Cu Alexa Visarion : Zborul înalt al amintirii - ecoul cuvintelor neuitării ...
Liliana Popa: Cultivați comuniunea, dialogul, comunicarea în și dincolo de profesie; aveți prieteni de suflet și gând, cum îi numiți, peste tot în țară și în lume. Îi mărturisiți și vă mărturisiti lor
Alexa Visarion: Prieteniile bucură viața, înseninează sufletul și dau lumină gândurilor.
Aleargă pe nisipul fierbinte, între uitare și neuitare și cuprind nespusul tăcerilor în văzul amintirii. Prieteniile luminează verbul a trăi, a trăi cu imaginație. Închipuirea și realitatea hrănesc organic cuvintele neștiutoare de înțelesuri sau sărăcite prin nevrednică uzură. Navigăm cu simțurile dilatate printre fiordurile de neliniște ale unui destin în ispășire. Mici în marea lume mică, atârnăm în axa oceanelor ce își tăinuiesc adâncimile; căutăm clipele aprinse de fiorul speranței, ridicând ochii minții spre Cer, pentru a ne încălzi de frigul spaimei.
Moartea e viața trăită
Viața e moartea ce vine -imi amintesc refrenul unui fado de care nu mai pot să mă despart, ce se îmbrățișa cu febra nopților de nostalgie în cafenelele aburind de dragoste din Buenos Aires...
Fără de vârstă, fără țarcul etniilor, a naționalităților, a masculinului și femininului în posesivă provocare, fără de supunere religioasă și dependență ideologică în cele mai multe cazuri, Prietenia e un proiect divin, excomunicat din umanitatea de consum. Spovedanie a adevărului din imperialismul falsificărilor, această arhitectură morală se înalță pe temeiuri de afectivitate cucernică. Ea răzuiește de vanitate și orgoliu, de nimicnicie și frivolitate, de conjunctural opresiv și logoree degradantă - Trăirea, trăirea virtuos altruistă, înnobilată de puritatea comuniunii interumane.
Transmitem nu ceea ce vrem, Transmitem nu ceea ce știm, Transmitem ceea ce suntem - Jean Jaurès
Am fost rostuit ca mesager-mărturisitor al creației în teatru și film. Gonesc de peste jumătate de veac prin melancolia trecerii, înghiontit de amenințarea de a fi fericit...
Și dacă suntem fericiți, ce facem?- S. Beckett
Mi-au întărit energiile credinței, prieteniile ecou, comuniuni și dialog în lăcaș de iluminare. Prietenia e mereu fertilă și vie în lumea artei. Ea reconstruiește continuu exprimarea și expresia ce însănătoșesc substanța ideatică a viziunii a ceea ce avem de spus lumii.
Liliana Popa: Cuvântul ca topos ?
Alexa Visarion:: De acolo de unde se produce nașterea lucrurilor, tot de acolo le vine și pieirea, potrivit cu necesitatea, căci ele trebuie să dea socoteală unele altora, pentru nedreptatea făcută, potrivit cu rânduiala timpului. (Anaximandros)
Cuvintele sunt folosite uneori de oameni ca semnalmente ale ideilor, traseu și convenție de inspirație mimetică.
Transformarea semnalelor în însemne oferă construcții, montaje ale reprezentărilor și afectelor, de inducție emoțională (conform gândirii aristotelice) și o anume capacitate de a sesiza analogii, în expunerea de idei prin imagini de tip matrice, cum le numește Jean-Jacques Wunenburger.
Cele două simboluri cu forță de exprimare a vieții, Păcatul și Hazardul, răspund prin valori afective și capătă esențialitate, căci sufletul, ca principiu al umanului, se exprimă prin actele sale, fiind capabil să producă, printr o anume simbolistică a imaginii, existența în formulele sale de oglindire arhetipală.
