Mlaștină în anotimpul surpării (secvență dintr-un roman nenăscut)
Vara lui ’89 ardea furios pentru Tudor. Ar fi vrut să devoreze marea, era contaminat de virusul albastru-turcoaz, care prinsese viață în verile din urmă între algele și crustaceele trupeșe, însă ai lui părinți s-au gândit la o surpriză: pentru fiul cel mare, un cadou de neratat – odaia cea largă pentru studiul la domiciliu.
,,Grozav!” a urlat în străfunduri Tudor, care-și vedea năruite planurile secrete cu Lavinia pentru Costinești. Și-a cenzurat cu greu frustrarea, n-avea mijloace pentru a se întreține, altfel spus nu putea trece peste voința părinților, pentru care admiterea la facultate era elementul central în ceea ce-l privește. Mai era doar un an până la bătălia cea mare, iar examenul la ,,Facultatea de Filozofie-Istorie” presupunea efort constant, nu muncă în salturi și trândăvie la țărm de mare. Printre noduri greu de înghițit, adolescentul s-a conformat, însă acționa în felul lui, adică învăța fără să se strofoce prea mult. De fapt, pentru Tudor verbul ,,a învăța” era sinonim cu a se cufunda în beletristică, parcurgând creațiile scriitorilor celebri. De aici, oricât ar părea de bizar, îi venea ușor să facă diverse conexiuni, folosindu-se de un banal fir științific, dezgropat de memorie ori prins din eter. Apoi, digera cu plăcere studiile istorice pe teme majore – de pildă, impactul războaielor asupra evoluției societății umane, creșterea și descreșterea imperiilor, dinamica relațiilor dintre state din perspectivă geografică, în contextul prefacerilor istorice. Domeniul de filozofie nu era nici el abordat holistic, ci prevala zona existențială, unde autori precum Jean Paul Sartre, Albert Camus, Martin Heidegger, Aabye Kierkegard, Karl Jaspers, Gabriel Marcel se suprapuneau fidel peste arhitectura sa interioară.
Așadar, rigoarea studiului până la virgulă era departe de a-i fi un punct forte. Știa asta, dar nu putea mai mult. Sau nu voia. Cei din jur ziceau că la mijloc era Doamna Lene, un pic de adevăr avea corespondență în comoditate, însă nu era croit pentru o misiune de ,,vită de povară”. Putea munci, inclusiv fizic, mai mult decât media indivizilor cunoscuți doar dacă efortul îi producea un strop de bucurie, altfel era ineficient. Abordări cu specific asiatic, din categoria ,,pofta vine mâncând” nu funcționau pe domeniul său, oricât s-ar fi străduit gândul hălăduia în altă parte, nu se putea concentra. Se uita surprins, uneori admirativ, la cei care-și urmau calea, indiferent de ce li se servea în meniu. De aici decurgea simpatia pentru Zaina și pentru truditorii, care și-au asumat fără a crâcni sclavia întru dezvoltarea socio-profesională. Ei au fost/sunt ziditorii lumii, eroii anonimi, care merită prețuiți pentru civilizația materială la care avem acces. Or, poate au făcut-o din plăcere?! Da, posibil, uneori, însă cel mai adesea au știut să tragă de ei pentru a triumfa necesitatea.
Pe la începutul lui august, mama lui Tudor a primit o vedere de la Costinești. Era de la Lavinia, care, după urările clasice, a introdus un post scriptum – ,,Pentru un alter ego”. Adolescentul știa că-i pentru el, iar zicerea latinească, care dubla eul în construcția sferei, îl măguli și, totodată, îi sporea amărăciunea. În același timp, repulsia pentru studiul impus de odaie creștea. ,,Până la urmă, tot fac ce vreau”, își zicea revoltat, plonjând fără plasă și mască în ,,Ciuma” lui Camus, pentru a se răcori mai târziu – ca atunci când ești aruncat gol, în glumă, pe un petic de urzici înflorite – în ,,Greața” lui Sartre.
Când a început să dezlege ,,Mitul lui Sisif”, din eseul fabulos al lui Camus, vara era în agonie. Horcăieli de ierburi aromate, strivite prăfos la umbra arborilor, se întretăiau absent cu viața netrăită.
– Am ratat vara, mamă! îi zise Tudor cu o urmă de reproș, parcă nu puteai să mă susții când am vrut să merg la mare!
– Te-aș fi lăsat la ,,baltă” cu dragă inimă, da’ taică-tu a zis că trebuie să te concentrezi pe parcurgerea materiei pentru admiterea la facultate! Și, dacă e să fim onești, adăugă mama pentru a echilibra lucrurile, avea dreptate!
– Aș fi fost mai eficient după două săptămâni în apa sărată și, desigur, împlinit…
– Bine, da’ nici n-aveai cu cine să mergi! improviză mama o cale, care să-l închidă pe fiu.
– Mergeam cu niscaiva colegi, n-ar fi fost o problemă.
Cineva bătu la ușă. Mama lui Tudor ieși.
– Bună ziua! Ce mai faceți doamnă?
– O, Lavinia, ce bine arăți, bronzul te-a prins excelent! Intră, te rog!
– Mulțumesc, da’ chiar nu am timp, eram în trecere, voiam doar să vă salut și să vă anunț că, desi mâine intrăm în activitate, n-o să fiu în școală câteva zile – poate-l informați dumneavoastră pe director, nu am cum să-l mai anunț eu. Sper că nu va fi o problemă!
