Catargele cu velele strânse ( I )
Cât aștepta să fie chemat la triaj, se zgâia la televizorul pus pe mut. Mai erau niște unii în sală. Ocupau răzlețiți câteva dintre fotoliile dispuse în linii paralele și urmăreau, ca și el, succesiunea știrilor date pe CP24. La intrarea principală stătea un bodyguard cu mutră tâmpă și picioare scurte și crăcănate. În afară de uniformă nimic nu sugera că ar fi fost în stare să imobilizeze pe careva.
Când și-a auzit numele prin difuzoare s-a ridicat, și-a luat pe braț paltonul de pe speteaza fotoliului alăturat, și-a cules șapca care-i căzuse pe jos și s-a îndreptat spre postul de triere abia eliberat de pacientul de dinainte. Asistenta l-a invitat să ia loc pe un scaun cu rotile fără spătar. S-a așezat, ținându-și spatele drept. Aia și-a desprins ochii din computer și l-a întrebat de ce era acolo.
“Sunt pe cale să mă sinucid,” i-a zis pe ton indiferent.
“Te-ai gândit cum s-o faci?”
“Da.”
“Ai mai avut o tentativă?”
“Da.”
“Când?”
“Nu scrie acolo?”
“Acum trei ani?”
“Da.”
“Ești în evidența doctoriței Kumar?”
“Da.”
“Când ai văzut-o ultima oară?”
“Acum o săptămână.”
“I-ai spus că ai intenția să te sinucizi?”
“Nu.”
“O s-o anunțăm, dar nu este în spital. Va dura până să ajungă să te vadă. Du-te la ghișeul de înregistrare numărul doi.”
S-a dus. Chiar vis-a-vis, la numărul doi, în dosul panoului de sticlă, se lăbărța o negresă buhăită și adormită.
“Ia loc,” i-a zis prin difuzor, cu voce plictisită.
S-a așezat. Și-a pus paltonul pe speteaza scaunului de lângă el, dar și-a ținut șapca în mână. Nu voia să mai ajungă pe jos. O cumpărase de la Mark’s cu patruzeci de dolari. Neveste-si îi spusese că o luase cu douăzeci. Dar Cristina verificase balanța la bancă pe internet. Văzuse cât dăduse pe ea. Îi scosese pe nas. Îl făcuse în toate felurile. Îl umilise. Îi spusese că nu era bun de nimic. Că n-aducea un ban în casă. Și că toată ziua zăcea fără să facă ceva. Dar n-avea să i se plângă urâtei ăleia de negresă tâmpită. Ba, n-avea în intenție să-i arunce o vorbă măcar.
“Ai cardul de sănătate?”
I l-a pus pe tejghea. Aia s-a întins cu un icnet și l-a luat. I l-a scanat și a mai și bătut ceva în keyboard, rar și chinuit. I l-a returnat și i-a pus la încheietura mâinii o brățară cu numele, data nașterii și codul de pacient. A printat o foaie pe care a introdus-o între coperțile verzi ale unui dosar.
“Urmărește dunga verde de pe culoar,” l-a instructat, ciocănind în dosar cu unghia ca o gheară și făcându-i semn din ochi să o șteargă de acolo.
Și-a luat dosarul, paltonul și șapca, și a urmărit dunga verde, același verde ca de pe coperți. Mai erau trei de alte culori, dar se despărțeau mai încolo și o luau în alte direcții. A lui s-a oprit într-o altă sală. O ușă era deschisă. Pe ea era prins anunțul ca dosarele să fie puse în ordinea sosirii într-un buzunar din plastic prins pe perete. L-a pus. Mai era unul. Pacientul celălalt aștepta pe o sofa pusă în spate la perete. Arăta cam dărâmat. El a ales un fotoliu mai aproape de ușă. Avea când să reflecteze. Se întreba de fapt ce căuta acolo. Dacă chiar ar fi avut de gând s-o facă, ar fi făcut-o fără să-și mai piardă vremea la spital. Dar era acolo, sfidând logica. Și asta pentru că așa-i ceruse doctorița Kumar, ‘dacă-ți vine, n-o face, du-te la spital. Acolo o să te putem ajuta să treci hopul.’ O ascultase, era la spital. Și ce dacă? Ce-i puteau face? Și, de ce ar fi vrut să treacă hopul? Ca să se împiedice în următorul?
Înăuntru l-a luat în primire un doctor. I-a indicat să ia loc pe marginea unui pat. A tras perdelele grele de jur împrejur delimitând un spațiu intim.
“Ascultă, văd că ai frecventat regulat întâlnirile programate cu doctorița Kumar. Ce-ți propun este să te internăm. O să-ți dăm niște calmante să te ajute să dormi, iar mâine dimineață o să-i poți spune ei tot ce ai pe suflet. Cum îți sună?”
“Ok.”
“Atunci ne-am înțeles. Așteaptă aici până vine un infirmier să te ducă sus.”
L-a împins unul cu patul până într-o aripă a spitalului total izolată, la etajul opt, la care ușile se încuiau automat. Rezerva era pentru un singur pat, ăla pe care fusese adus. O soră i-a dat un halat bleu cu deschizătura la spate. Era caraghios. Oricât se chinuia să lege cordonul, fundul îi rămânea p-afară. Și-a atârnat hainele pe umerașe în dulap. Sora i-a adus două pastile cu o sticlă de apă. După ce le-a înghițit s-a lungit și s-a jucat un timp cu butoanele de la pat până a adormit.
S-a trezit în lumina supărătoare a dimineții. A tras repede draperiile. La baie a găsit o periuță și tub cu pastă de dinți, șampon de păr și de corp, săpun, un pieptăn, și câteva prosoape, între care două mari în care să se înfășoare. Lipsea crema și aparatul de ras. Normal, și-a spus, ca să n-aibă cu ce-și tăia venele. După duș și-a pus din nou flenderița aia de halat și a ieșit pe culoar. Erau rezerve de o parte și alta, iar de la mijloc se deschideau trei saloane nu foarte mari, fără uși. Într-unul erau puse scaune joase în jurul unor mese rotunde tot joase, în altul erau fotolii și sofale cu măsuțe aliniate în față pline cu reviste mototolite, și în al treilea, o masă de ping-pong, cu neț și palete și mingii încă nescoase din ambalajul original. Mai era o ușă pe care scria ‘Sală Computere’, dar era încuiată. Se întreba dacă nu cumva era singurul pacient, dar treptat incinta s-a populat cu câțiva tineri. I-a luat un timp până să distingă că două între ăia erau fete. Una avea capul tuns chilug cu o cruce groasă tatuată pe creștet. Din nas îi atârna un belciug. Toți erau tatuați, pe peste tot. Adică, pe unde se vedea, dar își putea imagina restul. Conversau. Din afara salonului auzea ca un zumzet continuu străbătut când și când de pufnituri de râs. După puțin o infirmieră a împins pe culoar un cart din aluminiu pe roți cu mai multe rafturi, pline cu pachete preambalate de mâncare pentru breakfast. Erau la discreție, cu autoservire. Cele ambalate în celofan verde erau pentru vegetarieni. Un raft era ocupat numai cu cutiile de juice-uri de portocale, mere sau mango, și câteva carafe cu lapte, cafea și apă fierbinte pentru ceai. A luat o tavă pe care și-a pus pachetul și alături cafea neagră într-un pahar din carton. S-a așezat la una din mesele cu picioare scurte. Nu venise nimeni lângă el. Asta-i convenea. Voia să fie lăsat în pace. După ce a terminat de mâncat, a încercat să deslușească ce era rău cu cei d-acolo. Da’ singurul evident dus cu mintea era unul mai învârstă ce părea să-și ajungă sieși. Ceilalți arătau chiar veseli. Se întreba de ce erau în secția de boli mintale. Puțin probabil să-i fi ținut însă de pomană. S-a ridicat să se întoarcă în rezervă, când unul din băieți l-a întrebat pe ton apăsat că el de ce era acolo. Deodată s-a făcut liniște.
“Vezi-ți de ale tale,” i-a răspuns colțos, sperând să fie făcut scăpat.
“Eu sunt James. Pe tine cum te cheamă?”
“Jim.”
Nu-l chema așa. Îl chema Marcu. Da’ ce-i trebuia ăluia să știe?
“Jim, ce ai făcut de te-au adus aici?”
“Nimic.”
“Nu te cred. Ai încercat să te sinucizi, nu? Cum ai făcut?”
“În niciun fel. Ce-ți pasă?”
“Fiecare are povestea lui. Care-i a ta?”
“N-am.”
“Ești arogant. Da’ treaba ta, dacă așa vrei, n-ai decât, țin-te cu nasul pe sus.”
“Așa vreau.”
“Da, da’ de unde ești?”
“Din Toronto.”
“Nu, vreau să zic, din ce parte a lumii vii?”
“Din Rusia.”
“Nee, am un coleg venit din Rusia. Are un altfel de accent.”
“Ce contează?”
“Nimic, doar voiam să știu. Nu pari ca unul venit din Africa, atâta pot spune.”
“Nu-s venit din Africa.”
“Poate vine de la polul nord,” s-a intercalat altul, rânjind la el și la toți ceilalți.
Conversațiile s-au reluat. Zumzăitul i s-a lipit de urechi. A ieșit pe coridor și a căutat să se întoarcă în rezerva lui. Știa pe ce parte era, dar nu mai știa a câta ușă. Un pic derutat, a deschis una cam la nimereală și s-a uitat repede în dulap. Erau hainele lui. S-a întins pe pat, dar n-a mai putut adormi. Se gândea la Cristina. Nu că ar fi fost ea cauza eșecurilor lui, dar cu siguranță era oglinda în care se reflectau. Eșecul de a fi șomer, asta-i era cea mai mare vină. Și că se îmbolnăvise. Făcuse diabet, neuropatie, depresie, anxietate, și încă ceva la inimă, și mai avea până la cincizeci. Nevastă-sa îi reproșa cu oprobiu. De parcă s-ar fi îmbolnăvit intenționat. Poate că de la stres i se trăgea, da’ până la urmă, ce conta? El era sursa necazurilor a toate cele. El o adusese în Canada. El insistase. Da’ când a fost să aducă bani acasă, ioc. Nu găsea slujbe. Până să fi ajuns nevastă-sa analist în finanțe, locuiseră într-un apartament cu un singur dormitor la chirie. Avuseseră o rablă de mașină care mereu avea nevoie de reparații. Lăsaseră în țară slujbe bune, un apartament cu patru camere, două mașini, și două perechi de părinți gata să-i ajute cu orice puteau. Dar din cauza lui dăduseră cu piciorul la toate. Dacă le era bine în țară, putea să le fie și mai bine în afară, nu? Nu. Adică, nu lor. Companiile căutau programatori. Dar chiar și unii care nu erau, tot își mai găsiseră câte ceva. Numai el nu. Cu chiu cu vai mai împușca o poziție în industria auto, dar de pe unde era, fie restructurau, fie închideau fabrica cu totul. Nevastă-sa făcuse cunoștință în bloc cu câteva neveste de computeriști. Soții aveau joburi. Se trăgeau unul pe altul în slujbe din ce în ce mai bune. Unii își cumpăraseră case la numai trei, patru ani de la venire. Lui cine să-i fi pus o vorbă bună? Și în ce? În computere?
Doctorița Kumar l-a vizitat la opt dimineața. Probabil că-i era primul pacient din ziua aia. I-a tras imediat draperiile deoparte ca să-i lumineze camera.
“Ai făcut foarte bine venind aici. O să avem grijă de tine. Ți-am înlocuit Rexulti cu Abilify și ți-am mărit doza de Litium, Wellbutrin și Trintellix. Pentru un timp ți-am scos Vyvanse. Ți-am prescris Zopiclone și Quetiapine ca să te ajute să dormi. Ești pe maximum din cât îți pot da din fiecare. Criza asta a fost declanșată de ceva anume?”
“Nu mai suport. Îmi sunt o povară. Nevasta mă disprețuiește. E toxică, abrazivă, abuzivă și ostilă. În casă n-am decât restricții și imputații. Nu mai am nici voință și nici putere să mai lupt cu ea și cu nimeni pentru nimic. Sunt urât și nu mă mai plac. Simt că sunt degeaba și vreau să scap.”
“Ascultă, în special luna februarie este foarte dificilă pentru cei cu depresie. O să te ținem aici un timp. Ești într-un mediu neutru. Cu încetul o să-ți fie mai bine. Ok?”
L-a lăsat tot cum îl găsise. Ce dacă-i descărcase în poală ce-l durea? Nu de pilulele ei avea nevoie, ci de aceea care chipurile-l iubea. Nu îndrăznea nici numele să i-l pronunțe. A tras la loc draperiile. La dracu’ cu femeile! Cu toate!
La intrare era o soră într-un chioșc zăbrelit. De acolo monitoriza culoarul și saloanele și tot de acolo putea descuia ușa. Marcu s-a poziționat la ghișeu în dreptul microfonului.
“Ăă, bună, aș vrea să ies până afară să fumez o țigară.”
“Îmi pare rău dar nu se poate. Întoarce-te la activități.”
“Ce activități?”
“Care sunt. Aici nu poți sta.”
“Eu vreau doar să ies să fumez o țigară. Am venit aici de bună voie.”
“O fi, dar n-am pe nimeni pe listă cu permisiunea de a ieși. Poți discuta asta cu doctorul tău, ăă, doctorița Kumar, nu? Mâine sau când te-o vizita.”
“Poți s-o chemi acum?”
“Nu abia te-a văzut? Așteapt-o că poate vine mâine.”
“Eu vreau acum.”
“Te sfătuiesc să nu ne faci necazuri. Ți-am explicat.”
“Bine.”
Pierdere de vreme, asta era. O căpoasă. Gardiene ale mizeriei umane! Pe oriunde se învârtea dădea de din ăștia, mai sus sau mai jos pe craca așa zisă socială. Cu cât urcau, cu atât erau mai departe de social. Sociali trebuiau să fie doar ăia pe grumajii cărora călcau.
În rezervă n-avea nimic de făcut. Măcar era întuneric și liniște. Un timp a stat în fotoliu dar l-a cuprins somnolența. S-a mutat pe pat. Curând imaginile din spatele pleoapelor închise începuseră să i se deruleze precum ale unui film pe Netflix. Îl putea porni sau stopa după cum îi venea.
Capul îi fusese greu dinainte de a se fi urcat în avion. Odată așezat pe locul desemnat, a adormit. S-a mai trezit când roțile făceau contact cu pista pe aeroportul din Viena. După opt ore de somn profund tot obosit se simțea. Era confuz și irascibil. Mai și tânjea rău după o țigară. Chiar la ieșirea din avion o femeie i s-a băgat în față gata să dea peste el. A lăsat-o pe agitată să se ducă. Până la decolare mai avea două ore și nu știa dacă trebuia să-și confirme rezervarea spre București. S-a așezat la coadă la informații. După o oră a fost asigurat că n-avea nevoie să confirme nimic. A înjurat în gând birjărește pentru timpul pierdut. A găsit fumoarul și și-a făcut loc gata să se scuze dacă vreunul ar fi catadicsit să-și ridice privirea spre el. Nu l-a băgat nimeni în seamă. După a doua țigară a ieșit să caute poarta de îmbarcare. A găsit-o, și s-a întors la fumoar. Într-un colț a remarcat-o p-aia de-i tăiase calea la ieșirea din avion. Nu se mai grăbea. Se sprijinea cu ambele coate pe masă și trăgea dintr-o țigară lungă, albă și subțire. Le știa, erau din alea cu nicotină puțină. Bani aruncați, doar ca să-și dea fumuri! Cum a auzit primul anunț s-a și prezentat la poartă. Până la al treilea, în spatele lui se formase o coadă lungă, în majoritate bărbați, între ei mulți la costum și cravată. Făceau pe oamenii de afaceri. Duceau cu ei serviete din piele de bună calitate, și Marcu se întreba oare ce cărau cu ele, sandvișuri? Unii aveau niște mutre atât de vulgare că nu și-i putea închipui decât că ar fi fost fie fotbaliști, fie diplomați. Dar râdea ciob de oală spartă. Ăia învârteau roata. El nu învârtea nimic. Era șomer și mergea să-și îngroape mama. Și-a luat locul la hublou. Încă se chinuia să găsească centura, când lângă el s-a așezat zăpăcita. S-a încurcat și ea cu centurile.
”Scuză-mă, cred că stai pe centura mea,” i-a zis Marcu, ”te-ai putea ridica pentru o clipă?”
”Sigur, dar și dumneavoastră stați pe centura mea.”
”Aha, acum e bine? Și cer iertare pentru cum m-am adresat, n-am făcut-o din lipsă de respect, doar că m-am dezobișnuit să vorbesc la persoana a treia.”
”Nu vă faceți griji, sora mea locuiește la Toronto de niște ani buni. Amestecă româna cu engleza de iese un talmeș-balmeș despre care aș zice că-i chiar nostim. Rup și eu o boabă și sensul îl mai prind, câteodată. Dar din ce vorbesc copiii, nimic, chiar cuvinte pe care le știu, le pronunță altfel de nici nu pot să-i imit.”
”Interesant, și eu sunt din Toronto.”
”Știu, era să dau peste dumneavoastră la ieșirea din avion. Mi-era frică să nu fi pierdut legătura. Cam târziu, dar îmi cer scuze.”
”Puteam să nu fi fost din Toronto. Corelația că aș fi fost, doar pentru că eram în același avion, nu-i prea solidă. Aș fi putut veni din Vancouver și schimba la Pearson pentru o cursă spre Europa.”
”Aveți dreptate. N-am fost niciodată bună la despicat firul ierbii în patru. Da-s bună la potriveli. Sunt tehnoredactor. Asociez imagini pentru coperțile de carte.”
”Adică, grafician?”
”Nici măcar, doar ‘cut and paste’.”
”Cu simț artistic ... păi ăsta-i deja talent.”
”Mulțumesc.”
Cum femeia n-a mai zis nimic, a tăcut și el. Privirea i-a rămas agățată peste câmpurile pestrițe de dedesubt.
”Vorbind de corelație, cum ați realizat c-aș fi româncă?” l-a rupt aia din contemplație.
”Din potriveală.”
”Și talentul?”
”Potrivesc șuruburi la piulițe. De profesie inginer, cu statut de șomer.”
”Și cumnatul meu a fost șomer mult timp. Abia de curând și-a găsit slujbă la o companie care sudează țevi. Da’ e pe contract, nu permanent.”
”Presupun că sora dumneavoastră lucrează.”
”Oo, da, ea e bine. E business analist la o companie mare financiară. Ea îi ține pe toți.”
”Serios? Și soția mea, tot business analist e.”