Ca forță reformatoare a imaginii pot fi încadrate cu semnificație simbolică pentru om umbra și numele , ele semnificând ființa sa intimă. Nu întâmplător apare o subdiviziune tipologic arhaică precum cea a bufonului, drept întruchipare a unei conștiințe ironice, ce își lărgește dimensiunea spre acea conștiință sfâșiată străinul, idiotul, nebunul, ce viețuiește sub semnul ispășirii, preluării în cuvânt sau/și faptă a păcatului, a damnării celuilalt ca alter ego, atingând în figura măscăriciului acumulări maligne, fie ele histrionice sau doar existențiale, nu mai puțin însă ca însemne sacrificiale. Imaginea capătă harul de a oferi omului atât fenomenalul lumii în finitudinea lui, cât și copleșitorul, infinitul, ceea ce este dincolo de vizibil, nu ca experiență asupra sensibilului doar, ci ca ecou afectiv, lăuntric. Emoția aparține deopotrivă expresivității benigne, luminoase, cât și celei maladive, obscure, ca joc al luminii și al umbrei în unitatea și armonia contrariilor. Măreția omului, pe care Kierkegaard o vede în directă legătură cu energia pe care acesta o arată în dorința de a și reprezenta divinul este poate, într o accepție lărgită, și nostalgia frumosului în nenumăratele sale manifestări.
[...] sublimul nu mai este esențialmente reprezentare plecând de la o intuiție suprasensibilă, ci prezentare în sensibilitate a ceea ce întrece, prin incomensurabilitate, prin disproporție, puterea noastră de reprezentare.
Concept, care sintetizează, plastic, această proiecție complementară datorată imaginii, și anume noțiunea de simulacru, ca manifestare a celuilalt. El este o putere pozitivă care neagă, și originalul, și copia, și modelul și reproducerea... Nu ajunge nici măcar să invocăm un model al celuilalt, fiindcă niciun model nu rezistă la vertijul simulacrului. Simularea este fantasma însăși, adică impresia de funcționare a simulacrului ca mașinărie, mașinărie dionisiacă subliniază Gilles Deleuze.
Se observă însă că disimularea, ca tehnică contrară, instalează acea dualitate, jocul incert între a părea și a fi. Eu sunt un altul. (Rimbaud)
Nu cer decât un lucru, și anume să fiu închis definitiv în gândirea mea. (Artaud). Continuă astfel decodarea imaginii abisale și se poate ajunge la o trimitere de inspirație teologică, căci imaginea, ca manifestare a unei absențe, este o substituție, un simulacru al căutării, în care sensibilitatea creatoare își deghizează chipul în disimulare, dar nu îl poate folosi decât pe a părea pentru a vorbi de a fi.
Creatoare de iluzii indispensabile existenței (precum iluziile iubirii, ce fac din individ jucăria speciei), conștiința capătă consideră Hegel o anume viclenie atribuită rațiunii, necesară ca vector de cunoaștere, descoperire, înțelegere. Prinsă între acea obiectivare, strivitoare și alienantă prin iluzia palpabilului, a imaginarului diurn, și acel imaginar nocturn al proiecției, problema ființei și a existenței (Sein și Dasein, Essentia și Existentia) capătă în filosofia contemporană, necesară ca suport esențial artei teatrului, o anume orientare axiologică, căci adevărul nu e în mod simplu ceea ce există, el este calitatea atinsă și valoare; adevărul e spiritual... Este miracolul creștinismului că are în el o întrupare a Adevărului, a Logosului și a Sensului, întrupare unică și nereînnoibilă. Și această întrupare n a fost o obiectivare, ci o rupere a obiectivării.
Pentru a dimensiona valoarea Binelui este necesară trăirea, căci, în filosofia vieții, viața este singurul criteriu al adevărului, binelui și frumosului și maximum de viață... valoarea supremă... valoarea adevărului, binelui, frumosului este viziunea calității existenței și se înalță peste ființă.
Este necesar, deci, să înțelegem substanța concretului ce permite valorizarea necesară... căci existența e mai profundă decât ființa, fie și prin acel vis al unui om ridicol sursă de sarcasme parodice , fiindcă inocența și iubirea înscriu sacrificiul în fundamentul esențializat ființării întru desăvârșire.
După Martin Heidegger, apelul la rațiunea umană sănătoasă dă greș, în a gândi în același timp punctele extreme de opoziție și de a le uni în existență.
Viața devine un eșec din punct de vedere artistic. Nu ne poate transmite aceeași emoție la fel. Cum spuneau vechii greci: Prin artă, și numai prin artă putem atinge perfecțiunea, prin artă, numai și numai prin artă ne putem proteja de pericolele existenței reale. Pentru că scopul artei este emoția oferită spiritului, iar scopul vieții este emoția supusă acțiunii. Existența este cea care începe să fie fascinată de noua minune și cere să fie admisă în cercul de magie și vrajă...
