirmat încă odată că da, mă voi muta la ea. Am anuntat hotelul că în două zile voi face un “check-out”. Într-adevăr, în două zile am iesit din hotel si m-am mutat la ea. Ăsta era un lucru destul de mare, căci Pusa avea o reputatie impecabilă de doamnă foarte rezervată si serioasă, si de când era văduvă de 14 ani, n-a existat la ea nici un vizitator care a venit la ea cu două valize. Ce pot să zic, decât că aveam si eu o reputatie impecabilă, dar era de acum jumătate de secol, si nu s-a ivit nicio ocazie pentru “re-acreditare”.
Avea un apartament frumos, foarte curat si bine organizat dar cam o treime din suprafata pe care trăiam la mine, laToronto.
Totusi, am înteles foarte repede si foarte clar că nu suprafata contează ci persoana cu care o împarti. Pusa emana atâta căldură si prietenie, m-am simtit imediat în largul meu. Locuinta avea un dormitor frumos cu un pat mare cu noptiere si o cameră de zi cu niste fotolii si sofa confortabile, din piele. A venit seara si la un moment dat si timpul de culcare. Pusa si-a aranjat foarte repede sofaua, cu pernă, cearceaf si pătură si mi-a spus că parte din ospitalitatea care mi-o oferea era să-mi ofere mie dormitorul. I-am spus că mă simt cam “nesimtit” să las gazda să doarmă pe o sofa, si “musafirul” să se “lăfăie” în dormitor. Totusi, considerând că a trecut jumătate de secol de când am fost împreună, voi respecta dorinta ei că să începem prin a ne simti confortabil amândoi.
A doua zi dimineata, cum ea era cam matinală de felul ei, când m-am sculat si eu, micul dejun era deja pregătit cu gust si totul era pe masă, în afară de ceea trebuia făcut si încălzit, cum ar fi cafeluta. Ceea ce nu stiam si am aflat si asta repede e că Pusa stia să gătească foarte bine si repede si era rapidă si eficientă în tot ce făcea. În plus, avea niste idei cam arhaice, cum că bărbatul n-are ce căuta în bucătărie. Eu care am trăit deja de zeci de ani în paradisul feminist canadian, am învătat că bărbatii sunt doar un instrument ocazional folosit pentru procreere, dar că membrii cei mai utili si respectati în societate, sunt bineînteles femeile.
Cel putin am râs bine de asta, si de multe alte lucruri, din categoria făcând “haz de necaz”, că doar am crescut si eu în România.
Pe scurt, sejurul meu cu Pusa a început cu dreptul si am înteles amândoi că lucrurile între noi au potentialul să evolueze rapid si foarte bine. Mai era încă un lucru foarte delicat, că eu eram relativ proaspăt în faza de recuperare psihică si emotională după pierderea bruscă si brutală a familie mele si Pusa avea o inteligentă emotională superioară si a reusit să mă mentină foarte bine pe linia de plutire, mai bine decât o armată de psihoterapeuti. Influenta ei a fost extraordinară, dar îmi părea rău s-o las să absoarbă si problemele mele. Dar ea a rezolvat si această dilemă, spunând că oricum ea considera problemele mele ca fiind si problemele ei, asa că dacă pot accepta, ea va continua să-mi dea sprijin si în continuare. Acest talent al ei s-a dovedit a fi o investitie grozavă pentru ca amândoi să ne putem apropia unul de altul mult mai repede, si asa s-a si întâmplat.
Dacă vizita mea era doar o vacantă, dinamica relatiei ar fi fost diferită. Probabil că ne-am fi mobilizat pentru “optimizarea” timpului spre a concentra cât mai multe activităti turistice si de distractie într-un timp limitat. Dar timpul nostru nu era limitat si am început să savurăm plăcerile de a face activităti cotidiene la un tempo confortabil, fără grabă. Atunci, cumpărăturile, gătitul si chiar si curătatul sau spălatul de vase oferea ocazii de apropiere si comunicare intimă, cum poate avea loc doar între oameni care se bucură si îsi savurează reciproc compania. Mă gândeam deseori, că atunci când eram mai tânăr si pasionat după ski alpin, măsuram succesul vacantei de o săptămână, bazat pe câte coborâri apucam să fac într-o zi. Eram la lift sau gondolă printre primii si coboram printre ultimii. Mai târziu, cu o filozofie mai matură de cum trebuie savurat ceva, făceam mai putine coborâri si mai multe opriri de admirat natura. Adevărul e că la vârsta de 65-70 si genunchii mei si-au cam făcut norma.