”Pot să vă întreb unde?”
”La Fidelity.”
”Asta da potriveală. Și soră-mea tot acolo. Ha! Care erau șansele? Or fi și colege în aceeași grupă! Numai nu știu de soră-mea unde și ce face anume.”
”Da’ cum o cheamă, că-s mai multe românce p-acolo, și pe unele le cunosc.”
”Raluca. Eu sunt Eva.”
”Marcu. Îmi pare bine de cunoștință. Da’ nu știu de nicio Ralucă. S-ar putea însă ca nevastă-mea să știe. Am s-o întreb. Prea-i mare coincidența.”
”Când spun ăștia că lumea-i mică, uite că au dreptate.”
”Da, o mai nimeresc, când și când. Da’ la cine te referi când spui ‘ăștia’?”
”Ăă ... la vocea poporului. Chiar îți place să tai firul ierbii, nu?”
”Ba mai degrabă să tai frunze la câini. Doar că avem două pisici.”
”Și le hrăniți cu frunze?”
”Nu, cum am putea, nouă ce ne-ar rămâne?”
”Am reușit să te fac să zâmbești. Șomajul nu ține o veșnicie. Or veni și vremuri mai bune.”
”Mă duc să-mi înmormântez mama.”
”Oh, asta-i trist. Îmi pare rău.”
Femeia și-o fi scociorât mintea cu ce să mai zică, dar negăsind, l-a lăsat în ale lui. La vamă s-au pierdut. Ăia cu pașapoarte din afara euro zonei erau direcționați la alte ghișee. Socrii îl așteptau la ieșire. Soacră-sa l-a îmbrățișat. I-a spus că îi părea rău. Socru-său i-a scuturat mana. S-au îngrămădit într-o mașină mică și urâtă. Au ieșit în șoseaua care ducea spre oraș. Era congestionată peste măsură. Socru-său conducea foarte nervos și-i făcea pe toți albie de porci că nu se dădeau la o parte să-i facă lui loc. Marcu se ținea bine de centură. În ciuda zbaterii, abia de se târau. Ajunși la cimitir, cu chiu cu vai au găsit loc de parcare. Socru-său s-a asigurat că toate portierele erau încuiate. A dat roată să le încerce pe fiecare în parte. Chiar la intrare era o țigancă cu flori multe, viu colorate și înmiresmate. Marcu s-a oprit. Socrii l-au așteptat să-și facă damblaua. A încropit în armonie cromatică un buchet vesel și bogat. Și-a admirat opera și a întrebat-o p-aia cât costa. I-a zis un preț. Marcu i-a oferit jumate. Țiganca a început să se jure pe toți sfinții că ieșea în pagubă. Soacră-sa îl privea cu reproș că se tocmea în stradă. Ăsta s-a făcut că lasă buchetul și pleacă. Țiganca i-a făcut semn. I l-a dat cu cât îi oferise de la bun început. A luat victorios florile dar n-avea cu ce plăti. Ce cash avea la el era în dolari. S-a uitat la socru-său. Ăsta a oftat adânc și a plătit în locul lui. Marcu l-a întrebat cât făcea în dolari. I-a răspuns că poate douăzeci. Marcu a vrut să i-i dea. Soacră-sa nu-l lăsa pe bărbat-său să-i ia. Marcu a protestat până când în fine ăla i-a acceptat. Au intrat pe poarta masivă din fier forjat a cimitirului și au luat-o pe alee până la capelă. Maică-sa era depusă înăuntru pe catafalc, acoperită cu flori. Jos erau două coroane, una din partea socrilor și una din partea lui și a Cristinei. S-a uitat doar pentru o clipă la fața ei cerată. Și-a plecat ochii. De o parte și alta erau două lumânări aprinse, groase și înalte. Soacră-sa a aprins una mică. Văzând-o, a aprins și el una. După puțin soacră-sa s-a închinat. A zis un ‘Dumnezeu s-o odihnească’ și a ieșit. Marcu a urmat-o. Socru-său venea din spate. După câțiva pași, a realizat că rămăsese cu buchetul în mână. S-a răsucit și a intrat îndărăt. L-a pus la picioarele mamei. A mai stat o clipă. În tăcerea grea se auzeau sfârâind lumânările și înfundat, zgomotele orașului. Încerca să se prindă de un gând, de o imagine, ceva legat de maică-sa, dar nu-i venea nimic. Se uita spre ea și privirea-i aluneca de nici conturul nu-l putea fixa. Ce vedea nu mai era. O pierduse deja.
Socrii îl așteptau afară. Și-a aprins o țigară. Înspre ieșire, soacră-sa s-a interesat de cum îi fusese zborul. I-a spus că dormise cât traversaseră oceanul. Socru-său l-a întrebat de Cristina. I-a spus că totul era in regulă. Sigur că nu era. De parcă n-ar fi știut. De ani de zile o băteau amândoi la cap să divorțeze. Țiganca i-a salutat la ieșire. S-au înghesuit din nou în mașina aia urâtă. Arăta ca un gândac roșu cu vopseaua arsă de soare. Socru-său a întors peste șinele de tramvai încurcând traficul în ambele direcții. L-au claxonat mai mulți. Din spate nevastă-sa l-a întrebat iritată ce făcuse. Bărbat-său, impasibil, i-a zis că ieșise din situație.
În fața blocului alor lui s-a dat jos cu grijă să nu lovească cu portiera mașina din dreapta parcată pe trotuar. Și-a scos geamantanul și geanta de umăr din portbagaj. A îmbrățișat-o pe soacră-sa care ieșise și ea din spate. Socru-său rămăsese la volan. Doar și-au făcut cu mâna de ‘la revedere’. Soacră-sa s-a urcat în față și duși au fost.
Ajuns în apartament, primul lucru pe care l-a făcut a fost să deschidă geamurile. Aerul era stătut. Nu știa de ce să se apuce, să despacheteze, să facă curat sau să intre în duș. In bibliotecă văzuse o sticlă de whisky. A deschis-o și a tras o dușcă. Era falsificat. Departe de J&B-ul adevărat. Îi rașchetase gâtul de aspru ce era. S-a uitat mai atent la etichetă și dop. Totul părea original. A pus sticla de o parte și s-a dus după aspirator. L-a găsit în debara, unul metalic, rusesc. Îi spunea ‘Racheta’. Chiar arăta ca una. Și-l amintea de cum îl călărea de copil. L-a încercat. Încă mergea, după atâția ani. A aspirat toată casa. A spălat pe jos. A frecat chiuvetele din băi și bucătărie. A luat praful de pe mobile. A picat lat. A mai tras o dușcă să-și revină. S-a băgat sub duș. A lăsat apa să curgă pe el. Odată spălat s-a pregătit să desfacă geamantanul. Și-a amintit însă de Cristina. La Toronto era șapte dimineața. Trebuie că deja era trează. A sunat-o.
“Ăă, bună, am ajuns.”
“Cum ți-a fost drumul?”
“Bine.”
“Vama?”
“N-a fost niciuna.”
“Ai mei erau acolo?”
“A, da, m-au dus la cimitir și după aia aici.”
“Cum arată?”
“Cine?”
“Cum cine, ai mei, cum cine?”
“Cum îi știi, neschimbați.”
“Da, dar tata parcă a mai îmbătrânit un pic.”
“Nu după cum conduce, n-aș zice.”
“Și la cimitir?”
“Ai tăi au aranjat totul. Au luat și coroana din partea noastră. Una de la ei și una de la noi.”
“Sicriul?”
“Ăă ... în regulă, cred.”
“După ce vindem apartamentul va trebui să le dăm banii.”
“Bine.”
“Mama s-a pregătit pentru mâine?”
“Pentru pomană? Nu știu, nu mi-a zis nimic.”
“Mi-a spus mie. A mai comandat și trei torturi de la Scala. Tata a zis ceva de băutură?”
“Nu.”
“Da’ l-ai întrebat? Vorbește cu el, să nu rămâneți fără băutură.”
“Bine!”
“Nu bine, vorbește-i, arată-i că-ți pasă. Sună-l acum.”
“Acum?”
“După ce închizi. Și nu face pe prostul cu mine. Cum ai găsit ‘acasă’?”
“Am făcut curat și acum e mai bine.”
“Ce ai făcut, curat? Păi aici de ce nu faci?”
“…”
“De la ‘Duty Free’ ai luat ceva?
“Nu din Viena. Dar am luat din Pearson”.
“Ce ai luat?”
“Țigări și o sticlă de whisky.”
“Aha, te-ai tratat. Da’ ciocolată pentru mama nu te-ai gândit să iei, așa-i?”
“Sticla o s-o dau, să văd cui.”
“Lui Victor i-o dai.”
“O să văd.”
“Ce-i atâta de văzut? Dă-i sticla lui Victor.”
“Bine. Oricum azi nu văd pe nimeni. Cred că mă culc.”
“Doar n-o să te culci la două după amiază.”
“Sunt obosit. N-am voie nici să dorm? Trebuie să cer voie?”
“Mai bine ai vedea ce ai de plătit la întreținere, telefon, lumină și ce o mai fi. Vorbește cu tata să vedeți ce-i de plătit și cât.”
“Cristina, sunt aici s-o îngrop pe mama. Ok? O să vindem și casa dar ai un pic de răbdare, abia am ajuns. Pisoii ce fac?”
“Bine, au mâncat și acum își fac siesta.”
“Credeam c-or să plângă după mine!”
“Uite că nu.”
“Bine. Pa.”
“Pa.”
Cum a închis telefonul s-a repezit la geanta de mână. A scos din ea sticla originală de JB. A deschis-o și a băut direct din ea. Era catifelat și i-a alunecat pe gât ca uleiul. Cum să-i fi dat așa ceva lui Victor? Mai întâi rece, i s-a strâns în stomac ca o minge care începuse să radieze dogoare. L-a moleșit, într-un mod plăcut. S-a întins pe sofa în camera de zi. Și-a aprins o țigară. Voia un pic de liniște numai pentru el. Să nu se gândească la nimic. Să nu trebuiască să facă ceva. Doar că toate ferestrele rămăseseră deschise și el defila gol prin casă. L-ar fi putut vedea ăia din blocul de vizavi. A tras perdelele. Trebuiau și alea spălate. S-a întors la țigara fumegândă. A stins-o și s-a lăsat pe spate rătăcind cu mintea cine să știe pe unde.
O infirmieră i-a adus gustarea de ora zece.
“Nu-i prea întuneric aici? Nu vrei să-ți dau draperiile deoparte?”
“Nu, lasă-le așa.”
“Cum zici. Mai ai nevoie de ceva?”
“Să fumez o țigară.”
“Să nu cumva. Amenda e de până la două mii cinci sute de dolari. Și detectorul de fum este foarte sensibil. Câteodată pornește și din nimic. Ai grijă.”
“O să am.”
“De unde ești de fel?”
“Din Patagonia.”
“Pe unde vine asta?”
”Lângă Belgia.”
”Aha.”
S-a dus. Să-i fi spus de România, totuna era. Pentru majoritatea canadienilor, Europa începea și se sfârșea cu Marea Britanie. Da’ știau de Franța c-ar fi pe undeva. Ăia voiau să le ia Quebec-ul. Ce mama mă-sii, doar îi bătuseră de atâtea ori. Tot nu se potoleau odată?
După ce și-a mâncat cuminte sandvișul a întredeschis un pic draperia să vadă cum era afară. L-a orbit lumina soarelui reflectată de zăpada căzută cu două seri înainte. Acum o geruia bine. A făcut din nou întuneric și s-a lungit pe pat. Amintirile au început să curgă. Le putea opri, dar el din contră, voia să le greveze în creier ca pe o piatră funerară.
Prin vis auzise un bang repetitiv reverberându-i străin în cap. Abia într-un târziu a realizat că de fapt era soneria de la intrare. Și-a tras în grabă jeanșii și a deschis. În ușă erau Victor cu Vera. El, în costum și cravată, aducea cu un hipopotam. Vera era încă subțirică dar cu pungi sub ochi. Arăta ca o actriță acrită de viață. Purta o fustă neagră cu sacou roz cu guleraș negru la care asortase geantă și pantofi negrii cu tocuri înalte. De parcă s-ar fi dus la bal! Da’ ceasul nici cinci nu era. Victor l-a îmbrățișat. L-a strâns tovărășește de i-au pârâit oasele și l-a pasat Verei. L-a îmbrățișat la rândul ei, dar fără să se lipească de el. L-a pupat pe obraji, vizibil stânjenită de ținuta lui sumară. Amândoi i-au oferit condoleanțe. Vera a adăugat și că-i părea rău. Marcu s-a dat la o parte din ușă și i-a poftit înăuntru. S-au așezat, ea pe sofa și Victor într-unul din fotolii. Marcu s-a scuzat pentru un moment. S-a dus la baie și și-a pus pe el cămașa cu care călătorise și pe care o îndesase în mașina de spălat. Tot desculț rămăsese. Papucii îi erau undeva în geamantanul pe care nu apucase să-l desfacă. S-a întors în camera de zi. A ridicat de la picioarele canapelei scrumiera și sticla de whisky. Le-a pus pe măsuță. I-a întrebat dacă voiau să bea ceva. N-a așteptat răspunsul. S-a dus la bucătărie și a venit d-acolo cu trei pahare puse pe o tăviță. Ca și cum ar fi fost distrat, a ridicat sticla de whisky și s-a dus cu ea la bibliotecă, unde a schimbat-o cu aia falsificată. S-a pocnit teatral cu palma peste frunte ca și cum atunci s-ar fi trezit:
“Ia uite, era să ascund sticla,” le-a zis, râzând forțat.
A turnat în pahare de două degete.
“Bine ne-am găsit, dragilor,” le-a urat, ridicând paharul.
“Așa-i, să auzim și de bine, că de rău ne-am săturat,” a completat Victor, ridicând la rându-i paharul.
A sorbit din licoare și a plescăit.
“Da, domnule, ăsta-i d-ăla adevărat,” s-a dat expert, de lui Marcu-i venea să-i fi pufnit în nas.
S-a abținut. A ciocnit cu Vera.
“Dumnezeu s-o odihnească,” i-a zis, la care Marcu a plecat capul.
“Ce mai faceți voi?” l-a întrebat Victor, punându-l în defensivă.
Știa că cele două vorbeau săptămânal pe Skype. Bănuia că n-aveau secrete.
“Îmi caut slujbă. Și acum c-am pierdut-o și pe mama, ne-am decis să lichidăm casa.”
“I-am spus Cristinei, ce atâta grabă? De ce nu încercați să o închiriați?” a ciripit Vera.
“Da’ ce te bagi tu peste oameni? E treaba lor ce au de gând să facă cu ea, dacă vor o vând și dacă nu, nu. N-au de ce să-ți ceară ție părerea,” a izbucnit într-un lătrat Victor, zburlit tot, “formidabil, se bagă în toate de parcă s-ar pricepe la ceva!”
Lui Marcu i-a rezonat imediat cu ce avea acasă, dar s-a făcut că n-auzise tirada. S-a întors spre Vera.
“Dacă am investi banii în RRSP-uri am face un profit mai mare decât din chiria de aici. Asta ne e toată filozofia.”
Suna mai sofisticat decât în realitate. Nici nu era convins că avusese atenția ei. Mai degrabă era preocupată să-l pună la punct pe Victor.
“După cum s-a văzut, nu le știi nici tu mai bine, așa că nu-mi da mie lecții.”
Întoarsă spre Marcu a continuat:
“Stă acasă fără să facă nimic. Toți în jurul nostru au slujbe, numai el nu. De trei ani!”
“O luați grăbiți pe urmele noastre. Nici la noi nu-s.”
“Tu de când ești fără?” nu l-a iertat Vera.
Sigur știa, da-i răsucise cuțitul în rană numai să-i arate că-i era raliată Cristinei.
“De anul trecut. Mai am puțin și ies de pe ajutorul de șomaj.”
Vera părea să se mai fi calmat. Victor se tot uita la paharul gol. Marcu i l-a umplut la loc. S-a scuzat că n-avea gheață. Aruncase totul din frigider dar n-apucase să-l spele. Doar îl scosese din priză și-l lăsase cu ușa deschisă. Vera însă și-a reluat atacul.
“Nu știu, nu găsim și noi să deschidem o afacere, chiar nu putem face nimic? D-aia sunteți bărbați, să faceți ceva, dacă tot vă dați așa cocoși!”
“Cum ne dăm cocoși? Cu asta de unde ai mai venit? Gura aia a ta nu-ți poate tace o clipă, așa-i? Ți-e bună numai să clămpăni din ea,” a repezit-o Victor.
Marcu îi vedea cum se descărcau fără jenă în fața lui. S-a gândit să schimbe direcția.
“Ție cum iți mai merge cu serviciul?” a întrebat-o pe Vera ca s-o mai îmbuneze.
Aiurea, fusese mai rău. Frustrarea i se citea pe față, din gesturi și din voce. Îi ieșea prin piele. Fâsâia ca un balon înțepat.
“Cum să-mi meargă? Pe an ce trece ne reduc din ce în ce. Salariul ni-l dau cu întârziere că cică de la lună la lună nu le ajung banii. Se vaită că n-au suficiente comenzi dar ne cer să lucram câte zece ore pe zi și ne plătesc opt. Ba ne mai cheamă șeful și sâmbetele, chipurile că am fi rămas în urmă cu proiectele. Dar de la bun început alocă prea puține ore pentru ele. O fac special. Toți tăcem de frică să nu ne dea afară. Și ăsta își caută slujbă în dorul lelei și mai pune și condiții că să fie așa și pe dincolo. Nu știu ce așteaptă, poate când m-or da și pe mine afară și atunci să vedem pe unde mai scoatem cămașa.”
De furie Verei i se strâmbase sprânceana dreaptă.
“Nu-i zi de la Dumnezeu să n-aud discursul ăsta. Până ‘oi înnebuni și mi-oi lua câmpii. Așa, ca să știi!” i-a aruncat-o mânios Victor.
Se înroșise tot de ai fi zis că avea să plesnească. Verei nu părea să-i fi păsat. Confruntarea pentru ei devenise rutină.
“De când nu ne-am mai văzut?” i-a întrebat Marcu, hotărât să navighez în ape mai liniștite.
“Păi de când ați plecat în Canada…douăzeci de ani sunt? Dacă puteam strânge banii am fi venit și noi,” i-a răspuns Victor cu năduf, “ții minte când ne-am adunat la voi cu harta Canadei, am băut bere străină și ne-am hotărât cu toții să depunem actele la ambasadă?”
“Da, și ne-am contrat în ce oraș să aplicăm. Tu parcă îți aleseseși Montreal-ul.”