Finalul din parabola lui Iona decide asupra unui destin uman supus fatalității: În momentul temporarei întreruperi a efortului său cognitiv (zădărnicit de un demiurg rău, în sens gnostic), personajul sorescian se recunoștea drept victima unei ironii transcendentale (Laura Pavel). Identificând în final sensul fatalmente contrar E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. al căutării sale spirituale, replica lui amintește, în ciuda aparentului optimism, de tragicomicul metafizic al fatidicului cuvânt viceversa din finalul prozei caragialiene Două loturi.
Se propune astfel o lectură intertextuală, pe două niveluri de analiză: a reprezentării și a medierii prin forme, cu rol de epifanii textuale, a unui imaginar ce are acces de la spațiul mundan spre cel al scenei text, traseu pe care l am explorat în spectacolul Carnavalul, inspirat de universul caragialian, montat pe scena Teatrului Național Mihai Eminescu din Chișinău și de curând în scenariu, în trei episoade, cu același titlu realizat de Teatrul Național Radiofonic. Conceptul acestor producții încearcă să găsească un raport viu între om și destin, într un spațiu în care existența este o înlănțuire continuă de fragmente. Violentarea trăirilor, într o existență carnavalescă, mascaradă delir, structurează o imagine a ceea ce imaginează (pentru a l parafraza pe Jean Jacques Wunenburger, pentru care a fi o imagine înseamnă tocmai a fi imaginea a ceva) mistica fericirii, înscrisă în ordinea aleatorie a individualului.
Simt enorm și văz monstruos prezență de neoprit, obsesivă, a Râsul Plânsului, în carnavalul fără odihnă, fără încetare, fără oprire, fără poticnire, fară sfârșit... Desăvârșit! Blestem grotesc, ce ne terorizează prin plăceri dureroase mistificările... Încercați vă norocul, încercați vă norocul, testament-ecou...
Lumea a devenit tristă pentru că o marionetă a fost cândva melancolică.
(Oscar Wilde)
Nu există un Hamlet al lui Shakespeare... Dacă Hamlet are ceva din similitudinea unei opere de artă, mai conține în același timp gama întreagă de obscuritate a vieții. Există tot atâtea personaje Hamlet câte feluri de melancolii există pe lume. Așa cum arta izvorăște din personalitate, ea i se poate revela doar unei personalități, și din întâlnirea celor două apare valoarea interpretativă. [
] Când, de exemplu, Arthur Rubinstein cânta Sonata Appassionata de Beethoven, el nu mi l prezenta doar pe Beethoven, ci se prezenta și pe sine însuși, și astfel îl prezenta pe Beethoven la modul total Beethoven reinterpretat prin prisma unei firi bogate artistic, unul care pentru noi devine viu și minunat, datorită unei personalități noi și pline de forță. mărturisea tot Oscar Wilde.
Când George Constantin juca Shakespeare, Dostoievski, Sorescu sau Cehov, treceam prin același gen de experiență de creație. Personalitatea sa devenea esență a interpretării, a grației iluminate de melancolia întrebărilor. Prin arta magică a maestrului, opera autorilor ispitea tainele existenței, dăruind râsului o bogăție de lacrimi...
Posibila intrebare: stiu ca l-ati iubit.
Alexa Visarion: Când sufletul plânge, numai Dumnezeu aude.
Când inima plânge, timpul se oprește. Shema Israel
Cine nu l-a iubit? Arta lui interpreatativă era de mult în mileniul 3.
Semnul unei creații, profilul unui creator este slujit întotdeauna și de muzica tăcerii, care îmbracă clipele într-o eternitate de vis. Arta regiei a fost și este un tratat mesianic ce cuprinde într-o identitate specifică întreaga ambiguitate a existenței.
Radu Penciulescu, cel care a construit școala modernă de regie, spunea că rolul acesteia se justifică prin faptul că autorul nu stăpânește totalitatea sensurilor piesei. Lectura regizorală poate fi lectură de identificare și lectură critică. Teatrul, mai preciza Profesorul este arta reacției. Numai din reacție se naște adevărul. Regizorii-lideri, trezesc creativitatea actorilor. Teatrul prezintă viața altora, dar nu poți să naști spectacole dacă nu se nasc din adevărul tău.
Liliana Popa: Cătălina Buzoianu a fost o regizoare care s-a impus de la ]nceput
Alexa Visarion: Era în vârful ierarhiei teatrale încă de la început. A stăpânit întotdeauna alŹtitudinea artistică, chiar dacă unii nu au vrut să creadă sau să recunoască acest adevăr. Ea l-a impus.
