Căutări - Timișoara, mon amour
Până să emigrez, călătoria avea sens doar în măsura în care exista un loc în care să mă întorc, un acasă al stabilității, siguranței și permanenței în care să îmi adun experiențele, încercările, suvenirurile; un spațiu clar al apartenenței. Orice drum era circular și ducea în final, instinctiv, la apartamentul părintesc din B. Orașul dintre dealuri, liniștit și fermecător, cel al copilăriei și al adolescenței mele. Doar că centrul meu magnetic a fost dintotdeauna altul. Un oraș îndepărtat, la marginea țării, efervescent, șarmant, pe care îl visam după povestirile încântătoare ale mamei mele. Orașul în care mă născusem, de altfel, părăsindu-l însă înainte de a avea amintiri conștiente.
În micul burg ardelean, eu mă imaginam eroina descinsă dintr-o metropolă legendară și nimic nu îmi făcea mai mare plăcere decât să spun unde m-am născut ca și cum ar fi fost un merit deosebit pentru care trebuia să fiu pe deplin admirată. Veneam, după spusele mamei, dintr-o lume cu nume halucinante: Piața Lahovari, cartierul Elisabetin, Iosefin, Bastionul Maria Theresia, Piața Traian, Maria ori 700, Palatul Brück, Băile Neptun, Biserica Sfânta Rita, podurile de peste Bega ce purtau nume, Parcul Rozelor, Kandia și câte altele.
Târșâiam în fața oglinzii pantofii de Guban ai mamei, eleganți și indestructibili; mă vedeam în rochii de mătase naturală, cum era moda pe atunci, la cafea și dulceață cu Sidonia și Greta, proprietăresele casei în care au locuit părinții mei și pe care mama le pomenea cu multă afecțiune. Bătrânele șvăboaice care, în graiul lor aproape incomprehensibil la început pentru biata mea mamă, i-au explicat misterele unei bune gospodine și femei de casă și au modelat din ea una fără pereche. Am crescut cu deliciile iscusinței ei, dar și cu tristețea, e drept mai degrabă melancolică, de a fi lăsat în urmă un loc în care (cred că) a fost fericită.
Am înțeles-o deplin când, dintr-o pură întâmplare (sau poate nu), am ajuns studentă la Timișoara. A fost dragoste la prima vedere.
Eram cu sufletul și cu ochii deschiși a uimire într-un oraș înfloritor și surâzător sub soarele de septembrie, într-o mare de tineri inundând Complexul studențesc și Universitatea. Orașul viselor mele depășea imaginația de copilandră și mă lăsam înghițită cu lumea mea măruntă cu tot de iureșul lui vibrant, fără să știu, în ciuda entuziasmului, dacă și cât îi voi putea face față.
13 ani. Ai tinereții, cum fuseseră și ai mamei mele. Într-un fel cei mai frumoși ai vieții, sau mai exact cei fundamentali ai formării, ai aspirațiilor, încercărilor, speranțelor, ai energiilor nelimitate de a învăța, de a lucra, de a crea, de a iubi. Nu i-aș da și nu i-aș schimba pentru nimic în lume, în ciuda eșecurilor, a deziluziilor, a înfrângerilor, a prafului și pulberii ce s-a ales din mai toate, poate pentru că aș fi regretat mult mai mult dacă nu aș fi încercat. Nu toate iubirile se împlinesc, asta nu înseamnă că sunt mai puțin profunde ori adevărate. Mă gândesc că au fost doar «not meant to be».
După aproape 25 de ani ca imigrantă am desigur un alt punct de întoarcere. Iar cum cel din copilărie nici măcar nu mai există, Acasă-le devine tot mai neechivoc. Mă bucură însă că polul magnetic e încă acolo, atrăgător, chiar dacă din cu totul alt motiv. Orașul în sine a devenit secundar prieteniilor din el. Nu mai am primordial curiozitatea de a vedea ce a devenit orașul în absența mea, cât ce s-a întâmplat cu oamenii mei dragi din el. Oare își lasă firele albe la vedere sau le vopsesc? Oare ne vom simți ca și cum nu ne-ar despărți un ocean sau o grămadă de ani? Oare sunt sănătoși? Oare mai avem aceleași valori, îngrijorări, reflecții, speranțe? Oare cum mai arată copiii lor mari? Oare mai râdem la aceleași glume? Oare mă mai prețuiesc? Oare le e la fel de dor?
33 de ani de când am stat împreună cu prietenele mele ultima oară pe banca din fața Căminului 13. Acum, acolo un alt grup de studente se uită la noi cu stupoare: șase (doar aparent nu așa de) tinere înșirate în fața intrării, cu zâmbetul întins pe toată fața, pozând dezinvolte ca actrițele de cinema. În realitate, femei în toată firea împrăștiate prin lume, cu povești demne de romane sau măcar de telenovele, redevenite, pentru câteva zile de grație, prietenele nedespărțite ce înfruntau pentru prima oară lumea departe de casă. Îmi pare un vis, o iluzie că suntem acolo în carne și oase. Ori poate suntem emoție, nostalgie, drag nesfârșit, îmbrățișare discretă de destine.
Colindăm împreună prin partea cunoscută de oraș, peste urmele pașilor de atunci, reconstituind tablouri din fragmente de amintiri, pictând în ultimă instanță unul nou, și tot ce contează este că suntem o silabă, o literă măcar din marea poveste a unui oraș fascinant care ne-a adus laolaltă (din nou) și pe care îl vom iubi pentru asta pentru totdeauna.
Lăcrămioara Varga Oprea
Toronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 9/10/2023 |
Contact: |
|
|