“Nu, eu voiam Toronto. Tu voiai London că cică era mai aproape de americani,” l-a contrazis Victor.
Poate avea dreptate. Dar mai degrabă ar fi ales Windsor-ul. Era chiar vizavi de Detroit. Dar ce mai conta? Într-un final Cristina pusese degetul pe Toronto. Și așa rămăsese.
“Am mai venit acum două luni când l-am pierdut pe tata, dar voi erați la țară.”
“Soacră-mea era deja bolnavă și o internasem la Târgoviște. Dar tu ai stat atunci cât, trei zile cu totul?” a replicat Victor, de parcă se scuza că nu se văzuseră.
“Nu, doar zic că n-a fost să fie să ne fi întâlnit atunci. Dar ne-am întâlnit acum. I-a spune-mi, dacă ați avea bani ați mai pleca?”
“Unde să plecăm?”
“În Canada.”
“Glumești, nu-i așa? Mâine dacă s-ar putea. Ce mă ține aici?”
“Nu știu. Vera, ai pleca?”
“Și cui i l-aș lăsa pe tata? Și pe ai lui? De ce întrebi?”
“Nu, doar așa.”
“Nu, n-aș avea cu cine-l lăsa. La sfârșitul lui Iunie face șaptezeci și șase. Iar ai lui Victor sunt și ei spre optzeci, amândoi. Așa sunt sănătoși, nimic de zis, dar nu-i putem lăsa singuri. Dar tu, după ce-ai trecut prin atâtea, ai mai pleca?”
“Nu știu. E mai complicat. Mi-e greu să răspund simplu cu un ‘da’ sau ‘nu’.”
“Chiar nu poți răspunde?”
“Tocmai ți-am explicat. Îmi vine greu să trag o linie.”
“Atunci, de ce ne-ai întrebat pe noi?”
“Din curiozitate.”
“Da’ curioși suntem si noi!”
“Să fiți sănătoși!” le-a spus Marcu săltând din umeri.
Vera a scos limba. Poate cu douăzeci de ani în urmă gestul să fi fost chiar simpatic. S-a sculat din fotoliu și s-a apropiat de Victor. L-a bătut cu palma pe spate:
“Capul sus. Poate o ajunge să macine moara și pentru noi, măi Victore.”
“Să te audă Cel de Sus că mie mi-a ajuns până aici,” i-a zis, ducându-și mâna la beregată.
“Acum ascultați-mă bine. Să zicem că reușesc să vând casa. V-am putea da banii pentru procesarea actelor. Și am putea deschide un cont pe numele vostru cu suma pe care v-ar cere-o la ambasadă ca să demonstrați că aveți fondurile necesare să fiți primiți în Canada. Deci financiar să zicem că ați avea acoperire. Ați pleca?”
Nu se așteptaseră. Șocul fusese vizibil. Pe tăcute însă își angrenau rotițele.
“Crezi că ne-ar mai aproba acum?” l-a întrebat în cele din urmă Victor.
“Victor, nu-s ghicitor în stele, de unde aș putea să știu?”
Vera se uita speriată la cei doi. Nu mai scotea un cuvânt. Subit se raliase după Victor.
“Cred că-i prea târziu pentru noi,” a oftat Victor, “dacă nu-s în stare să găsesc o slujbă aici, cum aș putea spera să găsesc una dincolo, și încă în altă limbă, la vârsta mea? Oferta voastră este însă atât de generoasă. Nu știu cum v-am putea mulțumi pentru așa ceva.”
S-a ridicat și l-a îmbrățișat. Avea ochii umeziți.
“Vera, hai să ridicăm ancora că o fi obosit cu tot drumul ăsta și schimbarea de fus orar și toate și să-l lăsăm să-și tragă sufletul că mâine îl așteaptă o zi grea.”
“Vorbim. Să ne spui când poți trece pe la noi”, i-a zis Vera, îmbrățișându-l fără rezerve, “ne vedem mâine la cimitir dar…of, îmi pare rău, abia am trecut și eu prin asta cu mama. Știu cum doare. Dar e precum se zice: ‘timpul vindecă’.”
Ha, vorbă din popor, de la ‘ăștia’, și-a adus Marcu aminte de Eva, și nici ‘la revedere’ n-apucase să-și ia de la ea. Păcat! I-a condus până la lift. Odată plecați, a spălat paharele și a făcut schimb de sticle. Era plin de el după ce le propusese ce le propusese. Adică se simțea Zeus atotputernic împărțind favoruri. Răsuflase însă ușurat că nu acceptaseră.
Și-a pus Skechers-șii și a ieșit să dea o raită prin cartier. A luat-o pe lângă șirul de mașini parcate pe trotuar. Sub călcătură praful i se ridica până la glezne. Un claxon din spate l-a speriat suficient să înlemnească. Și-a sucit gâtul către unu’ care urla la el cu capul scos pe fereastră. Nu înțelegea ce anume i se cerea. Asta-l înfuriase și mai tare pe șofer. Începuse să-l și înjure. Marcu s-a răsucit cu totul spre ăla. Se uita consternat și fără reacție. Probabil că și whisky-ul juca un rol pentru încetineala cu care procesa. Odată ce înțelesese să se dea deoparte, s-a strecurat între două mașini să-i facă loc ăluia să treacă. Măgarul a accelerat pudrându-l cu praf de sus până jos. Nervos după incident, la prima trecere de pietoni a vrut s-o ia pe vizavi. Văzuse un McDonald’s și i se făcuse poftă de o chiftea. În lungul străzii pe carosabil se înșiruiau alte mașini parcate. Una era lăsată chiar pe zebră. A ocolit-o și s-a oprit, așteptându-se ca odată ce ar fi fost văzut, șoferii să-l lase să traverseze. A așteptat mult și bine. Niciunul n-a schițat măcar intenția să încetinească. I s-a alăturat o cucoană îmbrăcată ca de gală pe tocuri înalte și cărând două sacoșe de piață. Părea copia la indigo a Verei, aceeași alură, aceeași îmbrăcăminte. Urmărea traficul cu ochi de pasăre de pradă. Era hotărâtă să treacă. Marcu îi cântărea în gând șansele. Țopăind pe papainoage a tăiat-o vitejește până în mijlocul străzii. Între șinele de tramvai și-a tras o clipă sufletul, după care a șarjat din nou printre mașinile curgând din sensul opus. Cumva ajunsese dincolo. Marcu se crucea. Dar în loc să-i fi urmat exemplul, a făcut stânga-mprejur și s-a îndreptat spre piațeta aflată de partea cealaltă a blocului, acolo unde erau semafoare. A dat de filiera unei bănci europene. A intrat și a schimbat trei sute de dolari în lei. Dar în loc să fi traversat în siguranță pe la semafoare, precum intenționase, de distrat a luat-o îndărăt spre aceeași trecere de pietoni de vizavi de McDonald’s. Pe zebră mai erau doi pândind momentul. Li s-a alăturat. Când au pornit-o ăia s-a repezit și el. La mijloc s-au oprit pe șinele de tramvai, cum făcuse cucoana mai devreme. Următoarele trei benzi le-au trecut tot în pas alergător. Aproape că ștersese aripa din spate a unuia. Odată ajuns pe partea cealaltă s-a oprit la locantă. Era coadă. Adică, una adevărată, nu doar de câteva persoane. La mese era plin ochi. Ăia de la McDonald’s din Toronto nici n-ar fi visat la un așa dever. În timp ce încerca să convertească prețurile în dolari s-a văzut înconjurat de fete frumoase. Chiar în fața lui era o blondă aparent singură, cu niște jeanși tăiați sus de tot sub funduleț și teniși în picioarele goale. Era suplă, efilată și exulta confidența tipică fetișcanelor de douăzeci de ani curtate de băiețoi cu coșuri pe față. Își rotea capul de parcă aștepta pe cineva. Dar până să fi comandat nu apăruse nimeni. În timpul cât își aștepta chifteaua, blonda se așezase la masa uneia de asemenea singure. Vădit nu se cunoșteau, că o văzuse cerând permisiunea să ia loc. S-a dus și el. A întrebat dacă se putea așeza lângă ele. Fata care fusese acolo de la bun început a înclinat din cap în semn că ‘da’. Avea părul roșcat revărsat pe umeri și o față deschisă și proaspătă. Marcu i-a dat un pic peste treizeci. Tacticos și-a desfăcut punga. A mușcat hotărât din hamburger, dar a fost surprins să constate că avea un alt gust față de cel de acasă. Până și cartofii miroseau diferit. Normal ar fi fost să fi lăsat dracului chifteaua și să plece, dar circumstanțele îi dictau să rămână. Candid a remarcat cu voce tare cât de aglomerat era înăuntru. Blonda nu i-a dat atenție. Roșcata a dat din nou din cap că ‘da’, așa era. Marcu a luat-o drept încurajare.
“Aici hamburgerii au gustul ăsta ciudat tot timpul sau azi e o excepție?” a întrebat în speranța de a lega o conversație.
“Hamburgerul meu pare să fie cum trebuie,” i-a răspuns roșcata după o oarecare ezitare, fără să-și ridice privirea spre el.
“De unde vin eu au un alt gust. Până și cartofii sunt altfel.”
Sperase că-l va întreba de unde venea, dar nu. După o pauză chinuită a continuat:
“Credeam că oferta lui McDonald’s e aceeași oriunde in lume. Cel puțin așa se laudă. Doar e un ‘trademark’.”
“Și nu e?” a întrebat firav roșcata.
Marcu și-a zis că în fine aia trăgea la cârligul lui.
“Nu, în America gustul diferă. E altfel, nu c-ar fi mai bun sau mai rău. Și mirosul e altul.”
Roșcata i-a aruncat o privire scurtă, dar n-a zis nimic. Părea gata să împacheteze. Blonda îl ignora. Își storcea mintea cu ce ar mai fi putut spune.
“Ce-i aia ‘trademark’?” l-a întrebat roșcata, deja în picioare.
“Ăă, cum îi spune, ‘marcă înregistrată’,” i-a răspuns, încă agățat de speranță.
Când a văzut-o ridicându-și punga, Marcu s-a panicat. Și-a luat inima în dinți:
“Locuiesc chiar vizavi și am o sticlă de whisky originală adusă din Canada. Te tentează?” a întrebat-o încordat, așteptându-se ca aia să-i arunce cu punga mototolită în cap.
Roșcata n-a reacționat. S-a îndreptat spre coșul de gunoi.
“Hei, mi-a părut bine”, i-a strigat, prea târziu însă ca să mai aibă vreun impact. A revenit la ce-i mai rămăsese în față, când a auzit-o pe blondă râzând spre el:
“Ești tare ruginit, așa-i? Pun pariu că ești însurat și cu copii.”
“Nu-s însurat,” a negat vehement, “și categoric n-am copii.”
“Da’ ai pe careva, nu?”
“Nu, n-am pe nimeni. Am venit azi de la Toronto să-mi vând apartamentul. Știi pe careva să vrea să cumpere?”
“Pare că ai probleme mai mari decât lași să se vadă.”
S-a sculat, și-a adunat ce era de adunat și s-a dus. Marcu s-a uitat repede în jur să văd dacă careva dăduse atenție conversației. Nu părea să fi captat interesul nimănui. Și-a strâns în pungă ce mai rămăsese și a aruncat-o la gunoi. Masa de la care se ridicase se și ocupase. Cum a ieșit și-a aprins o țigară. Își scosese verigheta și o lăsase pe chiuveta din wc-ul de serviciu, dar acum vedea că-i rămăsese urma pe deget. Fetelor nu le scăpau amănunte d-astea.
Când a dat să traverseze a văzut blonda pe șine. A forțat nota s-o ajungă. Aia deja o luase la picior. O cotise spre stânga, spre blocul lui. A prins-o din urmă chiar la intrare.
”Știi, am fost însurat,” i-a zis, admițând o minciună ca s-o acopere pe cealaltă.
”Ce vrei de la mine? De ce ești aici?”
”Să vorbim,” s-a umilit Marcu cu rușine, ”n-am pe nimeni. Sunt plecat din țară de mai bine de douăzeci de ani. Și ăsta-i blocul meu.”
“Coincidentă, și al meu.”
“La cât stai?” a întrebat-o Marcu.
“Tu la cât stai?” i-a întors-o.
“La trei, la patru camera.”
“La trei la patru camera zici!?”
L-a măsurat de sus până jos de parcă dintr-o dată îi captase atenția. Dar nu numai așa, de formă, ci intens și adânc scrutătoare. Marcu n-avusese cum să nu remarce, dar în lipsa unei explicații, a trecut peste.
”Tu?”
“La șase. La trei camere, în spate, cu fața la est.”
Marcu i-a confirmat că știa poziția.
“Stai singură?”
“Nu!”
Nu știa ce alta mai putea zice.
“Chiar ai o sticlă de whisky?”
“Vrei s-o vezi?”
“Dacă mi-o arăți.”
“Sigur!”
Au urcat scările până la ușa apartamentului. Înainte de a intra, Marcu a bătut din picioare să se scuture de praf. A făcut și ea la fel.
“Ta-da, ăsta-i palatul, prințesă.”
Marcu și-a scos Skechers-și și ea tenișii. Sticla era pe măsuță, în camera de zi, parcă expusă pentru reclamă.
“Nu ziceai că-i plină?” l-a ironizat cu față surâzătoare.
“Dacă nu-ți ajunge, mai am una.”
“Ai și un pahar?”
“Am, sigur că am!”
A venit din bucătărie cu două pahare.
“N-am gheață,” s-a scuzat.
Trebuia să se fi mișcat odată să pună frigiderul ăla în priză. Dar mai întâi trebuia să-l spele pe dinăuntru.
“Nu-mi trebuie. Îl beau așa. Pot să am o țigară?”
“Sigur!”
I-a oferit-o din pachet și i-a aprins-o. A împins și scrumiera înspre ea.
“Noroc!” i-a urat Marcu, după ce-i pusese în pahar de trei degete.
Lui își turnase din cel falsificat ca să-i rămână ei din ăla bun. Dar ambele sticle erau din alea mari, de peste un litru. Până să fi ajuns să le golească s-ar fi făcut praf oricum.
“Noroc!” i-a răspuns blonda cu paharul ridicat spre el.
A sorbit precaută.
“E bun, se duce catifelat pe gât,” a punctat fata.
“Așa e, prințesă, se poate găsi din ăsta p-aici?”
“Da, la magazinele mari. Da’ sunt mai scumpe. Sau de la Nick. Știi unde-i Nick? Îmi place cum se văd de la tine de aici lacul și turlele bisericii la apus.”
“Da, și blocul de vizavi. Noroc că-i într-o laterală și nu obstrucționează prea mult din priveliște. Uite-l și pe McDonald’s. În cinstea lui.”
S-a strâmbat involuntar. Ăla fals chiar era rău.
”Țigările astea ale tale sunt cam mahorcă.”
”Am Rothmans cumpărat de aici de pe aeroport. Vrei? Am și Rothmans din Canada, da-s la fel cu ce fumezi acum.”
”Dacă se poate, d-astea de aici.”
“Ai vreun prieten?” a întrebat-o ca într-o doară.
“N-am apucat să-l văd azi. Îl țin la office până târziu ca să termine un raport. Trebuia să ne fi întâlnit la McDonald’s dar mi-a trimis text că nu putea veni.”
“Cu ce se ocupă?”
“E contabil. Lucrează la o firmă străină.”
“Serios? Păi atunci câștigă binișor, nu-i așa?”
“Nu chiar, abia a început.”
“Și tu?”
“Sunt studentă la drept. În ultimul an.”
“Oh, prea ești tânără, nu chiar te vedeam avocată, sincer.”
“Încă nu-s,” dar cu ton apăsat și ușor sfidător a adăugat, “da’ o să fiu!”
“Bravos!” i-a spus Marcu, “ăsta-i spiritul, prințesă!”
“Whisky-ul ăsta al tău îmi place. Poți să-mi mai pui.”
Marcu s-a executat prompt.
“Tu cu ce te ocupi?” l-a întrebat, ca pentru a face conversație.
“Sunt inginer.”
“Aha, de care?”
“Mecanic, lucrez în industria auto.”
“Ca și tata. Numai că el lucrează la CFR, la reparații.”
“Interesant, ai permis de călătorie?”
“Am avut, până la optsprezece ani. Dar am depășit vârsta.”
“Câți ai acum?”
“Douăzeci și unu.”
“Dulce. Barem cât l-ai avut ai profitat de el?”
“Puțin, dar am fost într-o călătorie cu trenul la Dresda prin Budapesta, Praga și Varșovia. A ținut o săptămână. Aveam zece ani. Și am mai fost pe ici și colo. Tata mă mai lua cu el din când în când. Am fost și în locomotivă.”
“Și mama?”
“Ce, vrei să știi cât are mama?” i-a întors-o în bătaie de joc.
“Nu, nu, întrebam cu ce se ocupă, atâta tot.”
“E proiectantă la o firmă de construcții. Da’ sunt divorțați.”
“Oh, îmi pare rău s-aud.”
“Ce, ca tine.”
“Da.”
“Ce, nu?”
“Ba da. Și copii n-am.”
“Da’ o țigară mai ai?”
“Sigur, poftim.”
Îi era deja clar că ce sperase el să se întâmple n-avea să se întâmple. Se consola că măcar putea vorbi cuiva.
“Ai frați, surori?”
“Am o soră mai mare. Studiază economie la Londra.”
“Oho, dar asta-i grozav, nu-i așa?”
“Pentru ea este.”
“Tu cu cine stai, cu mama sau cu tata?”
“Cu tata. Mama e încurcată cu unu’. Nu vrea să mai știe de noi.”
“Și nu contribuie?”
“Nu, tata ne ține pe amândouă în scoală.”
“Probabil câștigă bine la feroviari.”
“Soră-mea are bursă. Cu ce-i descoperită sunt drumurile du-te vino între aici și acolo. Dar lucrează casieriță la un magazin aproape de campus și face un ban pe margine. Cu ce nu-i ajunge mai completează tata. Mai mult îl cost eu.”
“Păi mai ai nici un an și gata. Nu-i grozav?”
“Da. Pot folosi baia?”
“Sigur, e chiar la intrare, peste hol.”
Nici nu apucase să închidă blonda ușa că și-a și amintit de verighetă. O pusese pe marginea chiuvetei. N-avea cum să n-o vadă, sărea în ochi. Trebuia să găsească o explicație, numai că era în pană de idei. Ba începuse să simtă și whisky-ul ăla prost plutindu-i în cap ca într-o ogivă. Uitase s-o întrebe până și cum o chema. Visa cai verzi pe pereți.
Când a ieșit din baie, fata avea verigheta pe vârful arătătorului.
