Legenda ursuletului brasovean
Furtuna se dezlăntuise năvalnic, de parcă toate stihiile naturii se treziră deodată la viată, aici, în Cheile Râsnoavei. Truchiurile copacilor erau contorsionate si înclinate cu crengile până aproape de pământ. Vântul,ploaia rece si rapidă sfâsiau trupurile fără apărare ale arborilor.
La marginea pădurii, în apropierea unui arbust stufos, Ursoaica Martina tocmai năstea. Durerile facerii se sincronizau parcă cu vijelia necrutătoare. Explozia de fulgere strălucitoare si tunete năucitoare parcă anunta sfârsitul lumii, dar o nouă viată se înfiripa încetisor si deodată apăru timid, căpsorul delicat si simpatic al unui ursulet brun. Pe fruntea sa mititică se zărea lucind o stelută argintie. Ursoaica se bucură de puiul său special, intuind că va deveni Regele pădurilor brasovene dar se si întristă în acelasi timp. Se gândi că, datorită stelutei sale neobisnuite, va fi totdeauna o pradă, dorită de unii oameni. “Îi voi spune Neânfricatul”, îsi spuse ursoaica. Si, curând, îl urmă mititelul său frate, un ursulet la fel de drăgălas, Năzdrăvanul.
Înteleapta Martina începu curând să-i învete încet, încet tot ce stia ea despre pădure, cum să se hrănească, unde să găsească mâncare, ce fructe sunt comestibile, unde se află musuroaiele de furnici si alte insecte delicioase, pe care le puteau savura. Dar micilor ursuleti le ardea numai de joacă, să se răsfete între ei. Le plăcea foarte mult să mânânce zmeură si să se urce până în vârfurile cele mai înalte ale brazilor din pădure, desi mama lor îi avertiza cât de periculos poate fi.
Veni curând iarna si familia de ursi se pregăti pentru hibernare. Urmă o pauză în vietile lor agitate, de zi cu zi. Iar razele soarelui de primăvară îi găsi slăbiti pe cei doi ursuleti. Martina se gândi că trebuie să le găsească hrană din belsug, pentru a-i ajuta să crească. Se descurcase minunat atâtia ani în pădure si se gândea că viata lor va decurge la fel.
Curând, cei doi ursuleti au cunoscut si pericolul cel mai mare, omul.
Martina se gândi să-i pregătească, îi învătă pe pui cum să adulmece omul de la distantă si îi povătui să se ferească de el, atentionându-i că este periculos. Ursuletii însă nu prea luau în considerare sfaturile ei.
În vara următoare, pădurea în care sălăsluiau a fost cedată de către Regia Pădurilor si proprietarul organiză imediat o vânătoare pentru străini, pentru a face rost de bani. Urmăreau în special mistretii, iepurii, fazanii din zonă. Dar si un ursulet nu ar fi fost de lepădat. Chiar dacă nu era legală împuscarea sau prinderea sa. Cine ar fi stiut de ea?
Într-o dimineată de vară, unul dintre vânători zări ursuletii si îi urmări. Văzu steluta argintie de pe fruntea ursuletului si îi fugări imediat. Noroc cu inteligenta ursoaică. Îi salvă pe pui conducându-i într-o zonă protejată, o pesteră ascunsă printre stânci, unde nu puteau fi găsiti.
Din acea zi, vânătorului nu-i mai iesi din cap ursuletii văzuti, mai ales cel cu stea argintie în frunte. Veni regulat în România la vânătoare si în verile următoare. Dar ursoaica era prea isteată, îsi păzea puii cu străsnicie, astfel că nu puteau fi găsiti de oameni.
Bărbatul nu reusi să-i mai vadă, desi dorea foarte mult acest lucru.
Gândindu-se mereu, vânătorul avu o idee năstrusnică. Aduse cu el câini de vânătoare si gonaci iscusiti. Ursoaica nu mai avea scăpare. Fusese încoltită ca niciodată. Nu mai avea scăpare. Dar încercă să-si salveze puisorii ce crescuseră, dar nu atât cât să se descurce singuri.
Vânătorii o găsiră după îndelungi căutări. Omul îsi tinti trofeul si trase cu dibăcie. Ursoaica căzu întinsă la pământ. Privirea sa se îndreptă disperată spre pui. Ochii acesteia le spunea să fugă. Si acestia au înteles mesajul părintesc si l-au urmat sârguinciosi. Pe cel mic, însă, pe Năzdrăvanul, care alerga mai încet, bărbatul îl ajunse din urmă. Nu era ursuletul dorit de el, cel cu steluta argintie în frunte, dar era drăgălasul său frătior. “Sunt fericit, deocamdată, doar cu el si cu ursoaica”, se gândi străinul.
- Îl voi vinde unei Grădini Zoologice. Iar ursoaica o voi lua cu mine în Anglia, ca trofeu. Carnea ei v-o las vouă, spuse omul celorlati vânători. Eu mă multumesc cu atât. Pentru mine, o asemenea vânătoare este ceva inedit. La noi, nu este voie să se taie un copac din pădure, că imediat vin autoritătile si iau măsuri drastice. De vânat, nici vorbă...
