Scrisoare pastorală
Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să ajung la numărul 500 al ,,Scrisorii pastorale. O fi mult, o fi puțin? Nu știu! Știu doar că douăzeci și trei de ani v-am deranjat mereu, v-am spus multe și de toate. Dacă v-au fost de folos, înseamnă că n-am muncit degeaba. Dacă v-au supărat sau plictisit, vă rog să mă iertați!
*
Scrisoare către Eminescu(XXII).
,,Bădie Mihai,
Citesc poezia matale Epigonii și tare mă minunez de cunoștințele și puterea cu care analizai faptele de cultură. Mintea ta era o adevărată enciclopedie ambulantă, bădie! Câte altele se mai cuprindeau în ea!
Erai revoltat de starea poeziei din vremea ta. O comparai cu vremile trecute: ,,Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine/Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,/Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,/Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,/Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări. Vechii poeți au scris ,,o limbă, ca un fagure de miere și adevăr grăiai. Citezi o întreagă listă de astfel corifei ai poeziei române, rezumându-le într-unul sau câteva cuvinte esența creației lor: ,,Țichindeal gură de aur, ,,Mumulean glas de durere, ,,Daniil cel trist și mic, ,,Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară și mulți-mulți alții, fiecare cu amprenta lui inconfundabilă. Unii au cântat în versurile lor dragostea, durerea, jalea, natura, eroii neamului, luptele de apărare a țării, gândirea, adevărul, existența, alții au recurs la fabule și pilde, la proverbe, mărturii istorice sau biblice, la basme și mituri vechi. Unii poeți au cântat în versurile lor ,,iobagul ș-a lui lanțuri de aramă, au incriminat nedreptățile sociale și au reclădit speranța de mai bine a celor mulți și obidiți, devenind adevărați ,,preoți ai deșteptării noastre, adevărați profeți. Voievozi și viteji de altădată renasc prin vreme în versurile lui Alecsandri, adevărate manifeste ale redeșteptării naționale.
Aș continua, Bădie, să te scriu pe matale în coloana aceasta, pe cei de mai târziu, precum Coșbuc, Mateevici, Arghezi, Goga, Blaga, Anania, Păunescu, Vieru și mulți, mulți alții, care ați scris pentru sufletul neamului acestuia. Versurile voastre au electrizat masele, au fost gustate și înțelese, și-au împlinit menirea.
Priveai dezgustat, Bădie, pe falșii poeți din vremea ta, care ,,înșirau cuvinte goale, ce din coadă au să sune. Greșeai când te treceai și pe tine-n rândul lor, în categoria ,,epigonii!. Aceștia erau ,,Simțiri reci, harfe zdrobite,/Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,/Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;/Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;/În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;/Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Adevărații poeți, ziceai tu, adevărații intelectuali, mi-aș permite să te completez, au avut întotdeauna un ideal pentru care au militat, au scris și au luptat. Idealul lor era idealul nației lor, idealul patriei lor. Aceasta le dădea putere, îi înflăcăra, iar în condei turnau cerneală, lacrimi și sânge. Tocmai aceasta dădea și perenitate, trăinicie poeziei lor. De aceea ,,spusa voastră era sfântă și frumoasă,/Căci de minți era gândită, căci din inimi era scoasă. Fiecare se baza pe o cultură solidă acumulată prin vreme, cu trudă, în școli, cât și pe talent adevărat, ceea ce le dădea frumusețe interioară: ,,Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,/Ce la vântul cald ce-o mișcă cântări molcome respiră;/Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Epigonii erau pe cealaltă baricadă: ,,fără inimi, trist și rece;/Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!(
)/Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,/Căci al nostru-i sur și rece - marea noastră-i de îngheț. Și alte versuri ale matale făceau tabloul complet al acestei categorii.
Ehei, Bădie! Pe vremea ta era cum era! De-ai citi matale gazetele de azi și-ai vedea ce poezie se scrie! Ai învățat multe și de toate, ți-a dat Dumnezeu talent cu carul, dar, zău, că n-ai înțelege nimic. De multe ori ai impresia că au fost decupate cuvinte din ziare, la întâmplare, și puse alături, sau unele sub altele, ca pe vremea dadaismului. Greu mai găsești și proză adevărată, pe-nțelesul cititorului de bună credință. Nu mai avem un Slavici, Rebreanu, Sadoveanu, Galaction, Voiculescu, Agârbiceanu, Preda sau Buzura. Creangă e dat tot mai la margine. În schimb, Patapievici e la înălțime! Mulți poeți și scriitori își fac un crez din a denigra tot ce-i românesc, de a folosi cuvinte cât mai obscene, pe care altădată ți-era rușine să le rostești, socotind că astfel își dovedesc talentul. Sunt membrii în tot felul de societăți și asociații, își petrec vremea pe la casele de creație, făcând planuri ,,din cuțite și pahare, cum ai fi spus matale. Lansează cărți cu surle și tromboane, deși nu le citește nimeni, se elogiază unii pe alții, se trec în dicționare și enciclopedii.