“Ți-ai uitat nevasta la baie,” i-a zis, “pardon, voiam să zic verigheta!”
“Eh, acolo am lăsat-o? Nu știu unde s-o mai pun să scap de ea.”
“Îmi pare rău, Marcu, dar știu totul despre tine. Părinții tăi ne-au fost ca și bunici pentru mine și soră-mea. Mama ta ne lua de la scoală și ne aducea aici și aici mâncam și ne jucam și ne făceam lecțiile până când venea tata să ne ia sus. Cum obișnuia să vină tot timpul târziu, închipuie-ți că ai tăi ne-au format în mare măsură și ne-au educat și ne-au fost alături și când s-a prăpădit tatăl tău l-am plâns ca pe bunicul nostru adevărat. Știam că mama ta nu va rezista mult fără el. Tata a descoperit-o aici în fotoliu fără cunoștință și a chemat salvarea. O vecină din bloc, asistentă la urgență, ne-a spus că de fapt fusese un atentat de sinucidere. Am petrecut multe ore la spital la capul ei dar din păcate nu și-a mai revenit vreodată. Avem și cheia de la apartament, dar de când s-a întâmplat n-am mai trecut pe aici. Iar de tine știm tot ce e de știut, că ești însurat cu Cristina și că aveți un apartament cu două dormitoare într-un condominium în Toronto, și că ești șomer de aproape un an, și nu pentru prima dată. Știm prin ce ați trecut și cât de greu se găsesc slujbele acolo. Știm și ce mașini aveți și ce mâncați și știm de pisicuțe cât de jucăușe sunt. După ce vorbeau cu Cristina, că tu nu prea veneai la telefon, ai tăi ne povesteau cum erați. Împărtășeau iubirea ce-o aveau pentru tine cu noi. Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi că mult bine ne-au făcut și ne-au fost tare dragi. Ce ai rămas așa cu gura căscată?”
“Ăă ... nu mi-au spus nimic de voi. N-am știut nimic.”
“Chiar credeai c-am să mă culc cu tine?”
“Pentru o clipă, aș zice că am sperat.”
“Te apropii de vârsta tatălui meu. Chiar așa? Ne ești ca și fratele mai mare.”
“Cer iertare. Sunt tare confuz cu toate câte se întâmplă în jurul meu. L-am înmormântat pe tata cu doar două luni în urmă. Acum pe mama. Nu găsesc slujbă. Căsătoria scârțâie. Mă simt ca prins într-o pânză de păianjen.”
“Unu: un elefant
Se legăna
Pe o pânză de păianjen,
Și pentru că
Nu se rupea
A mai chemat un elefant.
Doi: doi elefanți
Se legănau
Pe o pânză de păianjen…și tot așa. Ar trebui să fiu mai supărată pe tine. Dar așa cum ești, pari benign.”
“Cum de nu ne-am întâlnit la înmormântarea lui tata?”
“Ba ne-am întâlnit. Ți-am spus condoleanțe. Dar nu ne cunoșteai și mama ta deja era pierdută. Nu ne-a prezentat. Iar după înmormântare soră-mea a trebuit să plece imediat la Londra și tata în delegație cu serviciul în țară. Eu n-am îndrăznit să cobor aici de una singură. Și nu uita că mama ta era așa de supărată că nu-i ardea de mine atunci. Nici tu nu păreai prea prietenos …,” a continuat cu voce joasă și impersonală, “devenise letargică. N-o mai interesa nimic și refuza să și mănânce. Nu mai vorbea, doar stătea pe fotoliul ăla și fuma întruna țigară de la țigară.”
”Da’ cum de nu m-ai recunoscut la McDonald’s?”
”Sincer, nici nu m-am uitat la tine.”
“Cum te cheamă?”
“Laura.”
“Frumos nume.”
“Mersi! Se întunecă, trebuie s-o șterg.”
“Sper să ne mai vedem.”
“Mâne vin cu tata la înmormântare. Soră-mea nu poate, e in Anglia.”
A condus-o spre ieșire și a încuiat ușa după ea. Dintr-o dată s-a simțit singur. Singur nu în apartament, ci singur așa, în lume. Adică, orfan!
Dimineața i-a sunat pe socri să le spună că la amiază o să ia un taxi pentru cimitir și deci n-aveau de ce să vină să-l ia. Socru-său i-a zis că ei vor ajunge acolo pe la unu. Aduceau tratația pentru pomană. Marcu și-a amintit să-l întrebe de băutură. L-a asigurat că n-avea de ce-și face griji. I-a mai spus că preotul o să vină la două și că era punctual. Marcu îl știa, era preotul comunității. El îi căsătorise și tot el slujise la înmormântarea tatei. Avea barbă, neagră, deasă și foarte îngrijită. Era dintre ăia cu prestanță originată din vocație. Și-a scos din geamantan costumul împăturit de Cristina. Se șifonase pe alocuri dar spera să se mai îndrepte pe el. Uitase să-l fi scos de cum ajunsese, așa cum îl instruise. Și-a înnodat cravata neagră purtată la înmormântarea tatălui și a coborât. N-apucase să dea din mână de două ori că-l și luase un taxi. A cerut să-l ducă la spitalul de urgență. O fi crezut ăla că urgența era pentru el. A pornit-o în trombă pe contra sens depășind toate coloanele de mașini. A trecut pe roșu. A depășit un tramvai prin dreapta. Când s-a oprit în fața spitalului Marcu i-a plătit fără ezitare dublu de cât ceruse. Oricum era ieftin, câțiva dolari. S-a dat jos buimac. O țigancă cu flori i-a făcut semn să cumpere de la ea. S-a prefăcut c-ar fi fost indecis. Parcă în plictis și-a ales floare cu floare de și-a făcut după plac un buchet câmpenesc mare. A urmat tocmeala. Așa îl învățase taică-său, să nu dea țigăncii mai mult de jumătate din ce cerea. Și buchetul odată făcut, ce era să mai facă aia, să-l desfacă să pună la loc floare cu floare? I l-a dat la jumate. Da’ logica nu mergea până la capăt. Dacă jumate la ce se învoia țiganca deja era la suprapreț? Doar că dezbaterea asta n-o mai putea avea cu taică-său, asta și niciuna. De câte ori realiza, parcă-l gâtuia careva.
Camera doctoriței era la primul etaj. A bătut în ușă dar nu i-a răspuns nimeni. Alături era o altă ușă dată de perete. Dinăuntru se auzeau voci aninate într-o conversație însuflețită despre mercurialul din Obor. A bătut stângaci în tocul ușii. După un timp i-a răspuns una care nu părea să fi fost doctoriță. L-a întrebat cu ce treabă p-acolo. I-a spus că voia să-i vorbească doctoriței. L-a informat rece că era plecată. Îl cântărea din priviri, fără să-și poată spune ce era cu el. Se tot uita la buchet. Marcu a întrebat-o când credea că o să revină. I-a zis că nu știa. Atunci Marcu i-a spus că el era fiul celei cu tentativa de sinucidere, care fusese în comă timp de o lună în secția lor și care se prăpădise cu trei zile înainte. Pe loc le-a făcut celorlalte semn să tacă. Marcu știa că socrii pompaseră o grămadă de bani în ele să aibă grijă de maică-sa. Vorbise de câteva ori la telefon cu doctorița ca dacă cumva și-ar fi revenit din comă să ia primul zbor spre București. Dar doctorița îl prevenise: șansele de reabilitare erau minimale. Marcu a explicat asistentei că doar voia să mulțumească doctoriței că se îngrijise de maică-sa. Asistenta i-a zis că era la o conferință. O așteptau să se întoarcă abia la sfârșitul săptămânii. Marcu i-a mulțumit și a rugat-o să primească florile din partea lui pentru colectiv.
I-a cerut unui taximetrist să-l ducă la cimitirul armenesc. Ăla n-avusese nevoie de GPS, știa unde. Foarte tăcut taximetristul! Conducea lin și rotund, și Marcu l-a răsplătit cu un bacșiș umflat bine meritat. Îi părea rău să-i fi dat drumul, dar nici nu-și putea permite să-l țină la dispoziția lui toată ziua.
În capelă stând n-avea ce face decât să râșnească gânduri. A realizat că nu văzuse groapa. Era săpată lângă a tatei. La cap era aceeași piatră cu o cruce simplă din tuf vulcanic ieșită în relief. Sub ea aveau să adauge numele mamei, și datele de început și sfârșit de viață. Nimic între. Ceva amintiri or mai rămâne în unii încă vii, da’ după legea entropică, în cele din urmă praful s-alege de toți și toate. Poate asta să fie definiția echivalentă ’zădărniciei’ în versiune populară. În stânga pietrei creșteau niște arbuști de liliac lila care făceau umbră peste groapă. Mamei îi plăcea liliacul. Cineva îl plantase acolo, și era o poveste, dar Marcu o uitase. Pe cine să mai întrebe? A luat-o îndărăt spre capelă rătăcind printre morminte. Erau îngrijite, numai nu în sensul de opulență barocă. În unele se investiseră însă bani grei. Alea vechi de tot aveau și îngerași turnați în bronz. S-a așezat pe o bancă sub castanii de la intrare și a picotit până la apariția socrilor. I-a ajutat să descarce și să aducă ce aveau în camera de oaspeți. După ce soacră-sa a terminat cu aranjatul s-au mutat în fața capelei unde era expus în soare catafalcul. Pe Marcu l-a încercat greața. S-a retras și s-a sprijinit de un zid. Fuma înnodând țigările. Măcar nu-l pisau socrii la cap.
Lumea începuse să se adune după unu jumate. N-avea cum evita, trebuia să dea mâna cu ei. Mai dădea și din cap ca automatul. Pe mulți poate că îi cunoștea, dar pe puțini îi recunoștea. Numărul coroanelor crescuse. Peste sicriul deschis se strânseseră maldăre de flori. Marcu se gândea la țigancă că făcea vânzări. Nu cumva după ce se termina, ăia de la cimitir să i le vândă înapoi? Poate cu cincisprezece la sută? Chiar zece. Să fi fost în locul lor, așa ar fi făcut. Aiurea! Numai gura era de el. Idei cu toptanul, da’ n-avea cu ce le duce. În cârcă-și căra sacul plin cu eșecuri. Toți d-acolo știau câte parale făcea. Stătea în fața lor să-l judece.
Preotul i-a așteptat să se adune în semicerc. Când forfota s-a oprit și-a început ritualul. Nu se mai auzea decât vocea-i profundă, caldă și compasională pe fundalul larmei înfundate purtate de vânt din stradă. Cuvintele-i alunecau melodios ca într-o incantație. Marcu percepea cadența, nu sensul. Odată încheiată slujba, au pornit-o în procesiune urmând carul împins de doi spre groapă. Acolo s-au răsfirat care pe unde apucaseră, printre și peste mormintele din jur. Preotul a mai spus o rugăciune scurtă, a luat un pumn de țărână și l-a presărat peste maldărul de flori. Din priviri la îndemnat pe Marcu să facă la fel. Când s-a aplecat, i s-au adunat lacrimi în colțul ochilor. Nu le putea opri. Preotul a făcut semn ălora doi să pună capacul. În fracțiunea aia de secundă chipul mamei i s-a întipărit în fundul minții ca un timbru. N-o fi fost chiar ea, da’ cu asta se alegea. Au coborât sicriul în groapă. Preotul a mai aruncat un pumn de țărână, a sfințit locul și pe toți câți erau. Au luat-o îndărăt spre capelă. S-a așezat pe o piatră și și-a aprins o țigară. Își ștergea fața cu mâneca de la costum. Soacră-sa i-a întins un șervețel. După ce l-a folosit nu mai știa ce să facă cu el. Până la urmă l-a îndesat ud în buzunar. Odată regrupată, lumea a luat-o agale pe alee înspre camera de oaspeți de la intrare. S-a ridicat, a aruncat chiștocul într-o gură de canal și i-a urmat. Un vecin de bloc din apartamentul chiar de deasupra alor lui i s-a proptit în față. I-a spus condoleanțe. După care, brusc, l-a întrebat dacă n-ar fi fost dispus să vândă apartamentul. Marcu s-a uitat la ăla de parcă făcuse o glumă crudă. Da’ părea serios. Și trebuie să fi fost, că doar bătea spre optzeci! I-a strecurat lui Marcu o bucățică de hârtie în buzunarul de la piept. I-a mai spus odată condoleanțe și s-a îndepărtat. Marcu a scos grăbit hârtiuța să vadă ce era în ea. Nimic, doar un număr de telefon scris cu creionul. Fără nume, fără adresă. S-a trezit înconjurat de prietenii părinților. Țineau să-l consoleze. Chestii lacrimogene. Aveau o preocupare, ca el s-o pupe pe Cristina din partea lor. Cum era să le spună că ultima oară când încercase îl trimisese să se spele pe dinți? Așa că le răspundea cu ‘da’, ‘da’ și ‘sigur că da’. Îl invitau să treacă pe la ei să se vadă și să vorbească. Să fi vorbit, ce? Ca un vechi prieten de al părinților, care-l chestiona de cum le mai era acolo. Adică ce se putea schimba în două luni de când îl îngropase pe taică-său? Păi, să-și fi găsit slujbă. Și-a găsit slujbă? Nu, dar încă primea ajutor de șomaj. Și le era ‘așa și așa’. Numai că ăla știa altfel. Voia să audă distinct de la el cum că era un ratat, că nu fusese în stare să cumpere o casă mai ca lumea, ca toți ceilalți plecați. Doar două dormitoare? Că freca pisoii în timp ce nevastă-sa lucra de să dea în brânci. Că se dusese teleleu peste mări și țări ca să facă rahatul praf, și că pe ai lui nu i-a putut duce în Canada și nici nu-i ajutase cu nimic când avuseseră nevoie. Și că n-avea copii. Ce naiba, nici d-ăștia nu știa să facă? Lui Marcu îi ardeau obrajii de enervare, rușine și umilință. În mijlocul unei fraze l-a întrerupt și i-a zis să rămână sănătos în voia lui Dumnezeu. Care Dumnezeu n-avea decât să și-l găsească singur, că doar știa să-și facă la cruci cu nemiluita. Poate că așa-și scotea pârleala pentru timpul cât îi servise p-ăia cu Securitatea. S-a întors între cei din generația lui și ai Cristinei. Vera și Victor stăteau de o parte. Mai târziu a înțeles că în grupul ăstora unii se certaseră și nu se mai sufereau unii pe alții. În tinerețe petreceau împreună Crăciunul, Anul Nou, Paștele, onomasticele ... avuseseră distracție. Gata, o terminaseră și cu astea.
Aproape că n-o recunoscuse când Laura s-a apropiat de el îmbrăcată într-o rochie simplă neagră fără decolteu tăiată un pic mai sus de genunchi. Mlădia ca trestia sub vânt. O însoțea taică-său. Degeaba-i spusese ea așa, ăla era mai învârstă ca el. După prezentări i-a vorbit cu multă căldură de părinți și cât de mult îl ajutaseră cu fetele. Le fuseseră ca și bunici. I-a povestit ceva cu o cheie pierdută și el cu fetele încuiați p-afară. Ai lui se oferiseră să stea cu ele cât să rezolve cu yala. Așa se cunoscuseră cu mulți ani în urmă. Marcu i-a confirmat că nu știuse nimic de ei. I-a întrebat ce aveau în pahare. I-au spus că era ceva special ce nu mai băuseră până atunci, coniac Ararat. Marcu însă îl știa. Când și când mai lua de la LCBO. N-aveau tot timpul. Era din cel cu care Stalin îl tratase pe Churchill la Yalta în patruzeci și trei. Numai că Stalin stricase orzul pe gâște. Bețivul ăla de englez putea să fi băut și gaz lampant și tot una i-ar fi fost. Dar a continuat să primească la fiecare onomastică o lădiță, cadou de la celălalt criminal. Marcu a rugat-o pe Laura să-i aducă și lui unul. Până să vină îl pierduse pe taică-său. S-au apropiat de el prietenii. Îl întrebau cu insistență de Cristina. Voiau să știe când o puteau vedea. De ce nu venea și ea? Marcu nu știa ce să le răspundă. El era acolo, dar evident că nu de persoana lui erau ei interesați. Din ce povesteau, trebuie că le era bine. Lucrau la firme străine. Aveau de toate dar se văitau în continuu. Nimic nu mergea cum trebuia și de vină erau ... nu se știa cine, că politică nu făceau. Oare de frică? De frica cui? Și-a lungit gâtul după Laura. A ajuns la el cu un pahar cu trei degete de coniac. L-a dat pe gat, i-a mulțumit, și i-a mai cerut unul. Laura s-a uitat așa mai ștrengărește la el. S-a întors cu un alt pahar, umplut până la buză. A zis ‘bogdaproste’ și i-a arătat și paharul ei, tot atât de generos umplut. Între timp prietenii îi spuneau că s-ar gândi să organizeze ceva la club ca să fie împreună. Sigur, ar fi fost grozav. Mai încolo socrii l-au întrebat dacă totul fusese cum trebuia. Le-a mulțumit. Fusese totul perfect. L-au invitat la masă. Desigur, numai să-l lase să dea p-acasă să se schimbe. Laura l-a întrebat dacă o putea lua și pe ea, că taică-său se întorsese la lucru. Bineînțeles, să-l aștepte doar cât să le ajute socrilor cu strânsul. A vrut să le-o prezinte, dar Laura i-a spus că se cunoscuseră deja prin ai lui. După ce încărcaseră toate în mașina socrilor, au luat un taxi până acasă. În fața blocului a întrebat-o dacă n-ar fi vrut să urce la el. Mai avea din whisky-ul ăla? I-a zis că da, dar la subraț ținea o sticlă de coniac Ararat neîncepută. O șterpelise din mașina socrilor. I-a arătat-o. Ea a zâmbit. Adevărul era că bătea la fund orice whisky. Cum au ajuns sus, Marcu a deschis sticla și a umplut paharele. Laura a spus un ‘Dumnezeu s-o odihnească’. De data asta l-au degustat pe îndelete să simtă aroma de bob de strugure dulce armenesc. Era delicios. Laura se uita pe fereastră.
“Se vede frumos de aici. Da’ hai să-ți arăt ceva.”
L-a dus în dormitorul de lângă camera de zi, mobilat cu o canapea extensibilă, un birou și o bibliotecă. Fusese camera lui. L-a pus să se uite în spatele bibliotecii. S-a uitat dar n-a văzut nimic.
“Chiar nimic?”
“Nu știu, nu văd. La ce mă uit?”
“La ce am lipit în spate pe perete eu cu sora-mea. Abțibild-uri peste tot. Mama ta ne tot cumpăra de astea și noi le lipeam în spatele bibliotecii. Le lipeam și pe caietele de școală, dar pe cele mai multe le-am pus aici.”