Neânfricatul alergă ce alergă si se trezi singur. De abia atunci realiză ce s-a întâmplat. Lacrimi mari si amare curgeau din ochii săi negri.
“Ce mă voi face singur?” îsi spuse el. “Mă voi descurca oare ? Trebuie ! Doar sunt fiul Martinei, ursoaica cea mai desteaptă din pădurile brasovene”.
Lunile următoare Neânfricatul luptă cu străsnicie pentru viata sa si reusi să supravietuiască. Semăna la dibăcie cu Martina. Crestea cu repeziciune. Deveni un urs brun maiestuos iar steluta din fruntea sa deveni mai mare si mai strălucitoare. Noaptea, aceasta se reflecta sub razele lunii si animalele sălbatice din zonă îl recunosteau. Curând se adeveriră si previziunile Martinei. Ajunse Regele pădurilor brasovene.
Într-o dimineată, a fost trezit de bătăi puternice. Se uită în jur si văzu în depărtare, oameni care construiau o clădire. Era prima vilă din zonă.
În zilele următoare apărură mai multi constructori. Cu cât erau tăiati mai multi copaci din pădure si cu cât se întindea mai mult terenul defrisat, cu atât apăreau mai multe vile, ca ciupercile după ploaie.
În curând, păduricea copilăriei sale dispăruse aproape complet. Nu mai avea unde să-si facă bârlog, nu mai găsea cu ce să se hrănească. Păsările, animalele , toate vietuitoarele pădurii părăseau treptat zona.
Neânfricatul se gândi că trebuie să-si mute si el sălasul, să migreze spre zone mai sălbatice, mai primitoare. Teritoriul nu-i mai apartinea.
Din Cheile Răsnoavei o luă vitejeste prin păduri si ajunse curând într-o zonă necunoscută, cu vegetatie, dar si cu multe hoteluri. Era Poiana Brasov. Îsi dădu seama că este cam riscant pentru el să rămână acolo. Asa că zilele următoare îsi continuă drumul. Spre seară ajunse pe niste serpentine încolăcite. Urcase pe muntele Tâmpa. De acolo, de sus, în întuneric se puteau vedea multe lumini palide. Erau chiar din centrul orasului. De pe prima serpentină, văzu că putea ajunge chiar pe stradă. “Nu este bine deloc aici” îsi spuse Neânfricatul. “Trebuie să-mi continui drumul. Locul acesta nu este o solutie bună. Nu sunt în sigurantă aici”. Nu găsi însă pe traseul străbătut, nimic de mâncare. Si se îndreptă spre partea opusă a versantului Tâmpei. În valea Răcădăului, unde ajunse, se vedeau multe blocuri. Si lângă ele, containerele cu gunoi. “Acolo voi găsi cu sigurantă ceva de mâncare iar de mâine mă voi descurca singur”, îsi spuse Neânfricatul înfometat.
Coborâ încetisor spre pubele. Începu să caute cu înfrigurare în prima, aflată în drumul său, călăuzit de miros. Trebuia să găsească ceva.
Deodată, de la balconul primului etaj al blocului, din apropierea containerelor cu gunoaie zări o persoană care-l studia atent. Întâi se sperie, gândindu-se la prima sa întâlnire cu omul, care s-a dovedit a fi una tragică, dar instinctul său de animal sălbatic, ceva din interiorul său îi spuse că fiinta întâlnită este una bună si care nu-i va face rău.
Era Alexandru, un băietel de zece ani, care tocmai îsi terminase de făcut lectiile si se recrea admirând pădurea din fata sa, din balcon. Alexandru era cel mai inteligent elev din clasa sa, olimpic la matematică. Dar, din această cauză era de obicei foarte singur. Colegii săi îl invidiau si nu doreau să fie prieteni cu el. Îl ironizau si îi făceau numai răutăti. “Este pretul pe care trebuie să-l plătesc, pentru mintea cu care am fost dotat”, gândea el. „Uite un ursulet cu stea argintie în frunte”, îsi spuse Alexandru. „Este însemnat, exact ca mine si de aceea este un singuratic. El va fi de astăzi, prietenul meu cel mai bun”.
A doua zi, la masa de seară Alexandru nu-si putu ascunde bucuria si povesti părintilor săi :
- Tată, am văzut ieri un ursulet cu stea argintie în frunte, la gunoaie.
- Fii atent, poate fi periculos. Precis nu e singur. Dacă te vede mama, ursoaica, precis te atacă. Cu asa ceva nu este de joacă, spuse tatăl.
- Dar este foarte drăgălas. Nu poate face rău la nimeni, explică băiatul.
În zilele următoare, tatăl lui Alexandru a fost invitat de un prieten de-al său, patron, la o masă festivă în vila sa, din Râsnov.
- Vine si vechiul meu prieten, din Anglia. Îl vei cunoaste si tu, îi spuse acesta.
Petrecerea era în toi si invitatii povesteau de zor, despre întâmplări neobisnuite, de la vânătorile la care participaseră de-a lungul timpului.