Am aplicat cu mare plăcere arta observatului si când eram cu Pusa, doar ca să mă delectez de cât era de ordonată, organizată si disciplinată în a mentine locuinta perfect primitoare din toate punctele de vedere. În acest proces destul de solicitant, Pusa îsi mentinea grozav sensul umorului, atât ca recipientă cât si ca producătoare de umor. Am început din nou să o îndrăgesc enorm si am recunoscut multe din trăsăturile de fire, caracter, comportament si gândire care mi-au cucerit inima si cu o jumătate de secol înainte.
Au trecut multe săptămâni de viată în comun si mi-am dat seama că desi încă nu căutam pe nimeni, soarta mi-a luat-o înainte si mi-a oferit o bijuterie de partener, om si femeie cu care în mod cert vreau să rămân. Validarea dorintei mele s-a întâmplat când Pusa mi-a spus explicit că si ea doreste acelasi lucru, cu pasiune. Avea o căldură vibrantă si contagioasă pe aceeasi frecventă ca a mea si eram la unison, că altfel s-ar fi anulat reciproc, în termeni stricti de fizică.
Planurile mele de a vizita prieteni care m-au invitat în Germania, Elvetia, Franta, Israel au fost puse pe planul doi, partial si din cauza pandemiei dar mai ales din motivul că am simtit că vreau să petrec cât mai mult timp cu Pusa. Prezenta ei era foarte benefică pentru mine si în mod clar era un sentiment reciproc.
Am avut si dorinta si posibilitatea să ne mai condimentăm viata cu niste călătorii scurte care au iesit grozav toate. Eu care n-am apucat să cunosc destul de bine România, am fost atras si de sansa de a mai călători si pe meleagurile natale. Am fost în câteva locuri cu masina lui Pusa si în câteva excursii cu autocarul, foarte bine organizate, de la Timisoara. Printre altele, am fost la Cluj, la CâmpiaTurzii si la faimoasa Salina Turda, la Dunăre si Clisura Dunării, cu vaporasul într-o tură splendidă, la un complex pe malul Dunării cu căsute individuale pentru 2 persoane unde am stat câteva zile. Am trecut si în Serbia, tot la Dunăre să mâncăm cea mai bună ciorbă de peste pe care am mâncat-o.
Un fost coleg de înot, Sandu care era inginer mecanic si trăieste în Germania, a venit si el la Timisoara pentru o aniversare identică cu a mea, si împreună cu doi prieteni de ai lui, a organizat o excursie cu masina lor, în Apuseni. A fost o călătorie memorabilă.
Am îndrăgit mult si Ungaria. Ne-am dus cu Pusa la Bekescsaba la Festivalul de Cârnati, si la Szeged, un oras nemaipomenit.
Prima noastră iesire în străinătate, doar la câteva zile după ce m-am mutat la Pusa, a fost la Gyula, cu faimoasele băi termale. Ajungeam cu masina acolo în mai putin de 2 ore. A fost un experiment de “hai să ne cunoastem mai bine” pe teren neutru si a fost asa de bine că ne-am mai dus de câteva ori si mai târziu. Acolo, la Gyula am relaxat regulile de dormit în încăperi si paturi separate si când ne-am întors la Timisoara, lucrurile s-au “revizuit” cu total confort reciproc.