“Și cum ați făcut, ați dat la o parte biblioteca?”
“Oh, dar munceam mult să scoatem cărțile, să dăm biblioteca de o parte, să lipim ce aveam de lipit, să tragem la loc biblioteca la perete și s-o umplem la loc cu cărți.”
“Și de cate ori ați făcut chestia asta?”
“Până am umplut tot peretele din spate.”
“Acum că mi-ai spus parcă le și văd.”
“Sigur că le vezi. Dacă te uiți atent n-ai cum să nu. Dar nici mama și nici tatăl tău nu le-au văzut. Altfel cred că am fi intrat în bucluc.”
“Știi, când eram mic, de paște am găsit cadourile în bufetul mare din camera de zi. M-am jucat cât m-am jucat cu jucăriile și pe urmă le-am pus la loc ca și cum n-aș fi știut de ele. Dar gura m-a trădat. Făcusem o aluzie și ai mei s-au prins. Au înlocuit jucăriile pe care le luaseră cu altele. Când a venit iepurașul, jucăriile cu care mă jucasem nu mai erau. Erau altele, care nu-mi plăceau. Am protestat, dar ai mei au ținut-o una și bună, că iepurașul p-alea le adusese. Ajunsesem să cred că doar visasem că mă jucasem cu celelalte. Pentru încă un timp rămăsesem convins că iepurașul și cu Moș Crăciun erau adevărați.”
“Și Moș Niculae. Știi, și la noi veneau iepurașul și Moș Crăciun aici jos la ai tăi, și știam deja că nu era adevărat și cotrobăiam peste tot să găsim cadourile dar nu le-am găsit până când ai tăi nu ne-au spus, când deja eram mari, că le țineau ascunse deasupra pe șifonierul de pe hol, în dosul valizelor.”
“Exact, acolo le țineau. Da’ eu le-am descoperit și acolo. Eram un pic mai mare și deja știam că povestea nu era adevărată. Mă urcam pe scaun să ajung la pachete, dar erau ambalate și nu le puteam deschide fără să se vadă. Mă mulțumeam însă că erau.”
“Erai mai deștept ca noi, asta vrei să spui?”
“Da, să-ți mai pun un pic?”
“Tu vrei să mă îmbeți? Deja m-am servit copios la cimitir. Da’ poți să-mi mai pui. Când trebuie să fii la socri?”
“Uite că asta nu știu.”
“Treaba ta. Îmi par oameni cumsecade.”
“Da.”
“Da, ce?”
“Nimic. Sunt cumsecade. Numai nu cu mine.”
“Aha, sunt numai urechi.”
“Nimic, doar-s suparăți că nu găsesc de lucru.”
“Păi și n-au dreptate?”
“Păi poate d-aia mă și doare.”
“Chiar nu-s slujbe?”
“Eu n-am găsit.”
“Îmi pare rău. Dar dacă vinzi apartamentul câștigi o grămadă de bani.”
“Nu-s așa mulți pentru acolo.”
“De ce trebuie să fie neapărat poziție de inginer?”
“Pentru că nu știu să fac altceva, d-aia.”
“Nu te supăra.”
“Nu mă supăr, dar nici n-am ce-i face. Sunt ca peștele aruncat pe uscat.”
“Apropo de uscat ….”
“Sigur!”
I-a mai pus, dar se vedea că-și atinsese limita. Nu că n-ar mai fi fost coerentă, dar încetinise și pe alocuri scâlcia cuvinte. Nu era nici el mai breaz. Începuseră să-i vină idei. Cum stătea așa cu fața la fereastră i-ar fi venit ușor să-i cuprindă umerii pe la spate. Doar că-i era ‘soră’. Sub acoperirea cărui cod moral ar fi putut merge mai departe? De ar fi fost să fie, ea era cea care să vină spre el, nu invers. Dar îi respira în păr și știa că îl simțea.
“Cred că-i cazul s-o întind la socri că risc să mă dea dispărut,” i-a zis cu un efort de voință. Laura s-a îndepărtat brusc.
“Și tata o să vină curând. Mă duc. Vorbim.”
“Cum? Ai vreun număr de telefon?”
Marcu i-a întins telefonul și Laura i l-a pus între contacte. A ieșit închizând singură ușa. S-a debarasat de costum și și-a pus jeanșii și o cămașă. S-a frecat pe dinți și și-a clătit fața. Dar la cât băuse, spălatul feții nu-i ajungea. Și-a băgat capul cu totul sub jetul de apă.
În fața blocului socrilor, a realizat că n-avea o floare sau o ciocolată pentru soacră-sa. Era prea târziu. A urcat așa. I-a deschis ea, întrebându-l ce i se întâmplase. I-a spus că doar își trăsese sufletul. Dar conștientiza că trăsnea a alcool cu toate că încă avea pastă de dinți lipită de gingii. Socru-său stătea în capul mesei aranjate pentru cină. Televizorul mergea, dar ecranul era așa de întunecat că nu se vedea mai nimic. Marcu l-a întrebat dacă n-ar fi vrut televizorul alor lui. Socru-său i-a zis că poate nu era o idee rea. L-a invitat să ia loc. Marcu a vrut mai întâi să se spele pe mâini. Parcă totul arăta mai strâmt decât își amintea. Apartamentul ar fi suportat și un zugrăvit. Și-a dat cu apă rece pe față. Albul ochilor era colorat în roșu. A revenit și s-a așezat cu spatele la televizorul pus pe un bufet cu greu înghesuit în sufragerie. De fapt, toată mobila era din aia veche și masivă care ocupa prea mult dintr-o meschină cameră de bloc. Era însă din lemn de trandafir! Cum s-a așezat la masă s-a repezit în icrele de Manciuria. Socru-său l-a întrebat dacă voia un pic de coniac Ararat. I-a zis că da, întrebându-se oare câte din sticlele alea mai avea în casă.
“De unde le aveți?” s-a interesat, fără vreun gând anume.
Putea fi un magazinaș oarecare, că numele tot nu i-ar fi spus nimic.
“De la Erevan!” i-a răspuns de parcă Marcu ar fi trebuit să fi știut, “de anul trecut de când am fost în Armenia. Cristina nu ți-a spus?”
“Ba da, cum să nu?” i-a răspuns de parcă ar fi avut habar sau i-ar fi păsat, “cum a fost?”
“O experiență interesanta. Merită de vizitat. Erevan-ul și lacul Sevan, că altceva nu prea-i de văzut. Dar e multă istorie în pietrele alea. O experiență unică.”
“Ți-a spus Cristina că am vizitat și Ierusalimul?” l-a întrebat soacră-sa, căzută în extaz.
Începuse să povestească, numai că atenția lui Marcu se concentrase pe paharul cu coniac. Se simțea îmbibat și deja îi era un pic rău. Când soacra a ajuns să vorbească de preoții armeni de la Ierusalim, fruntea îi era umedă de transpirație. S-a scuzat și a sculat-o pe soacră-sa să se ducă la baie. Și-a dat din nou cu apă rece pe față. Într-un final dramatic a vărsat. Și-a clătit gura cu apă și a mestecat niște pastă de dinți luată din tub pe deget. S-a întors primenit, calm, și beat ca o cizmă. Realiza asta. Socrii se uitau la el într-o dungă. Și-a golit paharul cu ce mai rămăsese pe fund și a închis pentru o clipă ochii. Nu, era mai rău, totul se învârtea cu el. Mai bine îi ținea deschiși.
“Când ați vorbit ultima oară cu mama?” s-a trezit să întrebe așa, din senin.
“Cu o săptămână, zece zile înainte de … a se întâmpla, cam așa,” i-a răspuns soacră-sa, uitându-se întrebătoare la el.
“Vorbeam cu ea în fiecare săptămână după ce l-am pierdut pe tata,” a zis, ca și cum cineva l-ar fi contrazis, “se plângea că era singură și că n-avea cu cine vorbi.”
“Nu, nu, nu s-a putut obișnui fără tatăl tău,” i-a replicat blajin soacră-sa, “ținea prea mult la el.”
Marcu și-a înghițit ce vorbe mai avea de spus. Ar fi fost totuna. S-a ridicat și a sculat-o din nou pe soacră-sa ca să treacă.
“Scuzați-mă dar trebuie să ajung acasă. Trebuie să dorm,” le-a spus, “sunt tare obosit.”
Până să ajungă ei la ușă, el deja ieșise. Afară și-a aprins țigara. Se așezase pe o gură de aerisire și a stat acolo până a terminat-o. A luat un taxi. Ajuns în apartament și-a scos ce avea pe el și s-a băgat sub duș. Apa aproape că-l trezise. Până într-atâta că s-a decis s-o sune pe Cristina să-i dea raportul. I-a trimis text că era într-un miting. Pe măsuță rămăsese sticla de Ararat cu două degete de coniac pe fund. Nu s-a mai atins de ea. A strâns ochii și un timp i s-a părut c-ar fi plutit înafara lui, până nu i s-a mai părut nimic.
Vizionarea i-a fost întreruptă de o soră. Îl invita să participe la o sesiune recomandată de doctorița Kumar pentru terapie comportamentală de grup ținută de un psiholog. Înainte aveau însă o masă rotundă la care fiecare-și putea împărtăși temerile și frământările. N-avea tematică pentru că discuțiile fiind libere, fiecare spunea ce voia.
“Doctorița Kumar nu mi-a zis nimic despre astea. Chiar nu-s interesat.”
”Programul îl poți discuta cu ea. Dar până atunci ți se cere să participi la cele la care deja ai fost înrolat.”
“Nu-s interesat în programele voastre. Tot ce vreau e liniște. Te rog lasă-mă. Am să discut mâine cu doctorița Kumar la ce să particip și la ce nu. De acord?”
“Cred că ai o problemă de înțelegere. Ai fost înscris la activități de doctoriță. Se așteaptă de la tine cooperare, nu confruntare.”
“Sper că nu ne întoarcem la ‘Zbor deasupra unui cuib de cuci’, așa-i?”
“Marcu, nu este nimic care să-ți facă rău, și dacă îți poate face un bine cât de mic, ieși în câștig. Datoria mea este să te fac să-ți urmezi programul prescris de doctorița ta, nu de mine. Ce zici?”
“Unde-s discuțiile astea?”
“În salonul al doilea, unde-s sofalele și fotoliile. Măcar se stă comod.”
“Bine.”
S-a dus, dar s-a lămurit repede. Fiecare își diseca încercarea de sinucidere în termeni cruzi, evitând însă cu obstinație întrebarea ‘de ce’. Se învârteau în cercuri. Ieșeau niște povești bizare, nelegate, foarte emotive și lipsite de noimă. În lipsa motivației, ce era de înțeles?
“Jim, care-i povestea ta?” l-a întrebat tot ăla care se luase de el de dimineață.
“Probabil că motivația mea nu diferă cu mult de a voastră. Dar cum nu sunt interesat în motivația voastră, nu văd de ce v-aș spune-o pe a mea. Așa că s-auzim de bine.”
S-a ridicat și s-a dus direct la el în rezervă. Puștanii ăia doar nu-l luau de tâmpit, nu?
Abia se făcuse comod și se pregătea să înnoade firul de unde fusese întrerupt când sora și-a făcut din nou apariția.
“Nu așa ne-a fost vorba,” i-a zis, “nu-ți cere nimeni să vorbești, doar să asculți.”
“De ce? Ce beneficii mi-ar aduce?”
“Ai vedea că nu întotdeauna actul ar avea o motivație obiectivă. Ba în multe din cazuri, motivația derivă dintr-o percepție pur emotivă. Cum crezi c-ar rezista rigorilor unei analize serioase?”
“Ce spui? Pentru tine unica motivație validă ar fi al unui bolnav în fază terminală?”
“Nu neapărat bolnav, dar fără speranță de viață, dintr-un motiv sau altul. Cât există viață, există și șansă.”
“Cine te-a învățat rahatul ăsta?”
“Sunt asistentă medicală cu specializare în psihiatrie. Asta-i ce ne învață. Sper să nu-ți sune a propagandă, că eu chiar cred în ce-ți spun.”
“Bine.”
“Mâine o să ai o discuție lungă cu doctorița Kumar, ți-o garantez.”
“Rămâne cum am stabilit.”
“Nu înțeleg, ce am stabilit?”
“Că e de bine. Pot acum să am ceva liniște?”
“Sigur, e ora de lunch. Va trebui să mergi la sala de mese că n-o să-ți aducă tava aici.”
“De ce picioare scurte la mese?”
“Pentru activități.”
“Ce activități?”
“De toate, joc de cărți, puzzle, colorat, d-astea. Și te obligă să ai o postură corectă. Asta pentru durerile de spate dacă stai prea mult întins în pat.”
“Aa, ok, pentru postură. Am priceput. De ce nu vând la Ikea mobilă cu picioare scurte? Suedezii ăștia ar economisi ceva material, nu crezi? Nu ne-au dat-o ei pe Greta Thunberg? Ar trebui să le propunem chestia asta. După ea am putea avea mobilă fără mobilă. Am sta pe un covor și am mânca orezul cu mâinile dintr-un castron comun în stil ecologic îmbinat cu tradiționalism indian. Realizezi potențialul?”
“... ”
“Nu ești de acord?”
“Nu știu, cine-i Greta cum?”
“N-ai pierdut nimic. Mă duc să mănânc.”
Dezbrăcat și dezvelit s-a trezit scuturat de frig. Și-a pus pe el o cămașă. A încercat să mai doarmă dar n-a reușit. A sunat-o pe Cristina. A intrat robotul. O fi fost în baie. Nu i-a lăsat mesaj. A dat drumul la televizor. Se vedea mai bine decât al socrului. Rătăcind printre canale a dat și peste CNN, dar în ediție europeană. Tot un drac. I-a căutat pe cei de la Fox. Nu i-a găsit. A închis și a încercat din nou la Cristina. I-a răspuns vădit preocupată de altele decât de poveștile lui.
“Au venit mulți?”
“Destui, prietenii noștri și prieteni de ai părinților și foști colegi de ai ei și unii pe care n-am știut de unde să-i iau.”
“Cât a durat?”
“Slujba și cu … mă rog, cu totul c-am o oră, poate mai puțin. După aia a fost pomana. Am plecat d-acolo pe la patru și ceva.”
“Mâncarea a ajuns?”
“A prisosit și băutura a fost excelentă. Taică-tu ne-a tratat cu coniac armenesc din care am băut un pic mai mult decât trebuia.”
“Adică te-ai îmbătat?”
“Aa, nu, dar am mai băut ceva acasă și la ai tăi mi-a fost un pic rău și am plecat mai devreme.”
“Adică te-ai îmbătat la ai mei?”
“Nu, doar că mi-a fost un pic rău, cred că de la icre, asta-i tot.”
“Uite ce e, sunt prea obosită acum. Vorbim mâine. Mă duc să mă culc.”
Nu ieșise prea bine. N-avea vreun dubiu că imediat Cristina îi va suna pe ai ei să afle ce și cum ca să-i scoată ochii. Mai încolo s-a apucat să spele frigiderul. L-a pus în priză așa gol cum era și a pus gheață la făcut. A dat jos perdelele și le-a băgat în mașina de spălat. Nu-i intraseră toate. Din dormitorul părinților a scos așternuturile. Le-a pus grămadă peste mașina de spălat. Se făcuse șapte când s-a decis să iasă pentru aprovizionare. A luat un taxi și i-a cerut șoferului să-l ducă la cel mai apropiat centru alimentar. L-a lăsat în față la unul numit Carrefour. A umplut un cărucior și a luat și două sticle de JB de câte șapte sute cincizeci de mililitri. N-aveau la sticle de un litru. Le-a adus acasă tot cu taxiul și le-a descărcat pe toate jos la scară. Nu putea duce decât câte puține odată, așa că cineva ar fi trebuit să-i păzească grămăjoara. A sunat-o pe Laura. I-a răspuns somnoroasă. Și-a cerut scuze că a trezit-o așa de dimineață dar că ar fi avut nevoie de ajutorul ei. I-a zis că o să coboare ‘într-o clipită’. A apărut relativ repede. Era în pijama și arăta teribil de blondă și proaspătă și dulce și apetisantă. A rugat-o doar să stea de pază. Primele cărate sus au fost sticlele de whisky. Laura a râs de el. L-a întrebat în zeflemea dacă erau originale. I-a zis că pe degustate.
După ce a dus sus tot ce cumpărase a întrebat-o dacă n-ar fi vrut o cafea la ibric. I-a zis că voia. A remarcat că dăduse jos perdelele.
“Chiar ai ajuns să speli perdele?”
“Și ce? Am făcut și curat, nu se vede?”
“Ai făcut curat?”
“Da, ce-i așa mare lucru de te minunezi? A fost primul lucru pe care l-am făcut odată ajuns aici.”
“Mă întreb cum ar merge stropul ăsta de coniac al tău în cafeaua de ibric?”
“Păi, să vedem.”
A pus cafeaua în căni și a împărțit ce mai rămăsese din coniac. Din frigider a scos frișca din care a turnat cu dărnicie. Ochii Laurei sclipeau.
“Acum ce facem, ciocnim cu cafeaua?” a gângurit cu cana în mână. Marcu a sorbit doar o picătură, ca să nu se ardă. Laura a fost mai puțin precaută. S-a ars. A lăsat ceașca și cu mâna făcută evantai s-a răcorit.
“M-a fript pe limbă!” i s-a plâns de parcă el ar fi fost vinovat.
“Așa-i dacă-ți pui limba unde nu trebuie,” a luat-o în derâdere.
“Cum de o poți bea așa fierbinte?”
“Sunt obișnuit. Pe urmă, nu știu dacă ai observat, dar eu o sorb. Adică trag și aer. Care răcește cât de cât pelicula de cafea pe care o înghit. În plus, nici nu-i așa fierbinte. Cu coniacul și frișca pe care am pus-o s-a răcorit binișor.”
“Ai trișat, care va să zică.”
A râs, cu râsul ăla al ei tineresc și molipsitor.
“Ascultă, sper că nu l-am deranjat cu telefonul pe tatăl tău.”
“Nu, ăsta-i telefonul meu.”
“Am crezut că era telefonul casei.”
“Nu mai avem demult din ăla. Iar tata deja era plecat la servici.”
Marcu a luat cănile golite și le-a lăsat cu apă în chiuvetă.
“M-am simțit foarte gâdilată de tratația ta. Mulțumesc!”
“Așa și trebuia. Ce-ți mai face prietenul, contabilul? Nu s-a înecat, vreau să zic, în cifre?”
“Muncește. Brânza-i pe bani. De ce întrebi?”
