Călătorii in vacantă : Traversând Europa
E lung pământul, sau e lat? Peste vară, când milioane de cetățeni paneuropeni traversează în lung și-n lat continentul, ca niște păsări călătoare care revin temporar pe la vetrele lor, sintagma dobândește noi sensuri. Dintre români, noi, cei din Spania, avem drumul cel mai lung, începându-l la capătul vestic și terminându-l acolo unde ... se termină și pacea. Inevitabil, comparăm tot ce vedem pe drum cu cele de pe acasă.Păcat că memoria se șterge prea repede. Mă gândesc să senumăr măcar o parte dintre impresii, bune și rele, ca să ... știm unde ne este locul. Iau așadar pulsul Europei în 2023 prin Spania, Franța, Germania, Elveția, Austria, Ungaria, România și Cehia.
Plecarea timpurie, în iunie, prezintă avantaje: șoselele sunt mai libere înainte de valul migrator din iulie iar temperaturile sunt mai suportabile, deși vara începe din ce în ce mai timpuriu în Europa. Rulând tihnit pe șoselele bine întreținute și destul de libere, am lăsat în urmă Spania stâncoasă și aridă, schimbând-o cu Franța, mai verde, suculentă și cu copaci mai semeți. Peste tot, lumea e relaxată, lumina verii se reflectă în voioșia localnicilor și turiștilor adulmecători de vacanțe. Niciun control la graniță, lucru de la sine înțeles pe toate fronturile traversate, cu excepția trecerii din Ungaria spre România, unde se așteaptă, ca de obicei, foarte mult. Tema Schengen, spinoasă, o îngrop aici necomentată. E bine, totuși, de știut că nu există WC în vama românească. Toate celelalte țări au, chiar dacă mai nimeni nu oprește (doar o sugestie...).
Șoselele perfecte și drumul lin din Franța contribuie la destindere. De când s-au instituit amenzile noi, usturătoare, francezii, foști campioni la șofat hazardat, s-au transformat în participanți-model la trafic. În curgere lină, înconjurați de natura care începe să semene cu cea din România, admirăm peisajul și constatăm că francezii sunt mai tipicari decât spaniolii. Nu lasă prea multe detalii la voia întâmplării (mai rar la ei case părăginite sau terenuri părăsite).
Mergând pe trendul ordinii, Elveția și Germania ne primesc cu peisaje și proceduri sistematizate, eficiente, pe alocuri exagerat reglementate. Tot ei se plâng mai apoi de birocrația excesivă și de adevăratele cataloage cu „condiții de existență”, pe care le are de îndeplinit fiecare cetățean, pentru a-și merita dreptul la (con-)viețuire. Acestea sunt țările prin care mulți cetățeni își văd viața ca pe o ecuație pe care o au de rezolvat satisfăcător în fiecare zi. Dar, totuși, nu uită să zâmbească.
Unul dintre ventilele de descărcare a nemulțumirii în Germania pare a fi condusul mașinii, o activitate în care mai ales germanii pun multă patimă. Încurajați în oarecare măsură de lipsa limitării de viteză pe anumite porțiuni de autostradă, unii dintre șoferi ne obligă să ne dublăm atenția pe Autobahn. Încercăm să facem abstracție de bolizii care ne depășesc vitejește, fulgerându-ne din faruri amenințătoare.
La sol, în schimb, stilul de comunicare al germanilor din vest este deschis și amabil, contrar ideilor preconcepute care îi clasează pe nedrept la categoria „fără umor”. În ciuda ritmului sacadat în care își duc viața, mai toți sunt relaxați. Mai puțin veseli ni s-au părut în schimb elvețienii, probabil sătui de străinii veniți în număr mare la muncă. Este posibil să fie derutați, nemaiputând face deosebirea între vilegiaturiști și potențiali Gastarbeiter (muncitori-emigranți). Orașele lor par uneori sterile, în nuanțe sobre, de gri, iar străzile sunt adesea umede de ploi. Cei puțini care se plimbă pe ele tind să vorbească în ton șoptit. Iar prețurile sunt foarte pipărate (inclusiv taxa de autostradă).
Subiectele principale de discuție în țările de limbă germană sunt inflația și schimbarea climatică. Căldura, după care până nu demult erau ahtiați, avansează la rang de problemă. Mai toți sunt îngrijorați de posibile cataclisme. Mulți se supun fără crâcnire reglementărilor de raționalizare a apei și renunță benevol la irigarea grădinii. Sunt consternați, în schimb, de obligația de a trece pe surse de energie nepoluantă. Sumele necesare achiziționării unei instalații solare rămân exorbitante, atingând uneori jumătate din valoarea caselor. Un capitol la care Spania este mai bine pregătită. Ar putea să dea lecții.
Austriecii își văd de treabă în mica lor republică alpină, având mereu o glumă pe buze, emanând spirit ponderat. Fără complexe, pun accent se pune pe echilibru, familie, toleranță, apropierea de natură și spiritualitat. Iată doar un exemplu de toleranță: toată lumea știe că părintele care predică în amvon în vestitul Stephansdom cultivă o prietenie nu tocmai castă cu o respectată Doamnă, președintă de asociație caritabilă, dar asta nu împiedică pe nimeni să-i asculte cu smerenie slujba. Și alt exemplu: prin baruri și localuri se găsesc vederi gratuite, cu mesaje glumețe, sau cu câte o chichiță amuzantă (eu mi-am luat unul cu un tatuaj temporar, cu sens care îmbie la reflecție). Conchid spunând că austriecii sunt cumva spaniolii lumii germanice, un popor mai lejer în toate.