Orăselul e foarte înverzit, linistit, frumos, cu restaurante si cofetării exceptionale, pe care le frecventam după o zi de baie si înot. Era ca o lună de miere, fără griji ci doar cu răsfături pure. Ne-am simtit foarte bine. Si uite asa, au trecut zilele si am beneficiat de o experientă dublă de mare succes. Am văzut cum e să trăiesti împreună acasă în aceeasi gospodărie si cum te potrivesti cu un partener luând o vacantă împreună. Totusi astea sunt lucruri destul de diferite. Le-am trecut cu succes pe amândouă.
Ne-am dezmeticit din această feerie după 5 luni. Deci am stat împreună 5 luni. Cine ar fi crezut? Poate că experienta cea mai semnificativă a fost că am putut să vorbim, conversăm, să ne ascultăm cu atentie deosebită si fără nici o distragere. Nu rude, nu interferente, nu sfaturi nesolicitate. Multe cupluri petrec timp îndelungat împreună, dar îsi dau seama la un moment dat că de fapt n-au ajuns să se cunoască mai bine. Pentru a găsi plăcere si atractie în a-ti asculta partenerul, cel putin la fel de mult cât ne place să fim ascultati, e nevoie de o compatibilitate solidă si noi am găsit-o. Era ca un interviu permanent, o investitie de timp pe care e usor s-o faci dacă simti că relatia are viitor. Timpul petrecut împreună ne-a apropiat tot mai mult pe zi ce trecea. De mare ajutor a fost si limba comună, cultura si educatia comună, umor si jocuri de cuvinte bazate pe referinte si conotatii care ne veneau natural.
Dintr-o inspiratie romantică, într-o zi am cumpărat un lacăt mare lucios din alamă, l-am dus la gravat cu două initiale “G” si “P” si ne-am dus cu Pusa la un parc în care ne plimbam des si care avea o pasarelă, un pod îngust pietonal peste râul Bega. Acolo am găsit un loc perfect ca să atasăm si încuiem lacătul, ca simbol peren al relatiei si uniunii noastre, asa cum fac îndrăgostitii de toate vârstele. Erau acolo multe lacăte.
Cum eu nu puteam să stau în afara Canadei mai mult de 6 luni, pentru că riscam să-mi pierd asigurarea de sănătate în Canada, a trebuit să mă gândesc că lunile de “miere” se apropie de sfârsit si trebuie să-mi cumpăr bilet de avion înapoi în Canada. Pusa era si ea stresată că simtea la fel ca si mine că relatia noastră, asa cum a ajuns, nu poate să fie întreruptă.
Atunci după ceva gândire, dar nu foarte multă, am luat-o pe Pusa în brate si am întrebat-o direct, pe sleau, dacă vrea să vină cu mine în Canada. Ea a rămas înmărmurită de acest soc pozitiv si n-a răspuns imediat. Eu am simtit că vroia si ea foarte mult, dar nu era în firea ei să se invite singură. Ca s-o mai destind putin, am întrebat-o ce credea despre această aberatie inumană ca eu să fiu în Canada si ea să rămână în România? Răspunsul ei a venit la scurt timp după asta si s-a manifestat prin îmbrătisări si sărutări multiple si viguroase. Aveam o cunostintă foarte prietenoasă si profesionistă, sefa unei agentii de voiaj si am pus-o pe alertă să găsească un zbor confortabil, cu o singură escală si locuri de stat împreună.
Fiul Pusei, un doctor tânăr si deja bine cunoscut, chirurg specialist în reconstructie plastică după accidente, a fost întotdeauna foarte aproape de mama lui, si de la bun început, i-a plăcut de mine si sprijinea total relatia noastră. Asta era foarte important pentru confortul relatiei noastre.
Pusa luase deja hotărârea să vină cu mine când i-a spus fiului ce avea de gând să facă, dar Mircea, fiul, când a auzit, s-a entuziasmat total si i-a spus: “Mamă, ce frumos, Gyuri te-a invitat să mergi cu el în Canada? Asta e tare bine, mă bucur mult si nu cumva să te gândesti să nu mergi! “ Evident, Pusa nu s-a gândit să nu meargă. De fapt, când se apropia termenul de plecare si aveam deja biletele, s-a hotărât să comunice noutatea la câteva prietene bune.