Nu-i de mirare, Bădie, că interesul pentru carte a scăzut, că nu se mai citește cartea, că totul se reduce la ,,cultura facebook-ului, că tot mai mulți români își iau lumea în cap, căutând alte zări, alte culturi și mentalități. Intelectualii și în primul rând poeții și scriitorii au fost printre cei dintâi care au cultivat dragostea de țară și de valorile ei în sufletul semenilor. Dar le-au vorbit acestora pe limba lor, s-au făcut înțeleși, au avut ce să spună și au știut cum să spună.
Roagă-l pe Dumnezeu, Bădie, să ne mai trimită făclieri ca tine să ne lumineze drumul prin istorie, că prea ne-am afundat în mocirlă și-i păcat!
Cu bine, Bădie, pe curând!
*
Cuvinte părintești. Din Confesiunile Fericitului Augustin selectăm câteva, că prea sunt frumoase și pline de miez:
,,Târziu te-am iubit, Frumusețe, atât de veche și totuși atât de nouă, târziu te-am iubit! Căci iată, tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo, în afara mea, te căutam pe tine, și în urâțenia mea mă năpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! Și mă țineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat dacă nu ar fi existat în tine. M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfâșiat cu țipătul tău surzenia mea! Ai fulgerat, ai străluminat și ai izgonit orbirea mea! Ai răspândit mireasma ta, ți-am respirat suflarea, iar acum suspin după tine, ți-am simțit gustul, iar acum mi-e sete și mi-e foame de tine! M-ai atins și ai aprins în mine dorința după pacea ta!
M-ai creat pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul meu până când se va odihni în Tine! Doamne, ce va fi de mine? Mă tem mai mult pentru harurile primite decât pentru păcatele, totuși atât de numeroase, pe care le-am comis. Aici mă arde, Doamne, aici mă lovește, aici mă taie, numai să mă cruți în veșnicie! Rugați-vă ca și cum totul ar depinde de Dumnezeu și lucrați ca și cum totul ar depinde de noi. Lucrurile mici sunt lucruri mici, dar a fi fidel în lucrurile mici este mare lucru. Ceea ce este rău este rău chiar dacă îl face toată lumea, iar ceea ce este drept este drept chiar dacă nu-l face nimeni. Hristos a pus aripi suferințelor noastre. Persecuția face sa răsară sfinți. Dacă încercarea vă găsește ca paiele, ea vă preface în cenușă; dacă vă găsește ca aurul, ea vă purifică. Caută singurul Bine, în care se află tot binele. Cu cât mai înalt vrei să fie edificiul - turnul sfințeniei -, cu atât mai adâncă trebuie sa fie temelia smereniei. Temeți-vă de Iisus, Care trece și nu se mai întoarce! Câte patimi îndestulăm, atâția dumnezei străini adorăm. Să nu opunem rezistență la prima venire a Domnului, ca să nu ne temem de a doua Sa venire!
*
Părintele Galeriu. S-a stins părintele Galeriu! A fost ca o făclie, care a ars intens, revărsând în jur lumina și căldura, mângâind, încurajând, dând speranțe! S-a stins un mare preot, un mare predicator, un mare Duhovnic, un mare profesor. L-a plâns familia, l-au plâns enoriașii, l-au plâns foștii săi studenți, l-a plâns o țară. Toți îl cunoaștem din diverse împrejurări și îi păstrăm un respect profund, o dragoste curată. Era ca unul drag din familiile noastre. Când aveam prilejul să-l ascultăm vorbind, predicând, fie la biserică, fie cu prilejul nenumăratelor conferințe, pe care le ținea prin țară, fie cu prilejul emisiunilor de la radio sau televizor, încetam orice activitate, puneam zăbăluță oricărui gând străin. El era ca un magnet: atrăgea toți ochii și toată atenția asupra sa. Era, la un moment dat, alături de părintele Stăniloae, personalitățile cele mai credibile ale Bisericii Ortodoxe Române. Pentru ei îi iertai pe toți!