– E destul de înțelegător directorul, iar până pe 15 septembrie doar consfătuirile pe discipline nu trebuie ratate, că pot fi diverse noutăți în programa școlară.
– Știu, doamnă, dar revin până atunci! preciză tânăra, depărtându-se ușor.
– Bine, Lavinia, îmi pare rău că te grăbești așa…
– O conduc eu! preciză Tudor, mai mult pentru a-și concedia mama.
O însoți până la stația de autobuz. N-au mers pe drumul obișnuit, ci au ales o cărăruie mai puțin umblată, printr-un lan de porumb. S-au putut îmbrățișa, făcând un schimb de fluide într-un sărut abisal. Tudor ar fi vrut mai mult, însă autobuzul putea deja să sosească.
– Trebuie să-ți spun un lucru, spuse Lavinia grav, înainte de a ajunge în stație.
Tudor o privi concentrat. Presimțise că ceva esențial se întâmplase, de cum li s-au întâlnit privirile în pragul casei.
– Nu mi-a mai venit ciclul de-atunci – sunt însărcinată! îi zise Lavinia descompusă.
Tudor nu păru mirat. Era prea adâncă lovitura pentru a-l lăsa pe colericul din el să explodeze. O privea calm, cu gândul aiurea. Capitalul flegmatic, țâșnit din străfunduri, trona imobil pe chip.
– Ce ne facem, Tudor?!
– Ce ne facem? întrebă el mecanic, fără noimă. Nu știu, chiar nu știu! spuse el depășit de evenimente.
Autobuzul se auzea torcând înfundat în depărtare. Nu-l puteau vedea, șoseaua curgea șerpuit pe sub coama dealului. Când le-a apărut în ecranul ochilor, părea un monstru metalic, hrănit tâmp până la refuz. Șoferul opri fiara cu un zgomot de sifon, împroșcat cu forță într-o sticlă cu gâtul larg. O bătrână ieși murată din pântecul monstrului. Se șterse cu dosul palmei pe frunte și pieri pe prima uliță. Tudor sărută fugar iubita, iar Lavinia își făcu loc pe prima treaptă a scării care ducea în autobuz. Mai departe nu putea să înainteze nici măcar un băț. Șoferul închise ușa, monstrul porni lent, gâfâind din toate încheieturile.
Tudor ajunse acasă strivit. O supă de pui aștepta îmbietor pe masă, în vreme ce mămăliga proaspăt răsturnată răspândea un abur intens.
– Hai să mănânci, îi spuse mama.
– Mulțumesc, nu mi-e foame!
– Da’, parcă ziceai c-ai mânca doi lupi, își aminti mama.
– Mi-a trecut, lasă că o să iau câteva guri mai târziu.
Ajuns în camera lui, Tudor se lăsă greu pe pat. Privea în gol, fără nicio țintă. Un amestec de reprezentări îi fulgerau mintea, fără putința de a comprima vreun gând. Câte ceasuri a navigat în vid n-a știut niciodată. Copleșit de torenții prezentului a ațipit, însă după câteva clipe s-a trezit speriat de propria-i respirație. Oboseala însă trecuse, gândurile începeau să capete noimă. Pricepuse unde se află, iar perspectiva de a avea un copil, când nici măcar n-a terminat liceul, era dezastroasă. Și le-a amintit pe cele două colege de clasă, care fuseseră exmatriculate când nu și-au mai putut ascunde sarcina. Avea în minte lacrimile uneia dintre ele – o roșcată cu picioare ușor asimetrice, dar cu un chip expresiv, inteligent; părea descompusă când a zărit-o, întâmplător, la ieșirea dintr-un cinematograf, după ce vizionaseră un film oarecare.
Oricât de adânc s-ar zbate în mizerie, omul are capacitatea de a se revolta – împotriva societății, a sistemului social ori chiar împotriva modului său de viață – doar atunci când în structura internă mai găsește o fărâmă de speranță, când nu e totul compromis. Dacă durerea îi sechestrează un centru vital, împotrivirea încetează, mlaștina îl capturează, iar suferința i se cuibărește în sânge ca o soră geamănă.
Noaptea, care sugruma ziua cu ștergar de smoală, săpa adânc în sinele lui. Calm, temeinic, decisiv. Încercă să citească, nu reuși. Vru să adoarmă, clocotul subconștientului era prea brutal pentru somn. Se ridică din pat, luă o coală de hârtie și, la cumpăna dintre anotimpuri, încercă să topească în versuri zbuciumul lăuntric:
Cădere în toamnă
Regăsesc în surpări
Pași din copilărie,
Când îți zâmbeam larg,
Toamnă,
Tu știai că-ți sorbeam din sânge
Și pe-ascuns mă priveam în oglindă.
Visam, nu era tragic,
Numai ieșirea mă-nspăimânta.
Am început să m-acopăr cu frunze,
Simțeam cadavre sufocându-mă,
Dar nu m-am desprins –
Aveau mireasmă sărată.
Când zorii măturau nepăsător mătasea nopții, Tudor adormi fără să vadă cum toamna umple alb văile din jur.
Gruia Cojocaru
|
Gruia Cojocaru 8/13/2023 |
Contact: |
|
|
