O familie româno-canadiană: familia amiral Pantazzi
Mai vechile si mai recentele articole ale domnului dr. Dworschak despre colonelul Boyle, ne oferă ocazia de a scoate la suprafată detalii despre o familie româno-canadiană, cea a amiralului Vasile Pantazzi. Contraamiralul Pantazzi s-a născut la Bucuresti la 1871 într-o familie bogată, întelegem, a făcut Scoala Fiilor de Militari de la Iasi (deducem că apartine unei familii de militari), Scoala de Ofiteri de Artilerie, Geniu si Marină, absolvită la 1891, diverse cursuri pe speze proprii în marina italiană, ajungând în Orientul îndepărtat, cu unul din vasele acestei tări, prezentând la reîntoarcerea în Marina Militară Română concluziile sale despre marina japoneză, aceasta la 1903, după doi ani de călătorii si studii. A început cariera de marinar trecând prin mai multe functii, una pe bricul Mircea, a fost comandant pe diferite vase (canoniere sau monitoare), a fost sef de cart pe bricul Mircea, pe crucisătorul Elisabeta (aici l-a avut subordonat pe viitorul diplomat si estetician Matila Ghyka, atunci aflat la începutul carierei sale, care în memoriile sale are cuvinte admirative despre viitorul amiral Pantazzi), a fost chiar si comandantul acestui vas. A ocupat apoi diverse functii de conducere, de mare responsabilitate în cadrul Marinei Militare, a fost comandantul Diviziei de Dunăre, ajungând director al Marinei Militare în ministerul de război, a fost implicat alături de alti ofiteri români, în preluarea vasului rusesc CNEAZ POTEMKIN TAVRICESKI, după revolta marinarilor rusi la 1905, soldat cu măcelărirea ofiterilor lor, precum si în evenimentele de la Odesa, soldate cu arestarea lui si a diplomatilor români, în cursul negocierilor cu Cristian Racovski. În amintitul oras era Sef al Serviciului Materialelor de Război. La început de an 1919 era la Conferinta de pace de la Paris, de unde a plecat la 1 iulie, din dispozitia lui I. I. Brătianu, „trimis în misie specială în Statele Unite pentru stabilirea nationalitătei si repatrierea emigrantilor români din Transilvania, aflati în America” (Monitorul Oficial nr. 82 din 29 iulie 1929), conducând misiunea consulară a României în Statele Unite si Canada, din ea facând parte Matila Ghyka, avocatii Victor Cădere si Vasile Stoica. Pleacă din Le Havre si soseste la New York pe 8 iulie, iar la fine de aprilie 1920 era deja în tară, conform jurnalului Reginei Maria. De el se leagă stabilirea relatiilor (legăturilor) consulare între România si Canada, la 16 august 1919 înfiintându-se un birou de pasapoarte la Montreal, pe timpul acestei misiuni. Matila Ghyka îl aminteste ca fiind seful de cart de pe crucisătorul ELISABETA, francofil, bun cunoscător al Parisului, cu care făcea schimb de cărti în această limbă. De la viitorul amiral a preluat Matila Ghyka dictonul “românul nu piere”, scris în limba maternă în traducerea memoriilor sale în limba engleză, regăsit si în cântecul lui Jean Moscopol “tot ce-i românesc nu piere”. În 1925 s-a duelat cu fruntasul ardelean Victor Moldovan (Memoriile unui politician din perioada interbelică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013). În 1929 un ziar elvetian (L'Impartial, 28 iunie), citând Daily Telegraph îl trece decedat ca urmare a ripostei fată de atacul unor banditi asupra convoiului de masini în care se afla, undeva pe Valea Prahovei. Vestea este neconfirmată, dar la 1930 trece în rezervă cu gradul de contraamiral (pe care îl poseda din 1928), având probleme de sănătate, pe care nu stim să le legăm de pomenitul atac. În acelasi an 1929, ca si în 1930, membru în Comitetul Consultativ al Marinei, este presedintele comisiei de examinare a absolventilor scolii de marină, atât pentru ofiteri activi cât si pentru ofiteri de rezervă, în iulie, respectiv octombrie). În februarie 1933 i-am întâlnit numele participând la Paris la serviciul religios pentru doamna Jean Văcărescu, născută Fălcoianu. Din acelasi an si până în anul 1935 apare în Annuaire des chateaux et des villegiatures, Publication La Fare, fiind un om cu stare si putându-si petrece timpul în locuri destinate destinderii. În 1938 a participat la Cercul militar din capitală la un banchet în onoarea membrilor congresului FIDAC (Federatia interaliată a fostilor combatanti), tinut la fine de septembrie. Se pare că a decedat la Budila, lângă Brasov, unde a fost înmormântat.
