De la papirus la protocol
S-a întâmplat i să-mi cadă în mână o Introducere în paleografia greacă alcătuită de Elpidio Mioni, un reputat specialist italian într-ale descifrării manuscriselor grecești. Nu căutam acolo decât dezlegarea unei abrevieri destul de misterioase, dar întâmplarea a făcut să dau și peste subiectul rândurilor de față. Ca de obicei, este vorba de povestea câtorva cuvinte, care nădăjduiesc să fie primită cu interes de cititorii mei de peste ocean.
Înainte ca hârtia să devină principalul suport pentru cuvântul scris, în spațiul european și în Orientul Apropiat s-au folosit, încă din antichitate, alte materiale în care și pe care oamenii și-au încrustat ori pictat gândurile, bucuriile, temerile, socotelile mărunte și orice altceva a părut vrednic de a fi păstrat neatins de trecerea vremii. Lăsându-le la o parte pe cele mai multe, mă voi opri aici asupra papirusului, multă vreme cel mai obișnuit material de scris, folosit pentru felurite însemnări, documente oficiale, dar și pentru transcrierea operelor științifice și literare. Strâns legat de carte și de cuvântul scris, papirusul ne-a dat o seamă de termeni care supraviețuiesc până astăzi în limbile moderne, deși realitățile de la care pornesc aceștia au dispărut de mult.
În multe din limbile europene, hârtia este și astăzi numită cu vorbe ce se trag din latinescul papyrus, împrumutat, la rândul lui, dintr-un cuvânt grecesc cu rădăcini egiptene. Anticii au dat numele de papyrus unei plante cu tulpină înaltă ce creștea mai cu seamă în Egipt, în mlaștinile din preajma Nilului. Din planta aceasta se puteau produce o sumedenie de lucruri: fire folosite la țesături, felurite împletituri, încălțări ușoare, funii, coșuri, ambarcațiuni de mici dimensiuni; rădăcinile și tulpinile ei slujeau drept hrană pentru săraci, după cum ne spune un istoric antic, sau putea fi folosite drept leac pentru diferite boli. Cel mai de preț produs al papirusului era însă hârtia de scris.
Cum se obținea aceasta? Tulpinile lungi de papirus se tăiau pe lung în felii foarte subțiri, care se puneau una lângă alta pe o masă udată din belșug cu apă din Nil, astfel încât să formeze un strat. Deasupra acestui strat, se așezau de-a curmezișul alte felii până când îl acopereau cu totul și apoi se strângea totul foarte bine sub un teasc. Prin presare, din fibrele zdrobite ale plantei ieșea o substanță vâscoasă și lipicioasă, care lipea foarte bine între ele cele două straturi. Foaia astfel obținută era uscată, bătută cu maiul pentru a o netezi și hârtia era gata. Foaia se tăia în bucăți mai mari sau mai mici, după dorința clientului și se lipeau cap la cap până formau un sul, a cărui lungime varia. Astfel, în antichitate, o carte se înfățișa, de fapt, sub o formă mult diferită de cea a cărților cu care suntem obișnuiți astăzi: bucățile de papirus lipite cap la cap erau prinse de un capăt în jurul unui suport de lemn numit buric și rotite în jurul acestuia, formând un sul. Pentru a străbate un asemenea sul de papirus, cititorul trebuia să țină într-o mână capătul suportului de lemn (numit corn) și cu cealaltă să desfășoare papirusul, răsucind capătul celălalt, pe măsură ce trecea peste textul înscris în volum.
Cuvântul volum, azi sinonim cu carte, păstrează până în zilele noastre amintirea sulului de papirus: în latinește, volumen, strămoșul îndepărtat al cuvântului românesc, era legat de verbul volvere a răsuci, a înfășura, cartea scrisă pe papirus fiind cât se poate de concret și deslușit numită cea înfășurată, sulul. Numele grecesc al sulului de pergament, bíblos sau biblíon, însemna la început papirus, grecii numind astfel atât planta egipteană, cât și materialul obținut dintr-însa. Este foarte probabil că vechii greci nu au cunoscut papirusul direct de la egipteni, ci prin mijlocirea fenicienilor, căci byblos, forma mai veche a cuvântului grec însemnând papirus nu este altceva decât numele cetății feniciene Byblos, loc de negoț renumit în toată Mediterana. Folosit la plural, tà biblía cărțile, cuvântul acesta a ajuns să denumească Scripturile creștine sau, cum le numim astăzi, Biblia.