“Tu ești în vacanță, nu?”
“Da … și?”
“Și nu plecați pe nicăieri?”
“Nu. Abia a început. N-are vacanță, și nici, ăă ... adică vreau să zic că până acum n-am plecat împreună niciunde. Ne iubim, tata îl place, ai lui mă plac, dar suntem cuminți. Care-i graba? Nu pot sări peste lecția dată de ai mei. Nu vreau să ni se întâmple nouă.”
”Dar ai spus că mama a plecat.”
”Când doi care s-au luat din dragoste se despart, vina o împart. Eu așa văd.”
“Cum a fost cafeaua?”
“Mai bună n-am băut.”
“Chiar așa? P-aia de la Starbucks ai încercat-o?”
“Mă duc sus să mă schimb. O să mai fii p-aici?”
“Sigur, abia încep să mă lupt cu perdelele.”
“Până vin o să ai timp să le și termini.”
“Da’ cât îți trebuie ca să te schimbi?”
“Fac un duș și mă spăl pe păr.”
“Aha, atunci înțeleg că te mai văd diseară.”
“Chiar și așa, tot că mă vezi se cheamă.”
S-a dus, lăsându-l pe Marcu să pritocească în cap cum era aia cu relația dintre frate și soră. Poate că ceva în subconștient deja îi lucra: deși cu gândul la ea, în pantaloni rămăsese sobru. A scos din mașină primul rând de perdele. Le-a întins pe pat în dormitor. A încărcat următoarea tranșă. P-alea proaspăt spălate și încă ude le-a atârnat în geamuri. Miroseau frumos a detergent Ariel. Acasă n-aveau marca aia. A spălat cănile de cafea și ibricul și le-a pus pe stativul de uscat vase de lângă chiuvetă. Sticla goală de Ararat a dus-o la gheenă. Din buzunarul lateral al hainei de la costum a scos șervețelul în care-și vărsase lacrimile. L-a aruncat. A despăturit bucățica de hârtie primită de la vecinul de sus. Trecuse de nouă, așa că a sunat. I-a răspuns o voce de bărbat care nu era a vecinului. Marcu s-a prezentat și i-a spus că suna în legătură cu apartamentul pe care-l avea de vânzare. Ăla i-a confirmat că era interesat să cumpere. I-a mai spus că vecinul de deasupra era unchiul lui. Marcu l-a întrebat când își putea face timp să vină să-l vadă. I-a zis că în jur de unu. Rămăsese stabilit. Dar Marcu era sceptic. Prea s-ar fi înnodat frumos.
Cineva a sunat la ușă. Crezuse că se întorsese Laura. Nu era ea, ci vecinul de deasupra. L-a poftit înăuntru și s-a oferit să-i pună de o cafea făcută la ibric. Vecinul i-a întors-o că dacă nu la ibric, cum altfel? Oricum, l-a refuzat.
“Ascultă, nepotul este director de bancă și este hotărât să cumpere apartamentul ăsta. Așteaptă-l să vă înțelegeți la preț, nu-l da până atunci la altcineva.”
“N-am nimic împotrivă. Din contră, deja am stabilit să ne întâlnim aici la unu.”
“N-am știut c-ați și vorbit. Foarte bine atunci.”
“Fără supărare, dar o să-l vând cui dă mai mult,” i-a aruncat-o Marcu, de parcă-și avea cumpărătorii aliniați la ușă.
Vecinul a dat din cap că era de la sine înțeles. S-a ridicat tocmai când Laura suna la ușă. Marcu i-a deschis și a tras-o în bucătărie. Pe vecin l-a condus la ieșire. Sufletul lui Marcu exulta, dar pe față încă purta masca de poker. L-a întrebat pe vecin dacă n-ar fi vrut să vină odată cu nepotul. Ăla i-a mulțumit, dar nu i-a zis nici ‘da’ nici ‘nu’. Cum a plecat, lui Marcu i s-a topit instantaneu masca.
“Ce ți s-a întâmplat, ai câștigat loteria cât n-am fost aici?”
“Poate,” i-a zis carismatic, “chiar se vede?”
“Chiar da!”
“Am un potențial cumpărător. A zis c-o să fie aici la unu.”
“Și ce are a face cu vecinul? Stă sub voi, nu?”
“Nu, deasupra, și cumpărătorul îi e nepot.”
“Și ce ai să faci după ce vinzi?”
”Tu ce crezi?”
”Te întorci la Toronto.”
”Cam ăsta ar fi planul. Ai tu un altul?”
”Mi-ar plăcea să-l întâlnești pe Mircea. L-aș putea aduce diseară aici, dacă ai vrea.”
”Sigur, sunt chiar curios să văd trofeul cu care defilează soră-mea.”
”Îți bați joc de mine?”
”Cum mi-aș permite? Doar așa ... puțin, o umbră doar ... furișată ....”
”Ce nu-ți place la el?”
”Laura, fii serioasă, nici nu l-am văzut încă, și în afară că există, nu știu nimic despre el. Ce părere crezi că mi-aș fi putut face? Adu-l aici, vreau să-l cunosc, dar nu te aștepta de la mine la cine știe ce revelații adânci, că nu-s din ăia să cântărească dintr-o privire. Ai mei l-au plăcut?”
”L-au plăcut. Când Bunii făcea prăjituri mereu avea grijă să-mi spună să-l aduc și pe el.”
”Bunii? Asta-i maică-mea? Degeaba-mi tot bat capul, nu pot pricepe cum de ne-am înstrăinat într-atâta încât să nu-mi pomenească nimic de voi.”
”Ba vorbeau, cu Cristina. Știu, pentru că se mai nimerea câteodată să fim de față.”
”Deci Cristina mi-a ascuns? De ce ar fi făcut-o?”
”Ba m-aș întreba de ce nu veneai tu la telefon să vorbești cu ai tăi. Cât despre relația ta cu Cristina, ai tăi nu ne-au spus nimic că ar ‘scârțâi’. Păreau să fi ținut mult la ea, mai ales tatăl tău. Nu ne-au lăsat niciodată o altfel de impresie.”
”Da’ de mine? De mine ce ziceau?”
”Se necăjeau când nu găseai de lucru. Nu ți-o imputau, dar nici bucuroși nu erau. Marcu, ți-o spun cum e. Se întrebau cum de alții reușeau, și tu nu.”
”Și, ajunseseră la vreo concluzie?”
”Doar discuții interminabile. Nu dădeam mare atenție. Lucrurile nu-s pe roze nici aici. Dar expectația este că acolo ar fi mai bine. Cam asta-i.”
”Înțeleg.”
”Știu că-i o pilulă greu de înghițit. Eu însă sunt mulțumită să te găsesc așa cum mi te-am închipuit din descrierile alor tăi. Te-au iubit mult și ne-au transmis și nouă din ce simțeau pentru tine. Comentam aseară cu soră-mea. Ne ești apropiat. Ne ești fratele mai mare. Îmi place cu tine. Acum însă trebuie să te las. Mă întâlnesc cu prietenele în oraș. Seara îl aduc pe Mircea. Spor pe mai departe la spălat perdele.”
”Ești cam obraznică dumneata. Da’ du-te la distracție, câtă mai e. Școala-i după colț.”
”Degeaba-ți bifurci limba. Până să înceapă mai avem o lună.”
L-a întrerupt o infirmieră venită să-i schimbe așternuturile. I-a cerut să se mute pe fotoliu. Cu mișcări scurte și precise a tras cearceaful de pe saltea și l-a înlocuit cu un altul, și i-a schimbat fața de pernă și cearceaful plic în care era înfășurată pilota. Mirosea a curat și când a ajuns să se întindă la loc pentru o clipă chiar uitase că-i era mizerabil acolo. Ușa rămăsese deschisă. A trebuit să se scoale, doar că în loc s-o închidă a ieșit pe culoar. Auzea țăcănitul mingiei de ping-pong și s-a dus curios să vadă jocul. Schimburile de mingii erau prelungite. Jucătorii chiar erau buni. Aveau practică și multă energie. De pe laterala cealaltă a mesei se mai uitau doi. Poate că-și așteptau rândul să pună și ei mâinile pe palete. Un alt tânăr tocmai ieșise din încăperea alăturată, cea cu computere. A inspectat. Pe o tejghea lungă erau puse mai multe monitoare apropiate unele de altele, fiecare cu un keyboard în față. Scaunele erau din alea ergonomice. Două erau ocupate. A luat loc și și-a plimbat degetul pe tastatură. Ecranul a prins viață. Dar ce voia să facă? Știri? Nu-l interesau. Slujbă? Îi apuca greața numai la gând. Shopping? Pe dracu. În cele din urmă s-a întors în rezervă. Era întuneric. Întins pe pat aștepta să-și deruleze filmul din cap. N-a apucat că între timp a adormit buștean.
L-au trezit la cină. Stătea singur, dar cele două fete s-au așezat lângă el fără să-l întrebe dacă era sau nu de acord. Ar fi avut loc la alte mese, da’ taman la a lui au vrut.
“N-am înțeles, de ce ești aici?” l-a întrebat precipitat aia cu belciugul în nas.
“N-aveai ce înțelege că doar n-am spus nimic.”
“Mie poți să-mi spui.”
“De ce crezi?”
“Știu să-mi țin gura.”
“Aha! Ăsta-i un lucru bun. Dar nu-i un motiv să-ți spun. De ce aș face-o?”
“Ești căpos.”
N-avea ce să mai discute cu ea. Și-a văzut de ce avea în față. Mâncarea era chiar bună.
“Nu mă placi, nu?” l-a provocat tot aia.
Nu-și putea ține limba sau ce? Că era o proastă n-avea nicio îndoială. Ce minte putea avea careva să-și tatueze o cruce pe cap?
“Nu.”
“Din cauza tatuajelor?”
“Nu știu, dar nu te plac, și lasă-mă să termin de mâncat. După aia plec și poți să dai din gură cât vrei.”
“Ești un porc.”
Marcu n-a răspuns. De ce ar fi făcut-o pentru niște insulte gratuite? Deodată tâmpita s-a pus pe plâns în hohote, incontrolabil. Cealaltă a îmbrățișat-o. Marcu a strâns totul în pungă și a aruncat-o la gunoi. În rezervă a închis ușa după el apăsat, de parcă s-ar fi așteptat să ridice un zid între el și restul lumii. Numai că ușa nu se încuia pe dinăuntru. I-era frică să nu vină aia peste el. S-a așezat în fotoliu așteptând încordat. Când s-a deschis a înțepenit de frică. Dar era sora să-i aducă medicamente. A stat cu el până le-a înghițit. Poate că ar fi trebuit să-i fi povestit incidentul. Da’ ce era de spus? Că o făcuse pe una să plângă? Pe o proastă?
S-a întins peste pilotă. Încerca să reînnoade firul poveștii. Dar ușa s-a deschis din nou. Plasată cu lumina orbitoare în spate, cu greu îi putea distinge sorei fața.
“Marcu, ce s-a întâmplat în timpul cinei?” l-a întrebat, aprinzând lumina din plafon și închizând ușa după ea pe dinăuntru.
“Fata cu crucea pe cap și belciug în nas a vrut să știe de ce-s aici, eu n-am vrut să-i spun și m-a făcut porc.”
“Asta pentru că le-ai insultat, pe amândouă.”
“Fata cealaltă n-a scos un cuvânt și nu m-am adresat ei. Așa că pe ea n-o văd implicată în niciun fel.”
“Nu le-ai insultat?”
“Aia cu cruce m-a întrebat dacă n-o plac din cauza tatuajelor. I-am spus că nu știu. Mi-a replicat că-s porc. Și asta-i tot ce a fost.”
“Nu ești vreun misogin, nu?”
“Nu-s.”
“Nu le-ai insultat nici cu gesturi?”
“Nu.”
“Să nu se mai repete.”
“Ce să se repete? N-a fost nimic alta decât că ea m-a insultat pe mine. Spune-i asta ăleia. Și mai spune-i să stea departe de mine.”
“Sper să nu trebuiască să escaladez cazul.”
“N-ai niciun caz. Ce-i de escaladat? N-am făcut plângere.”
L-a lăsat. Marcu s-a sculat și a stins lumina după ea. Pe bâjbâite s-a cățărat înapoi în pat. Singura fantă de lumină venea de sub ușă. Îi lipseau rău țigările. Dar nu era să dea două mii cinci sute de dolari pe un fum. A închis ochii. Dacă se relaxa, își putea închipui că fuma.
La unu punct, amândoi, vecinul cu nepotul, se înființaseră la ușă. Nepotul avea fața rotofeie, purta ochelari rotunzi, și cu chelia lucitoare și burdihanul revărsat peste curea proiecta imaginea tipică bancherului din vechime. Ba mai era și scund. Tichiuța-i lipsea. Și-au scuturat jovial mâinile de parcă s-ar fi cunoscut de o viață. Marcu le-a oferit un whisky dar l-au refuzat. N-au vrut nici cafea. Tocmai luaseră prânzul afară, la o terasă din colțul străzii. Marcu nu știa de ea. Încheiaseră cu cafea și coniac. L-au întrebat dacă avusese ocazia să fi vizitat terasa cu pricina. Le-a răspuns că nu avusese timp să prospecteze schimbările din împrejurimi. Bancherul nu s-a lăsat. A ținut să-i înșire tot meniul. L-a asigurat că totul era proaspăt și de bună calitate, de parcă el ar fi fost proprietarul. Chiar o fi fost, de ce nu? Marcu i-a asigurat că dacă va avea ocazia nu va ocoli taverna din colțul străzii. S-a corectat, ăă, voise să spună terasă. Au râs. Le-a spus că vindea cu tot ce era în casă, așa cum se vedea. Au recepționat bine informația. Apartamentul era mobilat relativ modern și cu bun gust. Marcu i-a invitat să dea un tur. S-au uitat din ușă la fiecare cameră dar n-au intrat în niciuna. Bancherul l-a întrebat pe Marcu de preț. I-a zis că cerea o sută treizeci de mii de euro. Răspunsul întârzia. Bancherul părea să efectueze în minte cine știe ce calculații complicate. I-a răspuns cu gura deodată făcută pungă că-i oferea o sută zece mii. Marcu s-a dat un pas înapoi. S-a făcut c-ar fi calculat și el naiba știa ce. Însă mintea-i luase deja razna. Tocmai avea o ofertă de o sută zece mii de euro. Nici în vis nu visase să capete atâta. A marșat la o sută douăzeci. Se pregătea ca la prima încruntătură a ăluia să accepte oferta de o sută zece mii. Chipurile i se uita direct în ochi. Era un truc. În fapt își fixase privirea pe fruntea lui chiar la îmbinarea sprâncenelor, pe un punct cât moneda de un cent. Ăla prelungea tăcerea. Deodată fața bancherului s-a destins. Concedase.
”O sută douăzeci este,” i-a zis, întinzându-i mâna.
Și-i le-au scuturat bine, fără să clipească vreunul. Unchiul i-a bătut pe amândoi cu palmele pe spate. De data asta n-au mai refuzat să ciocnească paharele cu whisky. Era din ăla bun. Lui Marcu îi venea să țopăie de bucurie, dar și-a păstrat cu stoicism mina de pocherist. Au hotărât să meargă la notar să vadă ce acte le trebuiau să încheie tranzacția. Jos unchiul le-a zis că se puteau descurca și singuri. Așa că cei doi au ieșit în stradă și au luat-o către notăriță. Își avea oficiul la două blocuri depărtare. Era binevoitoare și profesională. I-a explicat de l-a amețit pe Marcu cu ce acte îi trebuiau pentru moștenire, cu cadastrul și conturile care trebuiau lichidate. Le-a dat a înțelege că pentru o sumă modestă cineva de încredere împuternicit prin procură s-ar fi putut ocupa de hârtiile necesare. Marcu s-a învoit pe loc. A rămas că îl va căuta un domn a doua zi la opt dimineața. Bancherul s-a angajat să plătească taxele și onorariul notăriței. Cică așa ar fi fost obiceiul, cumpărătorul să le plătească. Marcu n-avea de ce să fi obiectat. Au ieșit de acolo felicitându-se încă odată. Și-au strâns din nou mâinile și fiecare s-a dus la ale lui.
A sunat-o pe Cristina la office.
“Bună, ai timp?”
“Da. Am vorbit cu Vera. I-ai impresionat. Dar nu înțeleg cum de ai ajuns să te îmbeți la ai mei. Măcar un pic de respect să le arăți cât să pari civilizat. Vezi câte au făcut pentru ai tăi.”
“Am ... vesti.”
“Ce? Și vorbește odată, ce te moșcăi atâta?
“Am găsit cumpărător pentru casă.”
“Cu cât?”
“Ține-te bine: o sută de mii de euro.”
“Euro? La unu patruzeci, vrei să spui o sută patruzeci de mii de canadieni?”
“P-acolo. Ne mai ciugulesc ceva la exchange.”
“Dar e neașteptat dea dreptul, vorbești serios? Ați și făcut actele?”
“Abia am bătut palma. Actele, dacă totul merge bine, ar fi gata mâine după amiază. Și te rog ține cont că taxele și onorariul notăriței le plătește cumpărătorul.”
“Asta da veste, te spală de multe păcate.”
“Vrei să zici că de toate păcatele, ba mai dau și restul.”
“Dacă se răzgândește?”
“De ce s-ar răzgândi? Ce-ți veni? Tot cu răul înainte? Am bătut palma și-am băut whisky-ul. Ce vrei mai mult?”
“Cine-i ăsta?”
“Un bancher, nepotul vecinului de deasupra alor mei.”
“De unde știa că vinzi?”
“Nu știa. A venit unchi-său la cimitir și mi-a spus că are pe cineva interesat să cumpere. Mi-a dat numărul de telefon al nepotului. L-am sunat, ne-am întâlnit și am bătut palma.”
“Ei, bravos, m-ai lăsat mută.”
“Păi văd că până acum ai tot dat din gură.”
“Ai mei ce-au zis?”
“N-am apucat să le spun.”
“Te rog neapărat să le spui și lor. Or să se bucure, o să vezi.”
“Bine.”
“Zici că actele or să fie gata mâine? Cum așa repede?”
“Așa ne-a recomandat notărița. Fac unuia procură și se ocupă ăla de toate.”
“Nu-mi sună bine. Să nu fie o șarlatanie, fii atent. Nu-i semna nicio procură și nu-i da niciun ban. Du-te și fă-le tu. Tot n-ai nimic altceva de făcut.”
“Iar începi? Chiar totul e negru la tine?”
“Să nu zici că nu te-am prevenit. Și de ar fi să pierdem, pierdem amândoi, nu numai tu.”
“Bine, bine.”