Eram student la Teologie în București, când a venit acolo ca spiritual. Această funcție echivala cu cea de pedagog în învățământul preuniversitar. Auzeam de dânsul că fusese preot la biserica Sfântul Vasile din Ploiești și acolo se ducea lumea puhoi, ca să-i asculte predicile. Unii ziceau că fusese luat forțat de acolo și adus la facultate pe linie moartă, ca să nu mai stânjenească propaganda ateistă. Era așa cum îl știm cu toții: un bătrân cu barbă și plete bogate, cu privire blândă dar scrutătoare. Treizeci de ani l-am tot văzut după aceea și n-am surprins vreo schimbare în înfățișarea dumnealui.
Aveam în facultate și un alt spiritual, părintele Ștefan Alexe. Dânsul era un om cult, format în școlile germane, fost preot în Germania, gata oricând să te ajute dacă erai la nevoie, gata să te sfătuiască, dar necruțător cu indisciplinații. Pentru mulți era o adevărata teroare: scădea notele la purtare, tăia bursele, exmatricula, chema părinții.
Când a venit părintele Galeriu, nu ne venea a crede că un spiritual poate să fie și altfel. Părintele Galeriu era un om cult, dar reușea să se apropie de sufletul nostru adolescentin. Nu cred că a dat vreo sancțiune vreunui student vreodată. Cel mult, dojenea cu vorba, dar în așa fel încât mustrarea îți pătrundea în adâncul ființei și nu o uitai poate tot restul vieții. Mustrarea lui era ziditoare, parcă te scula din mormânt. Chiar avea o expresie pentru cei ce întârziau la rugăciune ori biserică: - Scoală-te, Lazăre!.
Pe dânsul îl puteai găsi oricând gata să-ți asculte păsul, să-ți înțeleagă durerea, necazul. Îți citea sufletul ca pe carte, fără să-i spui o vorbă. Privea o fotografie și-ți vorbea minute în șir despre calitățile sau defectele persoanei respective, fără a fi văzut-o vreodată. Era un psiholog subtil, care înțelegea oamenii și viața mai bine ca oricare altul. Suferea cu fiecare. Foarte rar l-am văzut bucurându-se, zâmbind. Parcă era săpat în piatră chipul său.
Citate din Sfânta Scriptură, din Sfinții Părinți, din lucrările oamenilor celebri ai lumii erau ceva firesc, veneau pe buzele dumnealui cu o naturalețe dezarmantă. Citea mult literatură teologică străină și în predicile sale folosea materialul cules în mod magistral. Când vorbea dânsul, sâmbătă seara, la Vecernie, în special, la biserica Sf. Ecaterina a Facultății de Teologie din București, venea lumea ca la Paști. Nu lipseau studenții. Se dusese vestea de predicile sale și veneau oameni de credință, minți subțiri, dar și inimi pioase să-l asculte cu aviditate. Și aveau ce să audă!
Înainte de a predica, părintele Galeriu îngenunchea în altar, își răzima capul de Sfânta Masă și se ruga să-i dea Dumnezeu cuvânt cu putere multă. Și Dumnezeu îi dădea cu prisosință. Își începea predicile fie cu voce suavă, plecând de la istorioare simple, pe înțelesul tuturor, fie ex abrupto, cu voce puternică, aproape strigată, care făcea să înghețe orice șoaptă și orice mișcare. Vocea lui urca sprintenă până la bolțile bisericii, de multe ori până la porțile cerului, trăgând după dânsa pe cei doritori de înălțare; vocea lui cobora alteori, gravă, îngrijorată, tremurată, până în adâncurile iadului, smulgând de acolo pe cei împotmoliți și rătăciți. N-am văzut apostoli decât în icoane, dar cred că părintele Galeriu era un apostol al lui Hristos rătăcit în vremurile noastre, la cumpăna de veacuri și de milenii.