Reactiile au fost în general foarte pozitive, unele chiar pline de o invidie naturală, si netoxică. Una din prietene care a fost si ea foarte mult timp singură, a început să plângă de bucurie, spunându-i Pusei că nu credea că se mai întâmplă pe lume astfel de minuni, si că ceea ce i s-a întâmplat ei dă sperantă femeilor trecute de prima sau chiar de a doua tinerete. Zvonurile mai sarcastice printre anumite cunostinte erau de genul: uite ce isteată e Pusa, că l-a prins pe “Canadian”. Oare ce farmece i-a făcut?”
Multe din aceste persoane nu stiau că “farmecele” au fost implantate adânc si cu multă dibăcie în sufletul si memoria mea acum 55 de ani. Similar cu o capsulă spatială în care se pun seminte de plante si articole unice, tipice pentru civilizatia noastră de acum, care se vor păstra pe vecie, nealterate si reactivabile, pentru dacă si când va fi nevoie pentru civilizatiile următoare.
Cam asta s-a întâmplat si cu noi, când tot ce era frumos, atrăgător si unic era conservat în două capsule, una în mine si una în Pusa, care aveau potentialul să se reunească simbiotic si să se reactiveze cu pasiune. Codul de activare era transmis reciproc prin cuvinte, priviri si contact fizic, care aducea vremea înapoi, făcea să dispară timpul trecut si crea o continuitate pur si simplu miraculoasă.
Soarta a umplut generos perioada de timp cât am fost despărtiti cu o căsnicie lungă si foarte frumoasă la amândoi, care s-a terminat prin plecare finală din lumea asta, atât a sotiei mele cât si a sotului ei. A trebuit să adopt, pentru consolare, o vorbă folosită în credinta crestină: “Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat”.
E greu să reconciliezi o mare suferintă cauzată de pierderea partenerului de viată cu binecuvântarea Domnului care a permis ca pierderea să se întâmple. Totusi, se pare că Domnul mai avea si alte planuri, necunoscute si nebănuite de noi. El a hotărât să ne ofere circumstantele si un cadou de nepretuit ca să putem să ne reunim si să decidem noi ce si cum să facem mai departe.
Asta îmi aduce aminte de o glumă despre un om foarte sărac ce se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să câstige o sumă mare de bani la loterie. După ani si ani de rugăciuni, omul a avut un vis în care Domnul l-a întrebat: “Dar tu ai cumpărat vreodată în viata ta un bilet de loterie?’’ Cred că biletul meu de loterie a fost biletul cu care am zburat la Timisoara si m-am dus la banchetul de aniversare, unde m-am reîntâlnit cu Pusa, care avea si ea un bilet pentru banchet.
Ne-am luat biletele pentru Canada de la agentia de voiaj si amabila de Severina, a găsit exact ceea ce am cerut. Ziua ideală, ore de zbor optime. Eram amândoi foarte bucurosi si bine înteles putin nervosi. Totusi, pentru Pusa, Canada era foarte îndepărtată, necunoscută si oarecum misterioasă. Am anuntat venirea noastră familiei mele si le-am spus când vin dar mai ales că nu vin singur. Reactia a fost de mare bucurie. Toată lumea stia cine era Pusa si putin din istoria noastră. Stiau că am fost la Timisoara timp îndelungat, că eram multumit si fericit si faptul că am hotărât s-o invit pe Pusa la mine era un semn foarte bun.
Sosirea la Toronto a fost la timp si fără probleme. Familia fratelui meu Andrei, ne-a făcut si o surpriză extraordinară, mi-au umplut frigiderul si au gătit si cumpărat mâncare pe cel putin 3 zile care ne astepta acasă. Locuinta era proaspăt curătită si pusă la punct, asa cum am aranjat cu o vecină foarte cumsecade care avea un set de chei de la apartamentul meu.