“Deci ai putea fi acasă la sfârșitul săptămânii, nu?”
“N-am încă bilet de întoarcere. Când să mă ocup și de asta? Stai mai întâi să termin cu casa. După aia vorbim.”
“Încă nu-mi revin. Când mă gândesc că acum douăzeci de ani l-am dat pe al nostru cu douăzeci de mii de dolari! Nu-mi vine să cred.”
“Cine se gândea atunci cât o să facă azi un apartament? Dar dacă nu l-am fi vândut n-am fi putut pleca.”
“Ai dreptate, totuși … douăzeci de mii?”
“Bine, acum sper că te-ai mai liniștit cât de cât. Întoarce-te la ce ai de făcut. Eu o să mănânc ceva că mi-e foame.”
“Nu uita să le spui și alor mei.”
“Da. Stai puțin. Ai cumva o colegă Raluca la office?”
”Am. De ce? De unde până unde?”
”Nimic, am conversat cu una în avion care venea de la soră-sa, Raluca asta, din Toronto. Mi-a zis că lucra la Fidelity. M-am gândit că poate știi de ea.”
”Lucrează trei etaje mai jos, în alt departament, dar am mai ieșit împreună cu alte câteva la lunch. Cum o cheamă pe soră-sa?”
”Uite c-am uitat.”
”Da’ ce-ți trebuia să stai de vorbă cu o necunoscută în avion?”
”Ne-am încurcat centurile de siguranță.”
”Și așa ai ajuns să-i spui unde lucrez eu?”
”Adică ce are? E instituție financiară, nu-i agenție de spionaj.”
”Nu-mi place.”
”E ceva care să-ți placă? Adică, din ce fac eu.”
”Mă întorc la ale mele. Să-mi spui când închei tranzacția.”
”O să te sun.”
Era deja spălat, mâncat și cu draperiile date de perete când doctorița Kumar i-a bătut în ușă. Avea în raport tot ce făcuse în ziua precedentă, inclusiv, descrisă amplu, altercația.
“Ai fost recalcitrant și n-ai participat la activități, cu personalul te-ai purtat colțos, ai insultat două fete fără motiv, ce se întâmplă? Nu te recunosc.”
“Altercația a fost doar cu fata cu belciug în nas și cruce tatuată pe cap care m-a întrebat dacă o plac. I-am zis că nu și că să mă lase în pace, drept pentru care m-a făcut porc.”
“Ce te costa să nu-i fi răspuns?”
“Nu m-ar fi lăsat în pace.”
“Nu-ți pot da drumul până nu te văd cât de cât stabilizat.”
“Am venit de bună voie.”
“Da, numai că legea îmi spune să te țin sub observație atâta timp cât manifești tendința de a face sau a-ți face rău.”
“M-ai obliga să te mint.”
“Dacă ne pierdem încrederea unul în altul va trebui să declin să-ți mai fiu doctorul curant.”
“Mă tot ameninți cu asta. Sunt nervos că nu pot fuma. Lasă-mă să ies afară la fumat. N-am de gând să fug nicăieri.”
“Cu asta pot fi de acord.”
Doctorița abia plecase că el se și îmbrăcase. În ghereta de la intrare era o alta, dar i-a dat drumul fără obiecții. Cum a ieșit din spital l-a suflat o pală de vânt de era să-l ia pe sus. A căutat repede o nișă unde să se ascundă. Cu greu a reușit să-și aprindă țigara, și mâna în care o ținea i-a înghețat repede. Cum n-avea pantaloni pe el, vântul îi sufla pe sub palton. În aerul frigid tutunul n-avea gust. Nu simțea nimic. La jumătatea țigării a renunțat. Înăuntru, liniștea și căldura l-au înmuiat. Cu totul nu lipsise nici zece minute, dar odată ajuns sus îi venea să iasă din nou. S-a lungit pe pat. Aștepta ca amintirile să vină la el. Și i-au venit, înnodate în juxtapunere cronologică exact de unde le lăsase cu puțin înainte.
Poate c-ar fi putut da de Eva, dar ca să-i spună ce? Că soră-sa lucra cu nevastă-sa? Știa deja. Și altceva? De fapt, ce voia? Femeia din ea, p-aia o căuta. Cristina îl tăia de la sex cu lunile. N-o interesa, era frigidă, ba se mai sustrăgea și ca să-l pedepsească. Când se învoia, nu participa, și se întâmpla să-l lase și neterminat. N-o înșelase vreodată, dar asta pentru că nu i se ivise oportunitatea. Și bani de curve n-avea. Adică, bani n-avea de nimic. Ar fi divorțat de mult de s-ar fi ținut singur pe picioare. Fără slujbă, nici chiria nu și-o putea plăti. Dar nici Cristina nu se putea dezlega c-ar fi pierdut jumătate din apartament. Care apartament în fapt nici nu era achitat. De erau să-l împartă, s-ar fi ales doar cu datoriile la bancă. Bancherii ăștia erau niște hoți. Ademeneau cu rate de cinci la sută pe treizeci de ani, dar aplicau dobândă compusă. Într-un final plăteau ălora dublu împrumutul. Da’ cum altfel să fi scos cash șapte sute de mii de dolari? Cică să-i trimiți la dracu! Păi ăla-i tăticul lor. Cine crede că lumea-i condusă de unul blajin cu barbă albă, lungă și deasă, se înșală sau sunt înșelați. Șeful ăl’ mare nu-i altul decât împielițatul! Dovada? Cine are iahtul și conacul? Orb să fi să nu vezi. Da’ problema lui era Eva. Era singură? O fi fost disponibilă? Și cum s-ar fi putut apropia de ea? Metoda lui Faulkner nu ținea. Mai mult ca sigur că Eva n-avea cal și nu călărea. Vopseaua galbenă nu-i ajuta. Poate un buchet de floarea soarelui să fi făcut trucul. Asta dacă-și tăia o ureche. Nu, nici asta nu-i folosea. Ăla fusese recunoscut, da’ post mortem, așa că se alesese cu nimic. O putea invita însă la o cafea. Doar ca să vorbească. Pe dracu! De vorbit îi ardea lui? Toate cărțile și filmele aclamate în haită de așa zișii ‘critici de artă’ nu merg mai departe de preludiul cu pupatul pe buze, p-alea de sus, că d-alea de jos, nici poveste, nu se pomenește. Privindu-i pe Bogard cu Bergman puteai jura că săracii n-aveau habar de ce era aia cu copulația. În Hollywood genitalele sunt nivelate precum o stradă asfaltată, ca în desenele animate. Așa se face că prostuțele abia ajunse la pubertate îl așteaptă pe Harap Alb călare pe mândrețea lui de cal să le mângâie cosițele ca pe ale Ilenei Cosânzene. De mângâiat le-o mângâia el, da’ mai degrabă p-alea pubiene. Numai că plăcerea-i rușinoasă și obscenă. Înainte de a o face, stingem lumina.
”Bună, Eva, sunt eu, Marcu, ăla din avion.”
”Hei, bună, dar cum de m-ai găsit?”
”Am sunat la edituri și am întrebat de tine.”
”Păi sunt mai bine de o sută!”
”Eh, la a patra de pe listă am nimerit.”
”Ce listă?”
”E una cu cele mai mari. Am luat-o metodic, de sus în jos.”
”Nu m-aș fi gândit.”
”Avantajul de a tăia firul în patru.”
”Adică ce ai tăiat aici?”
”Pe primele trei. La a patra am dat de tine.”
”Am vorbit cu soră-mea de soția ta. Se cunosc. Mi-a zis că-i foarte bine văzută profesional. Lucrează într-o echipă dedicată proiectelor speciale.”
”Confirm. Și de mine ce a zis?”
”De tine? Nuuu, nu știe nimic de tine. Sunt doar colege, nu-s așa apropiate. Eu i-am spus că ne-am întâlnit în avion, atâta tot.”
”Ascultă, ai vrea să ieșim la o cafea să mai vorbim? Sunt singur, și cu socrii am cam epuizat ce era de discutat.”
”Ăă ... cafea? Eu ies după cinci. Da’ pot să-ți țin un timp de urât dacă faci cinste cu o bere.”
”Perfect. Nu mai știu tavernele de p-aici, dar ce ai zice de ‘Carul cu Bere’?”
”Eu mă gândeam doar la o halbă. Dacă tu vrei un car, mă rog, cum te țin curelele. La șase?”
Spusese ‘da’ fără fasoane și alte farafastâcuri. Pe vremea lui fata ți-o apropiai cu poezia, îi plăteai prăjitura și dacă erai mai norocos, primeai la despărțire pe înserate un pupic stângaci pe colțul gurii. Naivitate! Irosesc ce nu se mai întoarce vreodată: dulcele sex adolescentin. Numai nimeni nu le spune. Din contră, îi inhibă cu prostii, tocmai când toate le funcționează bine mersi. Fetele sunt direct vizate. Li se cere să se abțină și să se păzească pentru când o apare alesul de care să se lege o viață. Ăla trebuie s-o găsească pură și neîntinată. Cică doar la magazinul de pantofi e pe încercate. Atâta dramă și nenorocire pentru percepte propovăduite de sutane ce și-o trag în cur unii altora din zorii civilizației. Au ajuns s-o scoată virgină până și pe o mamă, doar doar li s-o lega povestea. Ceva mai deștept nu găsiseră? Ba mai și plagiaseră. În mitologia greacă, Zeus își zămislea eroii picurând ăă ... rouă peste tinere fecioare nevinovate și neștiutoare. Da’ pe vremea aia nu era chestia cu ‘Me Too’. Poate d-aia nici nu mai avem azi eroi.
Odată ce terminase cu perdelele, s-a spălat, s-a îmbrăcat și atâta s-a parfumat de ajunsese să-și trăsnească sieși. După al doilea duș, s-a mai dus ceva din arome, da’ rămăsese în haine. Le-a schimbat și p-alea, deși fuseseră prima opțiune.
La local, plasatoarea i-a zis că nu mai aveau locuri pe terasă. A scos prompt o hârtie de cinci dolari și a întins-o fetei. Asta s-a uitat lung la bancnotă, da’ n-a întins mâna s-o ia.
”Poți să-i iei, sunt dolari canadieni,” i-a spus Eva din spatele lui Marcu, ”fac cât patru americani.”
”Să văd ce pot face,” le-a zis fata după ce i-a băgat în buzunarul șorțului.
I-a lăsat acolo. Cei doi și-au zâmbit conspirativ.
”De fapt, ce i-ai cerut să facă?” l-a întrebat Eva.
”O masă pentru doi pe terasă.”
”De ce? Înăuntru e răcoare, afară dogoare. Da’ cum vrei.”
”Ha, așa gândeam și eu, da’ uite, în timp ce terasa-i plină, înăuntru nu-i ocupat nici pe sfert. Mi-am zis că majoritatea-i mai deșteaptă.”
”Dacă majoritatea ar fi deșteaptă, cine ar mai munci?”
”Ăă ... proștii?”
”Păi dacă-s insuficienți?”
”Bănuiesc că-i ușor pe unul deștept să-l faci prost. Invers însă nu văd nicio șansă.”
”Aici m-ai încuiat.”
”Am cheie să te descui.”
”Păi tocmai ai zis că odată prost, nu mai poți deveni deștept. Acum ai cheie?”
”Am. O știi p-aia? ‘Dacă adormi prost, e imposibil să te trezești deștept’?”
”Am o tonă d-astea pe telefon. Da-i bună. Și care zici că ți-e cheia?”
”Berea. Poate în jumătate de oră să căpătăm una. Ce să fac, dolarul canadian e mai slab decât euro. Da’ ‘moneda rea o bate p-aia bună’, așa că suntem călare pe situație.”
”Uite că vine fata.”
Aia s-a uitat la Marcu victorioasă.
”Vi se pregătește acum o masă pe terasă.”
”Mulțumesc dar m-am răzgândit. O vreau înăuntru. Eva, jos sau la etaj?”
”La etaj.”
”Sigur. Urmați-mă, vă rog.”
Nu era o masă de doi, ci de șase, da’ cum nu erau decât ei doi, n-ar fi contat, pentru oricine, numai nu pentru Marcu. Doi însemna intimitate, șase, chiar dacă numai ei, era de parcă ceilalți urmau să li se alăture în orice moment.
”Am cerut o masă pentru doi. Asta-i pentru șase.”
Aia rămăsese mută. Nici nu mai mișca. Parcă o trăsnise din cer.
”Marcu, e ok, am unde să-mi pun geanta. Uită-te în jur, n-au,” i-a descris Eva cu mâna un arc de cerc.
”Avem jos,” a susurat plasatoarea.
”Foarte bine, cere-le s-o aducă sus,” i-a zis Marcu cu statură asumată de armator peste o flotilă de cargouri transoceanice.
Le-au adus masa. Eva a dat să se așeze. Marcu s-a grăbit să-i țină scaunul.
”Marcu, mulțumesc, dar sunt perfect capabilă să-mi pun fundul pe scaun de una singură. N-o lua ca ofensă, dar galanteriile astea mă lasă rece. Nu-s decât mofturi din vremuri trecute perpetuate de mironosițe.”
”Absolut de acord cu tine. Pot să-ți trag una camaraderește pe spate? Ca între doi marinari tocmai ajunși la mal pe punctul de a-și ciocni halbele în prima bodegă ce le iese în cale?”
”Ești periculos. Joci în extreme.”
”Am un câmp larg. În fine, ne aduc halbele.”
”Ha, și cum facem, ciocnim ca marinarii tăi? Jumate din bere s-ar risipi pe masă.”
”O facem delicat.”
”Interesant, delicat zici, o noțiune în general străină bărbaților.”
”Chestia asta cu despicatul firului în patru o fi contagioasă. Ia vezi, caută-te, o fi acolo.”
”Am la mine niște Advil adus de la Toronto. Crezi că mi-ar ajuta să-mi treacă?”
”Ba cred că odată ce treci de jumătate de halbă intri în convalescență. Tu vii direct de la office? Știi, visez de mult la micii ăstora. Ți-ar surâde?”
”M-am invitat la o halbă de bere. Restul facem pe din două.”
”Eva, nu-i galanterie. Astăzi am bătut palma cu unul să-i vând apartamentul părinților. Așa că-i cinstea mea. Te rog să accepți.”
”Accept.”
”Sunt convins că pe lângă mici mai au și altele de oferit. Pentru o fată care-și poate acomoda singură fundul pe un scaun am toată admirația. Nu te da sfioasă, alege-ți ce-ți place. Și cred că la friptură mai degrabă ar merge un vin. Cum însă nu-ți știu preferințele și nici de mărcile locale n-am habar, te invit să optezi pentru amândoi.”
”Asta-i o decizie complicată. Nici eu nu-ți știu gusturile și preferințele.”
”Îmi place dulce și jucăuș, cu o picătură de sarcasm.”
”Ăsta nu-i vin, e coctail.”
”Atunci tu vezi de coctail, și eu iau un whisky. Da’ lasă-mă pe mine să comand, nu de ochii tăi, ci de ai ospătăriței.”
”Ce-ți pasă? Ai de gând să-i frecventezi? Pentru cât timp? Când te întorci la Toronto?”
”Nu știu. N-am luat încă bilet. Mâine ar trebui să finalizez vânzarea. Dacă ăla mă mai lasă în apartament, parcă nu m-aș grăbi să plec. Nu că aș avea ceva anume de făcut, doar că nu m-am decis încă.”
În timp ce comanda i-a sunat telefonul în buzunar. S-a uitat lung la ecran. Era Laura. Și l-a lovit deodată: venea să-i prezinte prietenul, pe Mircea. Uitase.
”Hei, suntem la tine, pe unde umbli?”
”Laura, sunt în oraș cu cineva, nu pot vorbi acum, te sun eu. Serviți-vă din whisky, am uitat să marchez nivelul, așa că n-am cum să vă imput nimic.”
”Ăă ... bine. Da’ să mă suni.”
”Am să te sun.”
Eva se făcea că nu dăduse atenție. Își țintuise privirea pe farfurie.
”Era soră-mea.”
”Aha.”
”Abia când am ajuns aici am descoperit că am una.”
”Nu înțeleg.”
”Povestea-i mai lungă.”
”Nu m-așteaptă nimeni acasă. Dacă vrei poți să mi-o spui. Recunosc că-s curioasă.”
Și i-a tot povestit, până au început ăia să taie din lumini.
”Marcu, ăștia ne dau afară.”
”Uf, am vorbit numai eu. Și nu știu nimic despre tine.”
”Ăsta-i numărul meu. De la office îl ai deja.”
”Pot să te sun acum?”
”Marcu, m-am simțit bine cu tine. Ești un amalgam ... un coctail. Aștept să-ți termini povestea. Caută-mă.”
”Vreau s-o aud pe a ta.”
”Am să ți-o spun așa cum e, anostă. Nu-i nimic interesant în ea.”
Și-au aprins țigările. Marcu se uita critic la ea.
”Ce simți când tragi din paiele alea?”
”Astea-mi plac. Da’ m-am lămurit cu ce fumați voi. Mi-a luat soră-mea Rothmans făcut în Canada. Nouăsprezece dolari pachetul, și după două pufăituri am stins și nu m-am mai atins de ele. Oribile și la gust, și la preț. Cum de încă mai fumați?”
”Sora ta e fumătoare?”
”Nu, niciunul.”
”D-aia. N-a știut ce să ia. Eu îmi cumpăr țigări făcute de nativi pe teritoriile indiene. Ăștia la care mă duc sunt la două sute de kilometri de Toronto, două ore de condus. Cumpăr odată douăzeci și cinci de cartușe și cu tot cu benzină, îmi revine pachetul la patru cincizeci. Te asigur că-s la paritate cu Rothmans-ul în termeni de calitate. Nu-ți plac ție, asta-i altceva. Am luat și eu din aeroport de aici un cartuș, tot Rothmans. Nu seamănă. Am fumat un pachet și după cum vezi m-am întors la ale mele. Da’ am unul luat și din Pearson, ca să fie.”
”După provizii aș zice că te gândești la o ședere prelungită.”
”Cu ce ai venit până aici?”
”Cu o conservă de fasole pe roți. De ce?”
”De fasole? Putea fi ... orice altceva.”
”Se pârțâie și miroase. Mi-au zis că trebuie schimbat ceva, da’ cât merge, o las așa.”
”Catalizatorul?”
”Nu-mi bat capul.”
”Nu știu cum e cu băutul la voi.”
”Sunt femeie. Nu se leagă de una dacă nu face vreo boacănă.”
”Asta-i discriminare flagrantă.”
”Nu-i. Le e frică de plângeri pentru avansuri nesolicitate.”
”Păi tot una-i, discriminarea rămâne.”