În centrul predicii sale era întotdeauna Hristos, cu Jertfa și Învierea Sa; cuvântul lui crea, zidea și răscumpăra. Teza sa de doctorat în teologie, Jertfă și Răscumpărare, nu semăna cu nimic altor teze pentru obținerea acelui grad. Părintele Galeriu trăia ceea ce scria, trăia ceea ce spunea. Fiecare cuvânt îi era ca un copil. Retrăia prin el și avea grijă să nu-i scape oricum și fără rost. De multe ori poetul Ioan Alexandru, alt magistral orator al Bucureștiului, era anunțat cu surle și chimvale că vorbește la o anumită oră la Ateneul Român, ori la Muzeul Literaturii, dar la acea oră Ioan Alexandru se afla în biserica Sf. Ecaterina. Nu pleca de acolo până nu-i auzea predica părintelui Galeriu și nu-și reîncărca bateriile din electricitatea, din forța spirituală, pe care bătrânul o răspândea și o împărtășea tuturor.
L-am avut profesor de Teologie Fundamentală. Acolo era magnific. Uita de noi cei din sala de curs, iar noi uitam de noi înșine. Discursul lui nu semăna cu cursurile celorlalți profesori. Nu era didacticist, scolastic, sec, rece, distant, academic, ci dimpotrivă, Părintele Galeriu analiza aspectele profunde ale existenței cu competența unui savant, dar știa să le expună pe înțelesul tuturor cu măiestria unui orator de elită. Orice întrebare sau nedumerire a noastră putea să constituie începutul sau miezul unei noi prelegeri. Nu știu dacă se conducea după programe, nu știu dacă își structura cursul după metodele didactice propriu-zise; știu doar că abia așteptam să vină orele dumnealui, abia așteptam să-l auzim, să-l vedem. Ne umplea sufletul de bucurie mare, nemărturisită în cuvinte, a descoperirii, a cunoașterii adevărului.
Poate că cei care ar fi vrut să scrie o carte de Omiletică, de Catehetică, de pastorală n-ar fi trebuit să meargă în biblioteci să consulte bibliografii de specialitate, ci ar fi trebuit să stea o vreme în preajma părintelui Galeriu, ca să cunoască pe viu ce înseamnă să fii preot și predicator.
Ca preot era mare, ca om avea slăbiciunile sale. Era un om hăituit, un om cu frica intrată în oase. Pușcăria își lăsase amprenta adânc asupra sa. Am constatat aceasta, în momentul în care i-am spus că am auzit vorbindu-se la radio Europa liberă de inginerul Galeriu, care fugise în străinătate. L-am întrebat dacă nu cumva este fiul său. A tresărit înfricoșat, s-a speriat de-a binelea, a ezitat puțin, apoi a răspuns evaziv, diplomatic: - Neamul românesc e mare, copile! Sunt mulți cu numele acesta în Țara Românească!
Dacă până atunci îi fusesem ucenic apropiat, de atunci simțeam că mă ține oarecum la distanță.
După Revoluție l-am văzut vorbind, asemenea părintelui Stăniloae, în balconul Universității cu prilejul istoricei adunări a golanilor. Mulțimea îl asculta înfrigurată și-și zămislea în suflet speranța unor vremuri noi.
Deși vârsta își spunea în mod evident cuvântul, nu pregeta să călătorească prin țară, acolo unde era chemat, să vorbească mulțimilor, asemenea Sfinților Apostoli de altădată.
Se spune că într-o zi călătorea cu trenul spre Timișoara. În compartimentul în care se afla dânsul a urcat o doamnă oarecare. Când l-a văzut îmbrăcat preot, cucoana a început să toace ca o meliță tot ceea ce învățase pe la ,,Ștefan Gheorghiu sau la vreo școală de partid cu privire la rolul muncii. Mereu repeta cu obstinație: ,,- Munca l-a creat pe om! Dacă n-ar fi muncit, omul ar fi și azi animal!
Părintele Galeriu a tăcut, lăsând-o să-și termine ,,muniția. Când ea s-a oprit, socotind că l-a făcut zob pe ,,popa din fața ei, Părintele Galeriu a replicat calm: ,,- Și boul a muncit, cucoană, de milioane de ani și tot bou este! Femeia a rămas fără grai. Nu se așteptase la așa afirmație. Până la Timișoara s-a așternut liniștea în compartiment. Pe peron, Părintele se îndrepta spre ieșire. Cineva l-a prins de mână. S-a întors. Era femeia ,,filozoafă din compartiment. Cu glas sfios i-a spus: ,,- Vă rog să mă iertați, părinte! ,,- Dumnezeu să te ierte! Să mergi să te spovedești! A făcut semnul binecuvântării asupra ei și a plecat mai departe. Acesta era Părintele Galeriu!