Desi eram obositi după călătoria lungă, totusi Pusa s-a păstrat alertă si a admirat din taxi drumul spre casă, autostrada cu 6 benzi, masini mari si multe... Pusa a călătorit mult în Europa de vest, asa că nu era la prima ei iesire în lumea mare, totusi Toronto, începând cu aterizarea la care vedea sute de mii de lumini la case, străzi si autostrăzi, i s-a părut fascinant. La fel si vederea de pe balconul meu de la etajul 12, avea o perspectivă foarte interesantă. Orientarea era spre sud, si se vedea la vreo distantă de 22 de km lacul Ontario si CN Tower, care are 554m înăltime.
Totul a început foarte bine. Bucătăria era foarte bine echipată, am 2 băi complete, TV si în dormitor si camera de zi, patul în dormitorul mare era de dimensiune “King”, în care pot dormi 4 persoane, dar evident nu s-a pus problema. Condo-ul are 4 lifturi rapide. La fiecare etaj există un “Garbage Chute” (ghenă de gunoi, un tobogan pentru aruncarea gunoiului). Garajul e subteran si încălzit. Masina mea e mare, silentioasă si spatioasă. Cu alte cuvinte, aveam conditii excelente să ne continuăm Odiseea în confort maxim. Pusa m-a ajutat enorm să mai organizez bucătăria cu dulapurile pline de borcane, cutii si ceaiuri, multe din ele expirate. La fel si mii de fotografii, documente, obiecte pe care le sorta cu mult tact, întelegând că multe din acele lucruri aveau valoare sentimentală pentru mine. Am si adoptat un termen excelent pentru lucruri care au fost desemnate si aprobate pentru aruncare la gunoi. Termenul era să le dăm “vânt”, care s-a abreviat si mai mult la simplul “vânt”.
Asa că Pusa a creat foarte mult “vânt” si ca urmare si spatiu. În acest proces destul de laborios dar delicat, ne-am apropiat si mai mult. Pusa s-a dovedit foarte rapidă, bine organizată, creativă, cu multă initiativă de rearanjare si decorare, exact ce-mi trebuia mie în starea mea de partială derută si doliu. Nu numai că Pusa a trecut prin asta când a rămas si ea văduvă, dar avea enorm de multă inteligentă emotională, bun simt si tact pe care le-a folosit în toate aceste activităti comune.
Am reusit să mai facem si câteva iesiri de distractie care i-au plăcut tare mult. Ne-am dus să vedem câteva parcuri exceptional de frumoase, între care si un parc botanic imens (Prince Edward’s Gardens) în care se organizau ceremonii luxoase de nuntă în aer liber. Ne-am dus si la clubul meu de caiac pe lacul Wilcox care era atunci deja înghetat si am admirat patinatorii si plansele cu patine si pânze, ghidate cu multă dibăcie de cei care nu cădeau de pe ele. Am condus mult si în centru si am făcut un tur ghidat al orasului, ne-am dus la un spectacol de teatru la JCC (Jewish Community Center). Ne-am dus la câteva restaurante foarte bune cu profil etnic.
Crăciunul si Anul Nou le-am făcut în familie si asa Pusa a cunoscut-o si pe sora mea Judit, pe fratele meu Andrei, pe sotia lui, Carmen, nepotul meu Mark (fiul surorii mele) cu prietena lui Lia (o româncă) si pe Sebastian, celălalt nepot, fiul fratelui meu. Peste tot a fost primită cu multă căldură si prietenie, nu numai pentru că era cu mine, dar si pe merit propriu, că toti vedeau si simteau că ea era foarte “îndrăgibilă” si ne potriveam tare bine.
