"Eu, pasărea " de Valentina Teclici ( cronică de carte )
În 2022, a apărut la Editura „Stef” din Iași cartea de poezie a talentatei poete VALENTINA TECLICI, stabilită în Noua Zeelandă, cunoscută în România pentru activitatea ei literară – întâi bibliotecară la Galați, apoi redactor la editurile Porto Franco din Galați și Oscar Print din București, cât și pentru cărțile publicate în țară, ca membră a Uniunii Scriitorilor din România. În Noua Zeelandă a continuat să scrie, să publice, să frecventeze un cenaclu literar activ și să încurajeze poeții - atât din România, cât și din Noua Zeelandă - prin volumele publicate de ea în colaborare, ca un pod de flori și de cuvinte între cele două lumi.
Cartea „păsării” Valentina Teclici este o poveste despre desprinderea ei de pământ, despre zborul ei avântat spre înalturi, despre volutele zborului ei dintre noapte și zi, dintre o viață și alta, dintre o ființă și alta, dintre un continent și altul, dintre o emisferă și alta...
Valentina este o pasăre cu o aripă săgetată, așa cum mărturisește în „Zbor”, care n-a uitat totuși să zboare „albastru”: o pasăre închisă într-o „colivie cu ferestre deschise/ ca un colier la gâtul lunii”, care visează libertatea ca pe o stare de spirit, o pasăre închisă în trupul ei, dar cu spiritul liber, la fel de liber ca săgeata care i-a străpuns aripa...
Valentina scrie, căutându-se pe sine, lăsând lumii libertatea de a privi aceasta căutare. Și spune cu tărie că iubește albastrul, că se identifică cu el: „identitatea mea e albastru” („Identitate”). Albastru este culoarea cerului, a casei păsării, a drumului străbătut de ea, a căutărilor ei.
Valentina crează realitatea care o crează: „Și mă închin cu umilință/ evlavie și dragoste/ în fața transformării și trecerii” („Picătură sunt”). Pendulând între trecut, prezent și viitor, ea trăiește acum într-un univers exotic, de care se simte atrasă aproape fără să-și dea seama („Port în mine umbre multicolore”): „În altă viață am locuit/ într-o grotă umedă/ lăcaș săpat în stâncă/ într-un palat și o marae” (explicând că marae este „casa tradițională a maorilor pentru întâlniri”). În altă viață poate a fost „stejar, busuioc, panteră, cocor, libelulă” cu care dorind să revină la matcă, se contopește în zbor...
Singurătatea ei se înrudește în toate modurile posibile cu „singurătatea florii de colț”, ea însăși fiind „mister în mișcare” („Încă învăț”). Prietenă cu pădurea „...consilierul meu de încredere/ la care merg fără să bat la ușă” („Energia vieții”), acolo este locul unde ea se descoperă, descoperind „catifeaua umedă/ la tălpile ferigilor”.
Și totuși, spune ea, „Mă trag rădăcinile”... „copacului ce sunt/ crescut dintr-o sămânță daco-romană”. Cât de departe ar fi, ea simte „adierea doinei de dor” ca un leagăn în care a crescut și srisul ei se face punte între lumile de acolo și de aici.
Simte fantona orașului natal și declară răspicat: A plecat, „dar nu definitiv”. Nimeni nu pleacă definitiv atâta timp cât are amintirile cu sine, „amprentele inimii, fantome în oglindă”.
Valentina scrie o poezie care o vindecă de angoase, o justifică și o întregește. Hora și sârba aduse cu ea în Mările Sudului, dansul lor, „Galben balsam de vindecare” sunt leac pentru sufletul ei. De fapt, în tot capitolul „Portativul dorului” se simte acest liant între o vârstă și alta, între trecut și viitor, între o lume și altă lume.
„Ora albastră, unică verigă” este o adresare către prietena iubită rămasă departe, printre primele ei amintiri, o încredințare că dincolo de distanțe există o „oră magică”, neapărat albastră, în care minunile se întâmplă, cei care se caută se regăsesc, se văd, se aud, se simt mai ales: „ora magică ne-a deschis caseta amintirilor/ plină de albastru de Huși, albastru de Vaslui,/ albastru de Napier/ binecuvântate de spațiul,/ timpul și iubirea fără limite”.