- Lucrul care m-a socat cel mai mult în pădure a fost un ursulet cu stea argintie în frunte, relată englezul si nimeni nu mă crede că ar exista. Toti cred că eu fabulez, dar l-am văzut cu ochii mei, acum câteva veri.
- Un ursulet cu stea argintie în frunte ? spuse mirat tatăl lui Alexandru. Fiul meu a văzut zilele trecute, la noi în Răcădău, la pubelele de gunoi, un astfel de ursulet. Si eu am crezut că fabulează. Alexandru al meu are o imaginatie foarte bogată. Uneori, nu cred ce-mi povesteste.
- Este ursul pe care îl vreau eu, de mult timp ! exclamă englezul.
- Acolo nu este pământul meu, spuse proprietarul. Nu pot să te ajut deloc. Te descurci singur acum, dacă-l vrei cu adevărat.
-Voi merge chiar mâine, în zonă să-l văd numai, spuse englezul hotărât.
Si chiar a doua zi, urcă serpentinele Tâmpei, căutând pe Neânfricatul. Străbătu cu atentie toate serpentinele, cercetă toate tufisurile doar, doar va da de el. Si, într-un târziu, minunea s-a întâmplat. Ursuletul însetat, tocmai încerca să bea apă, din pârâiasul ce izvora din munte.
Englezul se apropie de urs si dori să-l prindă cu un lasou. Neânfricatul îl simti, se sperie, lovi omul cu labele pentru a se apăra si o luă la fugă.
John, căci asa se numea bărbatul, se sterse de sângele ce tâsnise din zgârieturile de pe fată.
- Dar, ce-ai pătit ? Cine te-a zgâriat atât de tare ? îl întrebă patronul când s–a întânit cu el .
- Ursul căutat de mine. L-am găsit si uite ce mi-a făcut, spuse englezul.
- Putem folosi lucrul acesta. Vom anunta mass media că un urs sângeros a atacat în zonă, un turist englez. Când este vorba despre străini, românii sunt în stare să facă orice. Toate ziarele vor prelua stirea. Vom putea obtine astfel, în mod legal, aprobarea să-l vânăm.
În zilele următoare a fost trimis un grup de vânători, în pădure, pentru a urmări ursul.
- Vreau să merg si eu cu voi, îsi exprimă dorinta englezul. Doar eu am fost victima lui.
Neânfricatul se refugie spre Dealul Melcilor. Nu era o zonă plăcută pentru el. Era teritoriul pe care se desfăsurau permanent lupte cu pittbuli, animale feroce si necrutătoare, care-l lătrau imediat, când îi simteau prezenta în apropiere. Acum însă, nu avea altă solutie. Se putea ascunde într-una din catacombele dealului, concepute în timpul războiului, de populatia orasului, pentru a se adăposti de bombardamente. Dar acum, acolo locuiesc copiii străzii. Singura solutie posibilă pentru el, părea a fi pestera misterioasă, despre care îi povestise mama sa, Martina. Acolo, se afla o apă subterană, în care dispăruse cu multi ani înainte, un băietel. Pompierii veniti să-l salveze, nu mai iesiră niciodată din grotă. Un grup de cercetători străini, dotati cu aparatură sofisticată, de ultimă generatie veni să facă scufundări în apa misterioasă si niciunul nu se mai întoarse la suprafată. Neânfricatul hotărâ că în adâncul infinit al apei va fi locul salvării sale, unde nu va mai fi hăituit si în care va putea fi liber, pentru totdeauna.
Auzi lătratul câinilor de vânătoare. Simti apropierea oamenilor. Se miscă mai repede, dar degeaba. Vânătorii se apropiau tot mai mult de el.
Atunci Neânfricatul păsi în pesteră, înaintă spre apa infinită si... sări...
Bărbatii erau în pragul intrării în grotă, când văzuseră animalul aruncându-se în neant. Au privit neputinciosi.Dispăruse din viata lor, dar devenise liber si nimeni nu mai putea să-l hăituiască vreodată. Stirea disparitiei ursuletului se transmise fulgerător, pe cale orală.
Alexandru a fost însă cel mai afectat de ea. Îsi pierduse pentru totdeauna cel mai fidel prieten. Adormi nefericit cu gândul la el.
Deodată, un zgomot puternic îl trezi. Vântul furios si ploaia rapidă deschiseră cu repeziciune ferestrele camerei sale. O furtună năpraznică, cu tunete înspăimântătoare si fulgere sclipitoare brăzda cerul. Alexandru auzi în surdină un mormăit si văzu în vale, lucind prin întuneric, o stelută argintie, coborând încetisor. “Este Neânfricatul”, gândi fericit băietelul. „I–a fost dor de mine. A venit să mă vadă. Acum, însă, nimeni nu-l mai poate urmări, să–i facă rău. Este în sfârsit liber...
Notă : Aceasta este o poveste. Întâmplările, personajele sunt fictive si orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.
|
Cornelia Păun Heinzel 8/28/2023 |
Contact: |
|
|