De când am sosit în Canada, Pusa era preocupată să-mi găsească un nume, o poreclă de alintare, ceva care să aibă caracter si demnitate, potrivit cu felul în care mă vedea ea si să fie si pe placul meu. Se afla într-un mediu natural, climatic si geografic nou, si poate si influentată de folosirea omniprezentă a unor simboluri tipic canadiene, a inventat până la urmă un “Alter Ego” spectaculos, pe care l-am acceptat cu mult drag, bucurie si amuzament. Am devenit “Ursul Polar”. Ursul “meu” polar. Mare, alb, frumos, puternic si cu ochi albastri. Cu o blană extraordinar de albă. Evident, această imagine reflecta simbolic felul în care mă vedea si o spunea deseori cu un zâmbet de admiratie si dragoste. Eu am găsit pentru ea, deja în primul episod al relatiei noastre de acum 50 de ani ceva care mi s-a părut perfect pentru ea. O numeam “Cărăbus”. Cărăbusul Brun. Pusa era mignonă, delicată, fină, foarte drăgută si jucăusă. Exact calităti care facilitează nevoia de ocrotire si tandrete pentru orice bărbat iubitor. La asta s-a mai adăugat faptul că îsi folosea micile antene de “cărăbus” ca să mă asculte, să fie pe receptie si în general să-i placă mai tot ce auzea de la mine. După venirea în Canada, si-a dat seama că era si foarte transportabilă si că se putea adăposti oriunde în “blana” mea albă, pentru protectie, dormit si jucat. Asa că ea a rămas un Cărăbus, acum cărăbusul meu.
Au trecut, zile, săptămâni si luni. În perfectă armonie. Aveam câteodată si dispute, care ne-au testat adaptabilitatea reciprocă. A rezultat că amândoi puteam să ne oprim din vorbit si să ascultăm complet, aproape neîntrerupt pe celălalt. În mod clar, aceste episoade destul de rare ne-au apropiat si mai mult, în loc să se acumuleze în sacul de negativităti. Am învătat cu mare surprindere că dacă ne fortăm atentia la ascultat sincer pe celălalt, se vor întâmpla cel putin două lucruri. Unul, că avem o sansă mare să fim ascultati până la capăt si noi, când ne vine rândul, si în al doilea rând să întelegem când si unde am gresit si că si partenerul poate avea dreptate.
Poate că cea mai valoroasă experientă din statul împreună, atât la Timisoara cât si în Canada, a fost faptul că rutina zilnică de cumpărături, gătit, servit, făcut ordine si curătenie prin casă etc., etc., exact lucrurile de la care oamenii fug si se duc într-o vacantă, erau cele care ne-au apropiat si mai mult si ne-au ajutat să ne cunoastem mult mai bine. Eu am trecut-o pe Pusa cu nota 10, si am înteles că si ea a fost fericită stând împreună cu mine.
Bineînteles că am apreciat si savurat si escapadele noastre “turistice”.
Din păcate, Pusa avea o limită de până la 6 luni cât putea să stea în Canada si mai si avea si o multime de lucruri de rezolvat acasă la ea, asa că am început să ne pregătim pentru plecarea ei, după ce au trecut 5 luni de stat împreună aici, la Toronto.
Toate aranjamentele au mers bine si la aeroport am mai avut timp să vorbim si să bem o cafelută. Pusa a ajuns cu bine la Timisoara, a asteptat-o Mircea, fiul ei model si lucrurile au reintrat în normal. Dar faptul că eram separati, nu ni s-a mai părut normal; dar timpul de separare l-am folosit amândoi pentru rezolvarea unor probleme personale care cereau ca să fim fiecare în tara lui.
Trebuie să-mi exprim satisfactia imensă pentru faptul că tehnologia modernă ne-a permis să vorbim la telefon, si cu video, dacă doream (pe Whatsapp) zilnic, mai precis de două ori pe zi.
Dacă lucrurile merg bine, cred că voi fi din nou la Timisoara în octombrie 2023, plănuind să ne întoarcem la Toronto împreună poate prin martie 2024.
În încheiere, cred că povestea noastră este o parafrază a legii conservării energiei:
“Dragostea nu se pierde, nu se câstigă, doar se transformă”
În cazul nostru s-a transformat într-o altă dragoste, mai matură, pretioasă ca o vioară veche, care sper să ne aducă fericire si la bătrânete.
Gyuri Kun, Sept. 2023
Toronto
|
Gyuri Kun 9/20/2023 |
Contact: |
|
|