”Asta-i a mea. Stai să văd dacă nu i-a plecat vreo roată.”
”Ba-mi pare că stă pe toate patru.”
”Ha, ia uite, a și pornit. Marcu, mulțumesc. Acum o întind. Vorbim.”
În doi metri s-a oprit. A deschis portiera.
”Marcu, cu ce te duci acasă?”
”Nicio grijă, iau taxiul.”
”Hai urcă, te duc eu.”
”Poți să mă crezi, chiar nu-i nevoie. Dar am o rugăminte la tine.”
”Zi rugămintea.”
”Când ajungi acasă, poți să mă suni?”
”Aș putea, de mi-ai da numărul.”
I l-a pus în telefon. Avea o grămadă de contacte. Viață anostă, eh?
Era în taxi când l-a sunat. Ajunsese și era bine. Și el era. Doar că fusese un prost. De ce o refuzase să-l ducă acasă? Ar fi invitat-o sus și ... știa de ce, de frică. Frica de a privi în prăpastie de la margine. La fel simțise și cu Laura. Era de parcă Cristina-i sufla în ceafă ... și tot ea-i făcea vânt în hăul ce i se căsca la picioare.
Trebuia să fumeze. De data asta și-a tras pantalonii. Una care făcea pe cerberul i-a deschis de cum s-a apropiat de ușă. De unde știau, că nici p-aia n-o mai văzuse până atunci? Cât a așteptat la unul din lifturi și-a aruncat privirea din spatele pereților de sticlă la panorama pointilistă a zgârie norilor înghesuiți la margine de lac. De partea lui era cald și liniște. Da’ cum a ieșit, nările i s-au lipit instantaneu și vântul i-a șfichiuit urechile. S-a dus direct la nișa pe care o descoperise mai devreme, dar locul era ocupat de una. Era pacientă că de sub parka îi ieșeau poalele halatului bleu care-i fluturau precum un steag. Marcu a trecut la următoarea nișă. După câteva încercări din poziții contorsionate a reușit să-și aprindă țigara. Ardea prea repede. A palmat-o. N-avea gust. A aruncat cu lehamite jumătatea bună din ea, a intrat și s-a proptit la lifturi, lângă femeia care-i ocupase nișa.
“Rece rău. Ai simțit ceva din țigară?” a întrebat-o.
“Nu, prea rece. Dar care-i alternativa?”
“Ca fumători suntem cu totul discriminați. Ar trebui ca toate clădirile publice să aibă locuri special amenajate înăuntru, bine aerisite. Nu i-ar costa mare lucru.”
“Pentru asta ar trebui să avem o organizație a fumătorilor prin care să ne promovăm drepturile,” i-a răspuns aia nu chiar interesată.
“Ba n-aș crede să fie o chestie prea deșteaptă. Idioții ăștia de guvernanți ar putea să dea organizația în judecată să ceară daune. Ne-ar putea forța să plătim în plus pentru îngrijire medicală. Organizațiile astea-s capcane. Sunt cu dus și întors.”
“Poate. Nu știu. Ăsta-i palierul meu. La revedere.”
N-a apucat să mai zică ceva că s-au închis ușile. S-a dat jos la opt. În rezervă și-a scos hainele de stradă și a rămas în halat. Cineva i-a ciocănit în ușă. Era James.
“Ascultă,” i-a zis, “Jim sau cum ți-o fi zicând, dacă-mi dai o țigară îți vând un pont.”
“Da’ de unde ai tras concluzia că aș avea?”
“Haide, când te duci și te întorci în zece minute îmbrăcat în haine de stradă, nu-i chiar greu de ghicit. De ce nu mă întrebi de pont?”
“Ce pont ai?”
“Un loc aici unde se poate fuma.”
“Dacă te prinde, amenda e de două mii cinci suite de dolari.”
“Dacă, da’ unde-ți spun nu mai e niciun detector.”
“Unde?”
“Mai întâi țigara.”
Marcu a stat să se gândească. Putea fi barbă. Dar riscul era minimal. Pierdea o țigară. Nu era mare lucru.
“Poftim.”
“Vino cu mine.”
S-a luat după ăla. Chiar la jumătatea culoarului era un wc. James a intrat. L-a urmat.
“Îl vezi?”
“Da.”
“Dă-mi bricheta.”
I-a dat-o. A aprins-o și a ținut-o în sus, cât de aproape a putut de detector. A stat așa pe vârfuri poate juma de minut, cu mâna întinsă. Dacă ar fi funcționat, ar fi urlat.
“Ce i-ai făcut?”
“I-am scos placa cu circuite dinăuntru. Ce vezi e doar o carcasă de plastic.”
“Păi bine, dar luminița verde nu mai clipește. Or să vadă că-i defect și o să-l înlocuiască. Ba, o să vadă că a fost și aranjat.”
“Eh, până atunci, putem fuma.”
“Nu se simte?”
“Nu, că fumul e supt pe conducta de ventilație.”
“Aha. Cine mai știe?”
“Nimeni în afară de noi doi. Ceilalți n-au țigări.”
“Păi, să le aprindem.”
James i-a aprins țigara lui Marcu. Se uita într-un fel, de parcă ar fi fost pus pe șotii. Chiar era. El nu și-o aprinsese. Doar a deschis larg ușa. În prag stătea sora.
“Ce ți-am spus? Îl vezi? Și a aranjat și detectorul ca să nu sune alarma,” s-a repezit James să-i spună, cu totul exaltat.
În spatele sorei se strânseseră și ceilalți.
“Marcu, stinge țigara,” i-a ordonat pe ton ridicat, în timp ce căuta un contact în telefon.
“John, urcă te rog aici, avem un caz.”
Precum s-a constat în procesul verbal întocmit de numitul John, Marcu a fost surprins fumând în incintă. Pentru a-și ascunde fapta a distrus bunuri din proprietatea spitalului. Amenda i-a fost stabilită la două mii cinci sute de dolari. Dacă o plătea în următoarele șapte zile suma se reducea la o mie șapte sute. Sora a semnat ca martoră. Odată ce i s-a înmânat hârtia, grămada de tineri s-a împrăștiat. John și cu sora au rămas să mai vorbească. Marcu s-a întors la el. Dacă ferestrele s-ar fi putut deschide s-ar fi aruncat afară. Putea încerca să se spânzure, dar nu găsea de ce să lege cearceaful. Și cu toată mânia, îi era frică de o moarte violentă. Cu Tresiba și Ozempic era altceva. Doar cădea într-un somn adânc din care trecea pe nesimțite în neființă. N-avea de gând să le plătească ălora nimic.
S-a îmbrăcat. Halatul l-a lăsat pe pat. A ieșit din spital. A luat un taxi. Ajuns în fața blocului a plătit cursa cu credit cardul plus cincisprezece la sută iar când s-a dat jos i-a zis că de l-ar aștepta va fi chiar mai generos. A urcat în apartament. Ușa la dormitorul Cristinei era închisă. Din frigider a scos câteva cutii cu insulină. Le-a îndesat în buzunarele paltonului. A mângâiat în treacăt pisicile. Taximetristul era tot acolo. I-a cerut să-l ducă la Westin Prince. În drum l-a oprit la un LCBO de unde a luat o sticlă de J&B. Ăia tocmai închideau. Fusese ultimul client. Ajunși în fața hotelului, Marcu i-a lăsat șoferului douăzeci la sută peste tarif. La recepție a solicitat o cameră. L-au întrebat dacă avea rezervare. N-avea. Cu părere de rău, dar nu mai erau camere libere. Marcu i-a cerut recepționistei să-i cheme un taxi. L-a pândit de după geam. N-a așteptat mult. I-a zis să-l ducă la cel mai apropiat hotel Courtyard Marriott. Înainte să se dea jos, i-a spus ăluia cu turban să nu plece. Dar i-au dat cameră, așa că i-a făcut semn indianului că era liber. Sus a atârnat de clanță semnul cu ‘Do not Disturb’, și-a scos cutiile cu seringi din buzunare și și-a atârnat paltonul în dulap. S-a trântit pe pat cu sticla alături. După ce a băut un sfert și-a descărcat în burtă șase seringi întregi cu insulină Tresiba și trei cu Ozempic. I-a luat ceva timp. S-a lungit pe spate. Ar fi fumat o țigară, dar nu mai avea brichetă. Rămăsese la nenorocitul de James. Privea la tavan. Ăla-i era ecran.
Fix la opt dimineața s-a prezentat la ușă ăla cu actele. Învârstă, cu părul alb și impecabil îmbrăcat, lăsa impresia unui domn de modă veche, poate fost avocat, acum ieșit la pensie. Marcu s-a oferit să-i facă o cafea, dar l-a refuzat politicos. Eh, n-avea ce tergiversa. I-a dat actele și i-a semnat procurile. Ăla i-a zis că probabil va fi gata cu ele în jur de trei, dar că-l va suna în prealabil. Și s-a dus. L-a lăsat pe Marcu scărpinându-se în cap. Poate ieșea bine. De ce să fi ieșit rău, că așa i se năzărise Cristinei? Da’ chipurile avea premoniții, și de câte ori îi zicea că o să-i iasă rău, îi ieșea rău. Numai că așa-i ieșea oricum, și că i-o zicea, și că nu. O fi fost apa prea rece sau prea caldă la scăldătoare. Ceva s-o fi întâmplat, de tot călcase în străchini de atunci încoace.
S-a întors la sertarul de unde extrăsese actele cu casa. Erau hârtii puse pe căprării, într-o ordine exemplară, ale mamei, ale tatei, cele comune ... la ce mai serveau? Diplome de facultate, specializări, tot felul, vieți de continuă frământare cu finalitate ... fără. Și dacă întreabă careva cine și de ce suntem, și încotro ne îndreptăm, lumea nechează veselă și-i zice că ce, l-a apucat ‘filozofeala’? Adică, cel de întreabă, ăla-i prostu’. Așa-i. Da’ toți suntem. Că de am fi deștepți, n-am mai fi deloc. Neanderthal-ii stau de mărturie.
A dat peste un act de cumpărare al unui Mercedes. Dacă încă ar fi existat, trebuie că era vechi de șaptesprezece ani. Ai lui îl cumpăraseră cu opt ani în urmă. Nici de ăsta nu știa. A găsit o cheie. De ce or fi păstrat-o? Ca amintire? Laura sigur știa, dar prea era de dimineață pentru ea, mai ales după ce-i goliseră și sticla. În schimb i-a sunat pe socri. Soacră-sa s-a scuzat. Erau la masă. Sunau ei îndărăt.
De unde ruptura cu ai lui? De la el. Când plecaseră, își pusese speranța toată în lumea nouă. P-aia veche o voia dusă. Da’ ai lui erau în ea. Când lucrurile n-au mers cum se așteptase, s-a îmbolnăvit. Și așa a isprăvit și cu lumea veche, și cu aia nouă, și cu toate celelalte. A intrat într-un tunel. L-a mai scos de acolo doctorița Kumar. Dar el deja văzuse demonii. Devenise o excepție: din prost se făcuse deștept. Sau o fi fost invers? Atunci n-ar mai fi fost nicio excepție, și chinuiala nu și-ar fi avut rostul. Asta-i nenorocirea cu unii: căută să dea un sens la toate, în loc să se lase duși de ape.
L-a sunat îndărăt soacră-sa.
”Scuză-ne, am avut ieri musafiri, am stat până noaptea târziu și acum am cam întârziat cu masa. Cum ești? Te simți mai bine?”
”Aa, da, mulțumesc, sunt bine. Am găsit cumpărător pentru casă. Astăzi facem actele.”
”Dar asta-i grozav, pot să te întreb cu cât?”
De parcă Cristina nu le-ar fi spus deja. Da’ nu-l costa nimic să facă pe ginerică respectuos.
”O sută de mii de euro.”
”Bravos, ne bucurăm pentru voi. Ești sigur că astăzi or să fie gata cu actele?”
”Așa mi s-a spus. Știți cumva, ai mei aveau o mașină?”
”Demult. Dar după operația la picior tatăl tău n-a mai putut-o conduce. Nu știu ce au făcut cu ea. Stai să-mi întreb bărbatul.”
Marcu-și aducea aminte. Fusese prima operație. Mai urmaseră. Înainte de fiecare îl lăsa să înțeleagă că n-avea să supraviețuiască. L-a ultima deh, o nimerise.
”Nu știe nici el, poate au vândut-o. N-avem nicio idee,” i-a zis soacră-sa dintr-o suflare.
”Bine, o să vă sun îndată ce am banii.”
”Așa să faci. Așteptăm și-ți ținem pumnii.”
Se făcuse nouă. A sunat-o pe Laura. După câteva apeluri i-a răspuns cu o voce groasă venită parcă din fundul pământului:
”Mai lasă-mă să dorm un pic,” i-a zis, și a închis.
S-a învârtit cinci minute fără rost. A sunat-o din nou.
”Marcu, scuză-mă, adineauri am crezut că erai Mircea. S-a întâmplat ceva?”
”Nu, nimic. Știi cumva, ai mei aveau mașină?”
”Da, e chiar în fața blocului. Tata o mai pornește din când în când. Lasă-mă să-l sun că nu știu unde ține cheia.”
”Am o cheie.”
”Cred că are și actele mașinii. Revin. Așteaptă un pic.”
A luat cheia și a coborât. Acolo era, un Mercedes verde demodat, acoperit cu un deget de praf uleios. A încercat cheia. Se potrivea. I-a dat roată. Cauciucurile erau umflate, n-avea urmă de rugină, pe dinafară arăta întreagă. S-a uitat sub ea după pete. N-a văzut niciuna. A deschis portiera. Lumina dinăuntru s-a aprins. Deci baterie încă avea. S-a așezat la volan. Atunci a realizat că era manuală. Nu mai condusese una de când plecase din țară. S-a asigurat că a pus-o în neutru și a pornit motorul. Țăcănea ca o mașină de cusut din aia cu pedală de pe vremuri. Din greșeală a dat drumul la ștergătoare. Au întins mâzga de nu se mai vedea nimic prin parbriz. Din stropitoare țâșnea probabil apă chioară că nu dovedea mizeria. Benzină mai avea de o linie până la gol. L-a sunat Laura.
”Cobor la tine cu cheia și actele mașinii. Dă-mi zece minute.”
”Sunt jos. Am pornit-o. Poți veni aici? Poate cu niște prosoape de hârtie și ceva chimicale de șters geamuri?”
”N-o bagi și p-asta în mașina de spălat? Perdelele ți-au ieșit bine. Chiar le-am admirat.”
”Ba da, cu tine înăuntru.”
După ce au terminat cu geamurile a invitat-o să urce în față.
”Mergem undeva?”
”Poate la o benzinărie să-i fac plinul. Mi-arăți pe unde-i una.”
”Arzi s-o calci pe coadă.”
”N-o calc pe coadă. O iau ușor să văd ce poate.”
”Tata a avut-o în grijă. Da’ după ce s-a prăpădit tatăl tău nu s-a mai atins de ea. Pe Bunii n-o interesa.”
I-a fost ușor până s-o scoată în stradă. Greul a venit când a trebuit să schimbe vitezele. Cât era Mercedesul ăla de tanc, o scutura de le jucau creierele în cap.
”Nu cred că ți-ar mai da ăștia permis de conducere,” i-a servit-o Laura odată ajunși la pompă.
”N-ai grijă, o să-mi intru repede în mână.”
”Păi, n-ai timp. Până să-ți intri în mână, pleci îndărăt la Cristina.”
”Mersi că mi-ai amintit. Viespe!”
Chiar s-a mirat. Locul din fața blocului rămăsese neocupat.
”Cum se face?” a întrebat-o, în timp ce-și admira mașina proaspăt spălată.
”Păi cam fiecare își știe locul. Da’ te văd cum ți se scurg ochii după tablele astea. Ca și tata. De câte ori și-o spală pe a lui mă cheamă să i-o admir. Veți fi având un microb în voi.”
”Mircea are mașină?”
”N-are.”
”Eh, mai vorbim când o avea una. Cafea vrei?”
”Cu frișcă?”
”Repede te-ai mai spurcat. Te-o fi lucrând și pe tine vreun soi de microb.”
A turnat în căni câte un deget de whisky.
”Laura, astăzi sper să termin cu actele și să-mi iau banii. Misiunea mea aici practic se încheie.”
”Oh, ați bătut palma? Nu mi-ai spus. Și aseară ai zis că mă suni și n-ai făcut-o. Și nici pe Mircea nu l-ai văzut. Poate diseară?”
”Dacă totul merge bine, s-ar putea chiar să vă scot în oraș. Ce zici?”
”Ești un scump. Unde?”
”Vedem.”
”Aha. Da’ noi avem un loc, și nu-i departe de aici.”
”Vedem.”
”Și ce, acum mă dai afară?”
”Nu, ce-ți veni?”
”Parcă ai fi plecat cu sorcova.”
”Dacă mă vezi, presupun că-s încă aici.”
”Pot să te întreb? Aseară mi-ai zis că erai cu ‘cineva’? Ai fi spus prieten sau prieteni, dar ‘cineva’? Sună într-un fel, ăă ... era o fată? Nu te supăra, dacă nu vrei nu-mi spui.”
”Sunteți croite toate din același aluat. Curiozitatea vă mănâncă mațele.”
”Aha, deci era o fată.”
”N-am zis asta.”
”Cine e?”
”Eva.”
”Așa ....”
A luat-o de la capăt. Laura îl asculta cu gura căscată. Da’ pe măsură ce digera, pe fața ei citea îngândurare.
”Marcu, ai vrut să te culci cu mine fără măcar să mă cunoști, doar așa, la nimereală. Acum vrei să te culci cu fata asta. Cristina chiar nu înseamnă nimic pentru tine? Poate d-aia și ‘scârțâie’ căsnicia voastră. Poate că nu vine de la ea. O fi venind de la tine. Te-ai gândit?”
”Nu tu ai zis că într-un cuplu pe cale să se rupă fiecare-și are partea lui de vină?”
”Așa am zis, și așa cred. Dar ai tăi țineau la Cristina, iar cu noi, cu mine și cu soră-mea, de câte ori vorbeam era prietenoasă. Tu o poți întoarce și răsuci cum vrei, dar la greu a rămas cu tine. Fără ea cum te-ai fi descurcat? Nu știu, de aici eu așa văd lucrurile.”
”Adică mă vezi ca într-un vagon tras de Cristina pe șine.”
”Poate de ar fi fost o mașină aveai mai multă considerație, asta vrei să spui?”
”Nevastă mi-e numai în nume și gospodărie. Femeie nu-i. Asta înțelegi?”
va continua
|
Michael V. Magharian 8/31/2023 |
Contact: |
|
|