Predestinată neliniștii, înfrângerii și anonimatului prin rangul intelectual al familiei, într-o epocă a întunericului și opresiunii ideologice, a devenit învingătoare autoritară prin talent și amŹbiție, prin tenacitate și curaj, prin cultură și personalitate. Artist de atitudine înnăscută, luptătoare aprigă și de temut, folosind cu dezinvoltură farmecul și feminitatea, grația și sarcasmul, învăluirea subtilă în strategii victorioase, CătăŹlina Buzoianu a născut o operă teatrală complexă, diversă, autoritară și originală.
Viața ei a fost o stare de înțelesuri teatrale generatoare de energii și semnificații. Se juca inteligent cu propriile umori, exploatându-și nemilos fragilitatea impusă de răspântiile destinului. Era atât de puterŹnică, încât știa să-și îmblânzească și să-și domine slăbiciunile. Lucidă, dar și exaltată, a trecut prin cursele existenței seducător, princiar. Eroinele spectacolelor sale i-au pândit și destăinuit identitatea. Femeia, soția, mama se oferea cu voluptate mistuirii artistei. Înnobila deziluŹziile... Era un evadat al speranței.
Inventa cu măiestrie structuri spectaculare, apelând la arhetipuri. IntereŹsată de neliniștile umanului, a creat o mitologie din banale structuri cotidiene.
Știa să supună moda, s-o folosească, s-o ironizeze, s-o umilească, s-o rețină...
Teatrul a regenerat-o necontenit într-o poetică a creativității.
A atins dezideratele avangardei, în același timp conservând cu subtilitate vaŹlorile unui clasicism modern. Nu a fost sluga timpurilor, ci partenera lor. Era un artist emblematic, de neuitat, marcată de viul agresiv, incitant al vieții. Metaforele sale au acțiŹonat simultan în diferite spațialități de relevanță spirituală. A fost rafinată și ambi-guă... își purta cu strălucire obsesiile, fără a le impune brutal. Iluminând necuŹnoscutul, teatrul ei rămâne în amintire o tulburătoare întâlnire a universurilor reflexive. Cultivând noutatea cu har, șocul cu bun gust, gândul cu nobila responsabilitate, Cătălina Buzoianu e emblematică personalitate în destinul Teatrului romînesc în ultima jumătate de veac.
Fertilă în originalitate, opera ei e stranie și incandescentă în amintirea tuturor. N-a fost erodată de nimicnicie. N-a atins-o infantilismul. N-a alintat-o blestemat orgoliul. A avut o imaginație galactică, fertilă în propria-i potență creatoare.
Spectacolele ei sunt ecoul valorii Teatrului Românesc. Prin toată creația sa a provocat, a polemizat și a vrăjit succesul. Magie, abur, vis..., cartea Cătălinei Buzoianu ne deschide porțile pentru a înțelege rafinamentul și virtuozitatea unui challenger, născut și nu făcut. Poem al pluralității, arta Cătălinei Buzoianu a creat și întreține și acum exemplaritate în permietrul Teatrului Românesc și al structurilor artistice universitare. Printr-o ingenioasă sacralitate universală, Cătălina Buzoianu a relevat poemul numit destin. În această aventură am fost privilegiat și onorat să-i fiu prieten.
Dan Micu
Am putut să-i citesc sufletul, în clipele unice pe care mi le-a dăruit odată
într-o seară neterminată de timp. Plutea deasupra infernului cu eleganță și grație descoperind cu ironie nostalgică sau sarcastică adâncul spre care se îndrepta.
Era ales să fie artist.
Compunea spectacole din sunete și stări, din amintiri și neliniști, din
necunoscut.
Avea o incandescență spirituală ce-l devora înălțând densitatea abisurilor la tensiuni hipnotice. Inocența lui era sursa spaimei.
Venea din Baudelaire.
L-am cunoscut încă din timpul studenției, când repeta Lăpușneanul, la Casandra. Scrisese povestea lui Negruzzi pentru scenă, într-o suită de imagini shakespeariene.
Construia un climat de repetiție învăluitor, mistic, din incertitudini seducăŹtoare ce armonizau subtil instinctivitatea în poetici reflexive carismatice.
Creativitatea era normalitatea lui. Susținea simultan două spectacole, cel ce se năștea pe scenă, condus prin actori, profund, surprinzător, inedit, și cel al stării lui în repetiție, erotic prin seducătoarea sa inteligență.
Magie iluminată de farmec.