Și vine... „Mărțișor” ca o zi de primăvară românească în toamna sudului, o zi de sărbătoare care întregește amintirile ca niște talazuri care bat repetat malurile. Pentru cei de lângă ea, mărțișorul este o tradiție oarecare, iar ghioceii niște flori pe care le-au văzut doar în picturi. Dar Valentina, care știe cum arată ghioceii adevărați, îi vede... în spuma valurilor în care se scaldă: „spuma oceanului este un lan de ghiocei fremătând/ Mă scald în ei și-i prind franjuri în păr”... „Dansez în lanul cu ghiocei”... „înțeleasă doar de oceanul/ pe care-l iubesc până la durere/ și care nă renaște până la moarte”.
Frumoase sunt și călătoriile sale amintite aici: „Continuu ades să vâslesc prin Grecia/ în corabia muzicii și a amintirilor” („Mă las călătorită...”).
Fiecare poezie din „Prisma iubirii” este un poem al dragostei eterne, fără început și fără sfârșit, doar zbor înalt spre ce a fost și poate va mai fi: „M-am logodit în sfârșit/ cu tăcerea broaștei țestoase/ cu-nțelepciunea bufniței/ urmând frenetic pe cărările nopții/ umila candelă, perpetuă iubirea” („M-am logodit”). Sau în „Tagou argentinian” unde se sinte ritmul pasional al muzicii care apropie: „M-ai strâns la piept adânc și enigmatic/ în langurosul ritm sălbatic”...
Nimic nu dispare, nimic nu se pierde, căci „Doar moartea ne poate lua amintirile/ dacă nu le-am țesut pe geana nopții”. („Doar moartea”).
O picturală imagine despre culori și păsări ne dezvăluie ea, „pasărea” Valentina, în „Carusel”: „Pictorul a pictat păsări/ tot felul de păsări/ în primul stadiu al nebuniei”. Este vorba de un creator anume care picta „dând sens propriei sale vieți”.
Plină–ochi de albastru – până și coperta cărții este tot albastră – Valentina ar fi dispusă să-l pună și la vânzare („Troc”): „Hai, cumpără puțin albastru/ subtil precum cerneala îngerilor”... Deci vedeți că nu e un albastru oarecare, e chiar pană de înger...
Într-un ultim capitol, „Intersecții”, revine la tradiția maori, impresionată de felul cum se salută ei „cu fruntea lipită de frunte” (Hongi, respitația vieții”).
Valentina nu răspunde numai inimii sale, ci și pune întrebări. O întrebare mare, cât planeta Pământ, care sună așa: „Cum arată pacea în timp de război?” este urmată de multe alte întrebări: „Ca un porumbel înroșit de sângele victimelor?/ Ca un copil confuz, obosit de plâns și fără adăpost?/ Ca o fiară sălbatică înfricoșată de focul exploziilor?...” și multe altele precum: „Ce rol joacă pacea pe scena politică lumii/ în timp de război?/ Un rol mare, unul mic, sau nimic?” („Întrebări”). Cred că aceasta e cea mai implicată poezie în realitatea imediată, pe care „pasărea” Valentina o scrijelează aici ca pe un semnal de alarmă.
O poetă matură, profundă și responsabilă, așa cum mi-am dorit eu mereu în sinea mea să devină Valentina pe care am cunoscut-o în tinerețile noastre, a scris și poezia de încheiere „Eu, pasărea”, din care merită să redau aici câteva versuri memorabile: „Eu, aici, nemișcată, în cadrul ușii/ Ca un tablou de Rembrandt/ În care intru și ies/ În și din propria-mi viață”... „Nemișcată în cadrul ușii/ Cu valiza sufletului pregătită de drum/ Înăuntru sau afară?”...
Ar mai fi multe de spus, dar poezia Valentinei merită citită, nu povestită. Așa că... închideți toate ușile și ferestrele lumii dinafară, așezați-vă comod în hamacul visurilor voastre și citiți-o cu atenție... până prindeți aripi.
Violeta Ionescu
|
Violeta Ionescu 8/18/2023 |
Contact: |
|
|