S-a sfârșit după o grea suferință fizică și a plecat în împărăția Celui Mare și Veșnic, pe Care L-a iubit și L-a slujit cu credință toată viața!
Dumnezeu să te ierte, iubite părinte!
*
File de jurnal 28 febr. 1984. ,,Am lucrat de dimineață la Coloana Infinitului, vol. II. După-amiază am plecat la Craiova. Am ajuns cu acceleratul pe la ora 19. Am reușit să intru la Teatrul Național. Se juca Poveste din Hollywood de Neil Simon. În distribuția regizorului Emil Boroghină erau Tamara Popescu, Valeriu Dogaru și Eugenia Chioreanu-Jiga. Deși actori relativ tineri, fără personalitate marcantă, au jucat foarte bine, reușind să se transpună de minune în pielea personajelor. Piesa avea un serios rol educativ. Este criticată discret despărțirea părinților, creșterea copiilor fără ocrotirea ambilor părinți, remușcări etc.
M-am dus a căminul preoțesc ,,Renașterea de pe strada Matei Basarab nr. 17. Am nimerit într-o cameră cu trei preoți din jud. Argeș. Veniseră la cursuri misionare de scurtă durată. Au spus bancuri deocheate. Dintre ei, preotul Ion Eugen de la Pitești mi-a povestit că-n satul său natal, Mioveni(OT), după Unirea din 1859, prin 1862, Al. I. Cuza urma să treacă pe acolo. Boierul locului, Opran, antiunionist convins, a organizat un atentat împreună cu alți adepți ai săi. Dintre slugi, una a tras cu urechea și a spus preotului și învățătorului. Aceștia au alergat la Slatina și au raportat. Acolo s-a făcut un manechin îmbrăcat în costum domnesc și la ora la care trebuia să treacă domnitorul pe acolo, suita, având în frunte caleașca cu manechinul, au trecut în alaiul mulțumii. Un glonț pornit dintr-o șură a lovit manechinul în cap. Poporul a fost alertat. S-a făcut mare zarvă și jale. Numai la conacul lui Opran a început să cânte muzica și să se audă chiote și jocuri. La câteva ore, iată că vine o nouă suită, având în frunte pe însuși domnul Cuza călare, spre uimirea țăranilor și groaza lui Opran și anturajului său.
Le-am povestit cazul cu Ivănescu. Toți m-au compătimit că voi fi caterisit sau transferat disciplinar, fiindcă am apelat la instanțele civile. Au rămas uimiți când au văzut că nici nu mă sinchisesc de o asemenea perspectivă. Se uitau la mine ca la un nebun. Preotul Eugen a spus că a făcut restaurarea picturii bisericii sale prin 1977-1978 cu pictorul Mihai Mociulschi, un ,,om de aur! Nu l-a costat decât 200.000 lei, iar masa de recepție a dat-o pictorul. Când le-am spus că am plătit doar 52.500 lei, n-au vrut să mă creadă. Mă rog!
*
Zâmbete. ☺Un ziarist de teren, întreabă: ,, Bade, cu cine votezi? ,, Apăi, dragă domnule, musai ... cu comuniștii! ,, Ioi, bade!! Da..., de ce? ,, Iaca, pe vremuri or venit liberalii și ne-or zis că ne fac pod. Vezi tu vreo urmă de pod? ,, Nu! ,, Apoi or venit pedeliștii.... și or zis că ne fac moară. Vezi vreo moară? ,, Nu! ,, Ei....., când or venit comuniștii..., or zis că ne iau tot.... Și ne-or luat!! Apăi ăia-s oameni de cuvânt!!! ☺După 40 de ani viața devine roză: artroză, scleroză, nevroză, osteoporoză....! ☺Numai în limba română poate fi întâlnit un asemenea grad de rudenie: O mamă de bătaie, soră cu moartea; ☺Turistul într-un sat din Ardeal: ,, Auzi, bade, în satul ăsta, unde faceți voi palincă? ,, Dapăi, domnule dragă, vezi dumneata biserica aia? ,, Da. ,, No, numa acolo nu! ☺De mic mi-a plăcut școala. Era o construcție foarte frumoasă cu o curte superbă pe unde mă alerga tata când ieșea de la ședința cu părinții!
*
Sănătate, pace și bucurii în casele și în sufletele Dvs.!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 9/19/2023 |
Contact: |
|
|