Apoi am trecut împreună, fiecare urmându-și calea, etapa Târgu-Mureș, unde Dan a redimensionat teatrul românesc prin Prințesa Turandot de Gozzi, Speranța nu moare în zori de Romulus Guga și Piticul în grădina de vară de D. R. Popescu.
La Nottara, unde a fascinat prin câteva mari spectacole, a regândit arta teatrului, identificându-se în aceasta. Numesc doar Frații Karamazov după Dostoievski și cred că spun tot
A dat Teatrului Nottara emblema originalității sale.
Gloria îi rănea viața iar succesul și prieteniile se înfruptau din el.
Era obsedat de Faust, posedat de tăinuirile arzânde ale contrariilor.
Regizorul era artist desăvârșit, ființa lui lăsându-se însă pradă paradoxaŹlelor personaje dostoievskiene. Încăpea deopotrivă în Alioșa și Stavroghin.
Vraja artei lui îl devora încetul cu încetul.
Gândirea lui Dan Micu, țesută din rafinate exprimări tainice, ilumina ideŹile navigând după stele călătoare.
Era maestrul clarobscurului, exploziv de inteligent, vulnerabil și misterios
Devenise ecou al ascunsului său.
Ne-am reîntâlnit la Mic.
A dat strălucire teatrului, prin Mătrăguna lui Machiavelli, spectacol sinteŹză a unei modernități subtile, viscontiene.
A vrut să reziste destinului care-l încleștase
A încercat să scape de fascinația mefistofelică
A vrut să se înțeleagă
Dar era prea talentat să scape fără pecetea damnării.
Cei din sămânța lui devin personaje.
A căutat atunci Moartea pentru că rătăcise
A trecut chinuitor de singur dincolo.
Se pierduse
Nu poate fi uitat niciodată.
Aureliu Manea
Artist profet, Manea a călătorit înăuntrul revoltei.
Pentru el, existența a fost un straniu fascinant spectacol, lăsat întâmplării...
Damnat cu o energie unică, hărăzită doar spiritului său, artistul a dezartiŹculat cosmosul în atomi de teatralitate. Obsedat de dezvăluirile mistuite în fluidul acestora, le-a pătruns fecund identitatea, stârnindu-le exploziv sensurile.
Ambiguitatea explorării a vibrat întotdeauna de teroare subtilă și erotism. Măsura unicității a dominat experiența. Folosind bisturiul gândirii, dar și misterioase fuŹziuni energetice, Aureliu Manea a pătruns esențele, pregătindu-le de spectacol. Comic sau tragic, burlesc sau ritualic, auster sau excesiv, autorul a fost dăruit pentru un altfel de joc. Conturul comun dispare. Regulile au fost sfidate și creatorul călăuzea o expediție fără de sfârșit... Dincolo de bine și de rău, senzual și inițiat, regizorul a descoŹperit dinamica halucinantă a echilibrului ruinat al existenței, în spectacolul ei. Doar incandescența acestor imagini. Și rosturile tăinuite... Viața și expresiile ei decorativ-vizibile au fost fecundate cu/prin imaginație. Pătrundea în mister, în absurd, în fantastic, prin detaliu, prin concret, prin obscur. Totul era viziune. Coerența umilită se supunea aventurii. Perseverența șocurilor naștea universaliŹtate, reclama interogația, solariza invizibiulul. Inocent, Aureliu Manea deŹmonizează expresia teatrului, redându-i vigoarea poetică pierdută în succesive maladii intelectuale. Violența candorii surpă degenerarea fenomenului. StructuŹra edificiului teatral se risipește ridicol. Verticalizarea prin fantezie impune meŹditația. Universul artistului a fost teatrul dialogurilor însingurărilor solidare. RamifiŹcând necontenit detaliile haosului, Aureliu Manea a organizat prin știința regiei sale, armonia vizuală a imaginației. Individul aflat în posesia scenei, trăiește la nesfârșit magia farsă a dedublării. Fruct oprit și pom al cunoașterii, personaŹjul părăsește textul dramatic, cioplindu-și cu disperat umor măștile la răspântii. Artistul e sedus de tensiunea acestora. Actorul e o stare de execuție virtuoasă a metamorfozelor. Atât. Esențial. Plenar. Excitant. Pentru regizor, teatrul e biciut de libertate și stăpânit de nesupunere. Piesa e veșnic o prezență nemărturisită. Viabilă și fertilă, tocmai din acest temei. Textul trebuie înfrânt prin har, devenind sursă de sugestii. Rigori neștiute coagulează energii cuantice. În fiecare strucŹtură, riscant modelată, Manea erupea virtuozitate teatrală neobișnuită. Spectacolul era terapie, solicitând prin revoltă, comunicarea. Pe această insulă plutitoare, construită din veghe, teatrul a naufragiat ca o ultimă bucurie testamentară. El a fost pentru artistul unicat, boltirea curcuŹbeului și o împlinire tainică.