Sotia sa, canadianca Ethel Sharp Greening Pantazzi (1880-1961) din Hamilton, Ontario, femeie curajoasă si de actiune, a scris, cu simpatie si întelegere o frumoasă carte cu ilustratii despre România din timpul primului război mondial, Roumania in light and shadow, London, 1921 prima editie (reeditată la Nabu Press în 2010, la Bibliolife în 2015 si în limba franceză în 2013 la Hard Press, inclusă la Forgotten Books în 2014, anuntată la editura Humanitas, Bucuresti). Legată si de misiunea colonelului canadian Boyle (Joseph Whiteside, 1867-1923) în amintita actiune de la Odesa, ea intervenind pe lângă acesta pentru eliberarea prizonierilor români (la schimb cu cei rusi), printre care se afla si sotul său, comandorul Pantazzi, în urma măsurilor abuzive ale lui Christian Racovski. Eliberarea comandorului Pantazzi are loc la 22 martie 1918, sosind cu vasul CERNOMORE care va îmbarca prizonierii rusi si îi va duce la Sevastopol (Mosneagu, Crucisătorul ...). Prin initiativa ei pe timpul misiunii sotului pe continentul american si sub patronajul majestătii sale Regina României, o misiune a Crucii rosii canadiene, condusă de Miss Doroty Cotton si însotită de opt surori (nurse) va veni în tară după primul război mondial pentru a instrui si forma pe cele autohtone (Bulletin of the League of Red Cross Societies, vol. II, oct. 1920-dec. 1921). Arhiva pentru stiintă si reformă socială, vol 5-6 din 1924 scrie că datorită „sfortărilor doamnei Ethel Greening Pantazzi s'a decis a se înfiinta si o scoală de doici si crescătoare”. Va avea o viată socială bogată, va fi membră a Federatiei Femeilor Universitare. La înfiintarea prin lege la 15 aprilie 1927 a Scolii Superioare de Infirmiere A. S. R. Principesa Elena, era secretară onorifică, trezorieră si delegat al Majestătii sale pe lângă această institutie. Pe la jumătatea deceniului al patrulea al secolului XX, prezida Căminul străinelor, o institutie de caritate fondată de sotiile de altă nationalitate decât cea a sotilor, care să ajute să se integreze civilizat în viata Bucurestiului pe fetele de la sat care veneau la lucru în acest oras, pentru care militase încă de la 1927, împreună cu alte doamne din înalta societate (vezi Renasterea, 13 feb. 1927, Cluj). O doamnă Pantazi, pe care o bănuim a fi Ethel, apare pe lista membrilor fondatori ai societătii anglo-române la 1927. Împreună cu Juliette Theodorini, Ethel a scris Strolls in Old Corners of Bucarest, Cultura Natională, Bucuresti, 1926, un ghid sub 80 de pagini, despre acest oras, având în plus informatii despre Mânăstirea Arges, Snagov, Sinaia, precum si Verisorii din America, Editura Cartea Românească, Bucuresti, 1942. La 1938 era vicepresedintă la „Societatea pentru propagarea educatiunii engleze, în România” (Monitorul Oficial, partea a 2-a, nr. 144, 27 iunie). La 1939 era aleasă presedintă la asociatia „Casa Femeii” (Monitorul Oficial al României, partea a 2-a, nr. 296 din 21 decembrie, pp. 10671-10672).
Au avut un fiu, Barbu Victor Gordon (1913-?, 1912-?, m.?) si o fiică, Sybille Oltea Yvonne (1914-1983, botezată pe crucisătorul Elisabeta, la 10 mai 1914, conform amintirilor mamei sale), aceasta din urmă era încă la Bucuresti în 1940. Fiica lor mai sus amintită, istoric de artă canadian, bibliotecar si bibliofilă, existând acum o manifestare anuală care îi poartă numele. A fost activă în publicatiile vremii, din Canada sau din Statele Unite ale Americii cu subiecte care priveau istoria artei, universale sau canadiene si a donat universitătii din Toronto 150 de cărti despre România care au apartinut mamei ei. Nepotul lor este Michael Pantazzi (n. 1940, Brasov), fiul lui Barbu si al Elenei Lucia Pantazzi (1910-2005), născută Racovită, descendentă din domnitorul muntean, căsătoriti în 1939, cunoscut istoric si critic de artă canadian de reputatie internatională, cavaler al Ordinului artelor si literelor al Republicii franceze. Amiralul sau fiul său Barbu au cumpărat un castel (fost Beldy) la Budila, lângă Brasov (localitate amintită acum prin poemul lui Alexandru Musina, Budila-Express), unde au găzduit expozitii de artă. Castelul a fost confiscat de noul regim, adăpostind un timp taberele de pioneri, iar acum este sediul primăriei. Conform istoriei orale, amiralul a murit în România, a fost înmormântat la Budila, iar fiul său Barbu, ofiter de marină si inginer (apare în Monitorul Oficial, partea a 2-a, nr. 299 din 23 dec. 1938, p. 6235, urmând a fi înscris în Colegiul inginerilor, „după complectarea actelor”), a fost „executat” de comunisti, având parte de o moarte groaznică. În primul deceniu al secolului al XXI-lea, familia Pantazzi pierdea procesul pentru recuperarea castelului de la Budila, conform siteului oficial dedicat unor astfel de probleme juridice. După Jean Moutton, aflat în anii ultimei conflagratii mondiale la Institutul francez din Bucuresti, amiralul Pantazzi ar fi fost atasat militar în Japonia si a urmărit de la fata locului războiul ruso-japonez de la începutul secolului al XX-lea, prezenta lui în tara soarelui răsare fiind totusi cu doi ani înaintea confruntării ruso-japoneză. Cariera militară îi poate fi urmărită, destul de detaliat, în lucrările comandorului dr. Marian Mosneagu, Dictionarul marinarilor români si Crucisătorul Elisabeta în campanie, lucrări apărute după anul 2000 si după cum suntem informati, cercetările asupra acestui personaj, continuă la nivelul serviciului istoric al ministerului apărării.
Este posibil ca unele din datele prezentatre de noi să nu fie riguros exacte, dar credem că si asa, prezentarea lor va aduce corectii necesare, noi străduindu-ne să afisăm faptele acestei familii, necunoscute si nerecunoscute ca atare.
Vasile Cornea
|
Vasile Cornea 9/1/2023 |
Contact: |
|
|
