Crucea
De câte ori nu mi-am ascuns durerea în zâmbete
Precum se joacă soarele cu umbre
De câte ori nu am atins spini
Parfumul vieții să îl simt
De câte ori lacrimi să curgă am lăsat
Pe pietre aruncate-n mine
Încât m-am prefacut în râu
La fiecare rugăciune
Suspinele, de înfloreau
Din dulcea îngenunchere aș fi devenit copac
De câte ori eu vorbe am împletit
Ce numai vântul mi le-a auzit
De câte ori am ars în flăcări
Lăsând orfană o pădure întreagă-n suflet
De câte ori eu am urcat la cer să caut
Să-mi văd îngenuncherile
De câte ori lumina am cerșit
Pe drumul meu împovărată
De la răscruci m-am tot întors
Știind că în fântâna mea apa e vie
Purtând cum am știut mai bine
Aceste cruci sfințite
Numai Tu, Doamne, știi inima mea !
Unde aș putea fugi
Unde aș putea fugi
De ceea ce mi-e scris
Când știu că nu mă pot ascunde
Cum nici copacul nu se poate tăinui sub cerul lui
Mă tot întreb privind la cer,
De nu e acest albastru întins
Ochiul Lui Dumnezeu sfințit,
Privind spre noi cu lampa soarelui aprinsă
Din când în când, plângând cu ploi mirate
Și tot temându-mă să nu greșesc
Trăit-am sugrumată-n întuneric
Acuma înțeleg că fără de păcat
Noi n-am gusta iertarea și lumina Lui
Iar câteodată nu putem a ști
Ce-i bine sau ce este rău
Asa cum apa n-o poți cerne
Si ce vioara ar cânta, de n-ai tăia copacul ei ?
Jocul vieții
Cum aș putea aprinde un foc din slove
Când ele sunt păduri ce în mine cresc
Pierdută, în umbra lor mă regăsesc
În templul verde, atinsă de un duh măiastru
Nu știu de cerul-și varsă a lui albastru
Ori toți copacii tind să urce-n altarul lui...
Cum pot să prind eu oare licuricii
În noaptea din cuvinte ce mă cheamă
Când luna cuminecată între stele
Mă îmbie s-aștern în scris pe file
Mirarea de copil ce încă zbenguie în mine?
La jocul vieții mai amanetez o zi,
Această dulce taină delirantă,
Sperând să gust metafora ce mă pândește
Acum când știu că foamea de copil
E o podoabă ce o pierzi
În fuga neastâmpărată după viață...
Precum cristalul zahărului garnisit
Nu rămânea pe-a ta felie
De n-o udai cu apă...
Ouroboros
Poate în altă viață am fost un câine credincios
Ce își iubea stăpânul
Poate am fost un măr roditor
Ce aștepta copiii să îl culeagă
Poate am fost lanul de orz crud ce ademenea căprioarele
Poate am fost vântul ce mângâia pădurile
Poate am fost cer îmbrățișat de soare
Slobozind sărutările ploilor
Poate am fost iarba verde pe obrajii pământului
Poate am fost scânteia ce a aprins primul foc dansând în flăcări
Poate am fost cerneala cuvintelor ce a îmbătat filele unei cărți
Poate am fost o mare îndrăgostită de lună
și stele
Poate am fost o pasăre ce-și iubea cerul
Poate am fost o cetate zidită de pietre
ce a tăinuit Graalul
Poate am fost un copac închinat în rugăciune cu fiecare frunză
Poate am fost apa unei fântâni ce a stins setea
Poate am fost toate acestea
Căutând să mă găsesc
Iar tu, căutându-te pe tine, mă vei găsi
În finala îmbrățișare devenind una...
De n-aș mai putea a scrie
De n-aș mai putea a scrie, nici grăi,
Cuprinsă-n așternutul licărind cu stele
În indigoul nopții taine
Am să rămân cu luna la șuetă
Iar soarelui, în dimineți cu rouă,
O să-i culeg un zâmbet sfințit din răsărit;
Hălăduind, pădurii foșnet o să ascult
De n-aș putea mai scrie, nici vorbi
Să simt iubirea împrejur
Curgând din râuri ce descântă câmpuri
Din piatra ce-n temple pacea o zidește;
Și de-mi va fi o sete și mai mare de cuvinte
În zborul păsărilor ce pe cer se-mbată, o să caut
Precum și în herghelia vântului ce doruri împletește;
Desculță la altarul ierbii, uimită de a verdelui miraj
Parfumul florilor o să îl sorb intrând in visurile lor
De n-aș putea mai scrie, și nici spera
N-aș înceta să caut, știind că e acolo undeva
În apa vieții, a fântânii ce m-așteaptă
În pomul dăruit cu mere aromate,
În bucuria mieilor ce încă au o mamă,
În ochii cerșetorului flămând;
Și în final, cu sufletul neostoit de căutare
Am să frământ o pâine, nu de foame
Doar să îi simt aroma ei de poezie
Să îngenunchez în fața vieții taine
Precum în cer, așa și pe pământ să fie !
Carmen Oltean, Toronto, August 2023
|
Carmen Oltean 8/11/2023 |
Contact: |
|
|