Aureliu Manea, cu sclipire de geniu, putea modela Sărutul lui Rodin în suŹferința lui Laocoon, iar apoi, cu aceeași febrilă ușurință, să înalțe Măiastra lui Brâncuși. Artistul era interogat în permanență de necunoscute timpuri. Pentru el, transfigurarea era obișnuință și trăire. Acel nou ascuns făptuitor de originalitate îi hrănea firesc și continuu interioritatea. Surprinzător (ca și Franz Kafka), năuŹcea prin cunoscut. Structura și sonoritatea vizuală a ideilor uluiau. Detaliul real recidiva nepermis de spontan și simplu în parabole.
Despărțindu-ne tot atâtea căi câte ne și apropiau, vitali fiecare în propria neliniște, am polemizat la rangul impus de artă de nenumărate ori
Comentându-i spectacolele, i-am admirat și negat cuceririle, i-am invidiat și respectat jocul, i-am dorit colaborarea și iubit menirea.
Aureliu Manea a strălucit neliniștitor prin spectacolele sale.
Ei, cei trei artiști de magie scenică, sunt dorul nestins al Teatrului Românesc.
Valeria Seciu
Creator de teatru, actorul, ființează cu dublă focalizare. Jocul densităților eliberează concretul și interpretează ceea ce există în acel loc, în acel timp, în corpul textului, dar și alături, altundeva, de jur-împrejur o deschidere de semnificații perceptibilă, la nivelul real relativ, traseu de la poveste spre sens. Dar, tot jocul actorului are și o altă dimensiune ce atestă o prezență vie ființa transfigurată a jocului actoricesc, care sancționează ignoranța, suficiența profesională și, astfel, creația sa are însemnătate morală și proiectează revoltă împotriva verdictelor de tot felul: așa e teatrul!... așa se joacă adevărat... așa e de când lumea... Această dimensiune se strecoară prin particule de spiritualitate în interpretare și nici nu știm dacă există și mai curând credem că subzistă undeva pe traseul sală - scenă, în afara spațiului și prezentării imediate ce se justifică și conectează energiile textului... Insistență valorică care cheamă întregul, existența ca joc, ființa întruchipată ca personaj în spectacolul unei lumi călătoare, dinspre ceva necunoscut spre altceva necunoscut.
Iubesc actorul, cum să nu-l iubești dacă iubești teatrul... l-am iubit întotdeauna. El este sufletul scenei. Viață expresivă, neliniștitoare, aprinsă de bogăția rosturilor, zvâcnind de zăcăminte tainice ce se cer exploatate... Actorul e taina iubirii de teatru. Prin măiestria performantă a unui mare actor, scena dă imaginație existenței, putere de oglindire, demnitate și curaj. Arta actorului este o artă de sine stătătoare, independentă și singulară în conexiunile sale histrionice... Solară și damnată. Nietzsche vorbea de identitatea destinală a acestei arte credincioase doar sieși. Arta interpretării este creativitate in progress... Actorul, cel născut prin binecuvântarea harului, prin muncă și șansă destinală, nu este interpret de caractere, nu este prezență activă în contextul scenic al unui spectacol, el este viul energetic, incitant și seducător care face ca nimic din ceea ce este esențial să nu se piardă.
Actorii de rang sunt răsfățații divini, căci a face oamenii să privească, să asculte, să râdă sau să plângă, să se bucure de înțelegere și înțelesuri, să iubească și să gândească este cu siguranță cea mai privilegiată vocație, la fel ca vocația sfințeniei
Fellini îi considera binefăcători ai omenirii. A dărui spirit, o stare complexă de participare, a lumina abisurile sufletului, a provoca și întreține o comuniune prin râs, plâns și tăcere e poate darul celei mai miraculoase profesii.
Arta unui mare actor înnobilează întotdeauna așteptarea, pune sigiliul de unicitate, se simte prin pori și respirație, prin bătăile inimii, în fantezia dilatată a lucidității. Actorul își joacă ființa. Joacă și exploră dinlăuntrul ființei. Joacă și creează fascinație în misiunea a cărui țel întregește deopotrivă piesa, reprezentația și publicul.