Foaia de papirus încă nescrisă se numea în grecește khártes, cu un cuvânt luat, probabil, tot de la egipteni. Romanii l-au împrumutat sub forma charta, care stă la originea cuvintelor românești cartă, hartă și carte; acesta din urmă a denumit în româna veche orice înscris (pe hârtie sau pe pergament), fie un manuscris, fie doar o scrisoare (în limbajul popular se spune și astăzi a scrie carte pentru a trimite scrisoare) ori un act (cu acest sens cuvântul apare în zicala ai carte, ai parte, al cărui înțeles dintru începuturi era la judecată, dacă ai act doveditor, ai și câștig de cauză). Tot numele grecesc al colii nescrise de papirus ne-a dat, prin mijlocire slavă, și pe hârtie.
Odată scris, sulul de papirus se păstra închis într-o cutie cilindrică, alături de altele, pe un raft într-o încăpere anume denumită bibliotecă, cu un cuvânt ce se trage din grecescul bibliothéke, loc unde se păstrează cărțile (adică sulurile de papirus, biblía). Cum o operă literară de dimensiuni mai mari încăpea arareori pe un singur sul, ea era împărțită în secțiuni, cărți, înscrise pe suluri diferite și păstrate în cutii separate. Fiecare din acestea se chema pe grecește tómos bucată, secțiune de la témnein a tăia; astfel se explică de ce în românește (ca și în alte limbi, dealtminteri) tom este sinonim cu volum în înțelesul de diviziune, secțiune a unei opere.
În sfârșit, oricât ar părea de ciudat, neologismul protocol ne trimite tot la istoria sulului de papirus. Așa cum spuneam, sulul se alcătuia din mai multe bucăți de papirus lipite cap la cap și înfășurate în jurul unei bucăți de lemn. În limba greacă, prima dintre aceste bucăți, de la care trebuia să pornească cititorul, se numea protókollon, cuvânt alcătuit din adjectivul prótos cel dintâi, primul și rădăcina verbului kolláo a lipi. Cu vremea, protocolul a ajuns să denumească pagina de titlu, începutul unui document, mai cu seamă al unui act, partea sa de căpătâi, care cuprindea informațiile oficiale ce îi dădeau valabilitate. De aici, cuvântul a căpătat înțelesul de act, înscris oficial, autentic. În româna mai veche exista chiar un verb, a protocolí, cu înțelesul a autentifica, a legaliza; a redacta (un proces-verbal); a înscrie în protocol.
Astăzi în românește protocol poate însemna fie act, fie ceremonie oficială, care se desfășoară după o rânduială bine stabilită, iar protocolar înseamnă oficial, ceremonial, formal. Mai aproape de zilele noastre, protocol a devenit un eufemism, ascunzând sub mantia unui cuvânt respectabil deprinderi și apucături nevrednice însă întâlnite la tot pasul în societatea românească. Astfel, expresia cheltuieli de protocol (sau cu protocolul) poate denumi banii puși deoparte de unele companii și firme pentru recepții și petreceri mai mult ori mai puțin oficiale, menite a atrage bunăvoința unor clienți ori protecția unor funcționari suspuși. După cum am putut afla de curând, în România zilelor noastre a face protocol mai înseamnă încă, din păcate, a pregăti ospețe alese și băuturi fine pentru membrii unei comisii de bacalaureat (adesea prost plătiți, ce-i drept) în nădejdea că aceștia se vor arăta îngăduitori cu elevii examinați. Evoluția semantică a cuvântului de la simpla foaie de papirus a antichității până la subtila mituire din română mi se pare vrednică de luare aminte.
Cristian Gașpar
|
Cristian Gașpar 9/1/2023 |
Contact: |
|
|