Asemănări între Austria și Spania am detectat și la capitolul social: elementele suportate de stat, uneori mărunte, ușurează traiul de zi cu zi. La ei, viața tinde să nu mai fie recepționată ca o cursă cu obstacole, cum se întâmplă uneori pe la vecini, ci ca o întreprindere în care ești ajutat. Te simți încurajat să faci cum crezi că e bine, fără teama de a călca prin străchini.
Fac o paranteză și remarc faptul că, între vest și est sunt încă deosebiri și în Germania. În fosta RDG se mai practică tonul de comandă prin banalele formulări din spațiul public. De exemplu, în loc de vă rugăm, închideți ușa se poate citi această ușă trebuie să rămână în permanență închisă. O subtilitate care poate numai mie mi-a sărit în ochi?
Lăsăm în urmă nemții. Ungaria se traversează facil, dacă facem abstracție de eternele aglomerări din jurul Budapestei. Am dus dorul standurilor ungurești cu produse locale (au dispărut ciorchinii de ardei iute!). Prin România se mai văd spoardic, acolo unde încă nu e terminat câte un tronson de autostradă.
Prețurile la carburant sunt cât de cât acceptabile, comparabile cu cele din România (până și în Cehia e scumpă benzina!). Atât în Ungaria, cât și în Cehia se poate plăti alternativ și în euro, în afară de moneda locală (un avantaj pe care România nu îl are).
Prin ariile de popas maghiare de la autostradă, mai curate decât în anii trecuți, se văd ca de obicei multe mașini românești. Am auzit dealtfel limba română peste tot prin Europa, atât la turiști, cât și vorbită de forța de muncă locală.
Despre România, romane întregi s-ar putea scrie! Neavând loc destul, mă rezum să constat că este în continuare frumoasă, dar și năbădăioasă. Avem scandaluri de corupție care, iarăși, ne-au dus vestea peste mări și țări (bătrâni maltratați prin cămine). Dar se simte mândria că avem ceva de spus în NATO. Cu urșii la ușa mașinii (pe Transfăgărășan), sunt probleme, dar avem și bidivii călăriți cu mândrie, sau ingenioase soluții agro de tip win-win (în loc de cositoare, în curtea școlii paște o vacă, iar în cimitir un fantasmagoric cal alb).
Apelurile frecvente de la televizor de a consuma produse naturale, de a practica un stil de viață sănătos, de a ne proteja de pericole, de a ne comporta civilizat etc. suprind plăcut. Acest demers educativ, ar fi de neconceput în hedonistul și atotștiutorul Occident, care nu suportă să fie dădăcit pe față, dar care se lasă manipulat din off prin metode mult mai subtile.
Una peste alta: cu bune și rele, altoită pe un trunchi viguros, chiar dacă unele ramuri au fructe acre, România continuă să ofere motive de mândrie. Multe clădiri sunt renovate. Oradea, de exemplu, este o păpușă de oraș în stil art deco, grație unui primar destoinic, care a știut să atragă fonduri europene (avem și așa ceva!). Iar bisericile fortificate din Transilvania sunt o salbă de nestemate.
Pe drumul de întoarcere, în Cehia și RDG, am văzut că nu toate orașele Europei au avut așa de mulți prieteni la Bruxelles. Praga aglomerată și prăfuită, asiduu vizitată de cohorte de turiști, ne-a lăsat un gust amar. Centrul ei, cu prăvălii scunde și întunecate, pare încremenit de secole. Farmec vetust încolo și încoace, cu așa străzi desfundate nu ne-am făcut prieteni. Chelnerul ceh nu-și pierde însă umorul: comandă „o bere mare și una normală, pentru doamna”, iar el ne corectează cu aplomb „la noi aia mare e normală”.
Închidem cercul în Germania de est, mai precis Saxonia. Orașul Magdeburg ne lasă cu un ochi vesel și cu unul trist. Superb renovat și aranjat, dar cu puține fețe zâmbitoare pe stradă. După peste 30 de ani de la unificare, foarfeca diferenței la nivelul de trai dintre vest și est e ascuțită în continuare. Frapează numărul mare de emigranți, mai ales africani și asiatici. Și sunt și mulți români.
O istorioară din Magdeburg am păstrat pentru final, ca subiect de reflecție:
Clopotul din centru a servit timp de secole drept alarmă de incendiu. După felul în care se trăgea, cetățenii știau în ce direcție aveau de alergat, fiecare cu găleata lui. Cine nu se conforma, rămânea fără casă și era expulzat din oraș.
Acest adevărat cod de conviețuire magdeburghez era cunoscut și practicat în toată lumea în Evul Mediu. Însuși vestitul Broadway newyorkez a fost făcut după modelul arterei principale din Magdeburg. Acestui set de reguli de bună conviețuire și întrajutorare le datorăm existența Europei în forma în care o avem acum, liberă și deschisă circulației noastre, fascinantă și rezilientă, o casă pentru noi toți.
Zic și eu așa: aveți grijă încotro fugiți cu găleata, atunci când auziți sunându-se alarma. Continent avem. Merită protejat și păstrat. De-a lungul și de-a latul.
Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Europa, vara lui 2023
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 9/1/2023 |
Contact: |
|
|