Acest actor ne invită la experiența seducătoare a luptei între el și personaj. Actorii de altitudine sunt cei care au în structura psihică și corporală, în reacții și simțuri mai multe personaje... ei, nu sunt sclavii vânduți mai multor roluri, nu-și corup talentul pentru a fi pe placul personajului. Astfel personajul vine spre actorul care are un spațiu amplu de primire și mistuire expresivă în interiorul său. Marii actori ating înălțimea personajului și chiar o pot depăși. Ei merg mai departe decât se întrezărește în text. Acești actori nasc spectacolul necunoscut, incitant și surprinzător al personajului, în producția ce se dezvoltă secvențial în imagini scenice. Interpretarea poate fi de identificare cu textul și este onorată prin rang al meseriei-profesie, sau interpretare critică, de analiză prin imaginație plurală a sensurilor ce coexistă și se dezvoltă prin magia expresivității, prin originalitatea depistării adevărului ce înnobilează și călăuzește talentul în călătoria semnificării.
Arta Valeriei Seciu, pe care am avut privilegiul și genuina bucurie de a o cunoaște, lucrând împreună pe scena teatrului Nottara Barbarii lui Gorki și apoi, imaginând filmic universul caragialian în pelicula Înainte de tăcere, era vrajă,... spunea undeva Martin Heidegger, ce se închide sau se odihnește în sine .
Valeria Seciu a fost actrița emblematică care a născut sensuri subtile în volutele rostirii, energizând cuvintele și ecoul tăcerii lor. Interpretarea ei era plăsmuită din flăcări necunoscute care făceau obișnuitul miraculos.
Opera sa interpretativă era combatantă prin idei și ineditul creativității. Era însemnul de esențialitate a adevărului, ce erupe și aduce pulsații spirituale care întăresc vitalitatea expresivității. Atentă întotdeauna la detaliu, Valeria Seciu înălța prin sonoritățile nebănuite ale cuvântului, înțelegerea la rangul plural al înțelesurilor. Ea nu reproducea realități, ci le supunea la un maximum de stilizare interpretativă prin grația și tehnica creativității.
Cătălina Buzoianu, regizor partener al artistei, definea identitatea spectacolului și în această formulă de direcție scenică structura rigoarea unei viziuni, conceptul întregului... Valeria Seciu renăștea de fiecare dată, ceea ce Cătălina fixa pentru totdeauna. Jocul ei ființa și prin ceea ce nu se vedea, un extra-joc inedit prin sugestii surprinzătoare. Actrița provoca prin descătușarea unei nobile simplități spusul tainic prin nespusul tăinuitor. Jocul ei era ființă... ce ilumina identitatea mișcătoare a adevărului pe scenă, contura un domeniu princiar al singularității, o dimensiune-ecou care nu se stingea odată cu sfârșitul reprezentației. Mereu aceeași și niciodată la fel, Valeria Seciu era ca apa primordială ce ascunde și eliberează elemente de existență, palpabil-tainice, vorbitoare, interconectate emoțional și spiritual la lume și la timp...
Creatoare de exemplaritate, de interogații, nu putea fi decât demnă, verticală și profundă în plăsmuirile inteligenței interpretative. Talentul nepereche prin jocul-ființă explora și producea cunoaștere... Nu plictisea niciodată... seducea, năucea, mângâia, alinta, neliniștea, mai știu eu ce să zic (Caragiale), întreținea o stare erotică de concret și sugestie, fizică și ideală. Numai marii actori ai lumii, sunt stăpâni emblematici pe jocul-ființă. Dacă am ști ceea ce nu știm, arta teatrului ar fi doar supusă realității și s-ar reinterpreta mereu pe sine însăși, dar pentru că ceea ce știm nu e sigur că știm și ceea ce simțim nu știm dacă e real, scena în interpretările Valeriei Seciu era chiar lumea întreagă, cunoscută prin vitalitatea ce sculptează itinerarul călătoriei în aventura necunoscutului... Creațiile sale aveau forma fixă a unui sonet petrarchian și vibrațiile emoționale ale unei Căi Lactee shakespeariene. Valeria Seciu a născut jocul-ființă, pe orbitele magiei lăuntrului său, mesager al tainei ce lumina existența scenică, corp fizic și astral, ce adâncea întotdeauna interogațiile, năștea puritatea durerii și neliniștea triumful bucuriilor efemere. Jocul ei era expresia mobilă pe care veșnicia o capătă într-un alt cod de semne.
A păși prin gânduri spre tărâmul necunoscut al răspântiilor...fără a ști niciodată destinația-iată ce revela arta sa.
Așa cum spunea Rabindranath Tagore: Artistul ajunge la libertatea lui de artist, când și-a găsit idealul de artă. Atunci se eliberează de anevoioasele încercări de a imita, de râvna după favoarea mulțimii.
Să nu uităm că trebuie să cultivăm imaginea și amintirea marilor noștri artiști. De multe ori ineditul, necuprinsul lor, îl înțelegem și îl identificăm doar prin ceea ce știm, în concretul descifrabil al cunoscutului. Privim de prea multe ori fără a vedea...
Întotdeauna când se întâlnea cu partituri importante din marea dramaturgie, rolurile căpătau în creația ei personalitate și carismă distinctă și distinsă și astfel erau o incitantă descoperire a textului.
Spectacolul Barbarii, cu o distribuție strălucită: George Constantin, Victor Rebengiuc, Valeria Seciu, Liliana Tomescu, Sandu Sticlaru, oferea roluri de carieră.
L-am gândit ca pe o structură centrifugă fără sfârșit, accentuând finalul prin sacrificiul tragic-frivol al Nadejdei. Ea a vrut să-și unească sufletul cu trupul și viața să devină bucurie și înseninare, dar acest traseu e doar vibrația acută a crizei afective. Fără orizont, totul e numai surpare. O petrecere nocturnă în care simțurile năvălesc haotic, fără discernământ, în care se schimbă mereu perechile în dans, băutură, iubire... Pătrundeam astfel în text și îl puteam dezvălui prin noi semnificații, starea unei lumi și lumea acestei stări. Abia atunci puteam orchestra mai multe structuri ideatice. Apărea polifonia. Reflecția cuprindea clar-obscurul acestui univers.
Am gândit și visat de la început în Barbarii pe Valeria Seciu în rolul Nadejdei. Doamne, cum vin amintirile... Feminitate și muzicalitate gonind prin sufletele spectatorilor... Prin arta ei trăia în scenă ceea ce, teoretic, mai putea fi salvat, dar în realitate nu exista salvare... amestec de inocență, naivitate, prostie, dar și de salt emoțional riscant, ascensiune provocată de venirea străinilor... Nadejda intra cu pasiune într-o vrie senzuală din dorința de a scăpa de mediocritate. Simțea și voia să evadeze către o altă lume. Dar nu știa nimic despre călăuzirea spre acest tărâm. Ea se oferea pe sine, mereu pe muchia ridicolului, și, în același timp, se adâncea în tragic.
Construisem scenic o petrecere fără de sfârșit în care sufletele și mințile sunt năucite și năclăite într-o mascaradă de idealuri. Viață fără scăpare! Unda unei instabilități se revărsa cu stranie măreție tragic-ridicolă în această societate îmbolnăvită de vitalitate și disperare.
Căldură și așteptare, petrecere și lâncezeală! Metaforă în abandon. După un val dogoritor de arșiță, noaptea venea ca o iluzie de eliberare, aducea cu ea descătușări erotice, dar și tentații legate de depășirea condiției de a fi cineva sau de a te duce spre o împlinire în care devii cineva. Nadejda Policarpovna credea că poate să devină ...Ea. Dar nu știa nimic despre ea... Trăia într-o lume în care nimeni nu o vedea decât ca nevastă a inspectorului financiar, o posibilă amantă; inconștient și subtil, Nadejda credea că poate să devină partener în dragoste. Cercun, interpretat de Victor Rebengiuc, frânge brutal această tentație. El poate să joace sensibil nuanțat mitocănia, știe să creeze brutal și elegant refuzul ca un dat al sincerității și adevărului. Relația, legătura între George Constantin și Victor Rebengiuc, un cuplu scenic inedit și virtuoz prin diferențele de exprimare interpretativă, năștea fiori de magnetism erotic în ființa Nadejdei. Tipul de seducție, de histrionism, de plictiseală bogată în ironie a lui Țâganov, față de rigoarea și linia dreaptă-abruptă, dar plină de neprevăzut a lui Cercun, întreținea seducția unui farmec al grosolăniei.
Pot spune că, în această echipă de actori în care și planul trei fusese acoperit de nume sonore, Valeria Seciu era vioara întâi, era Nadejda și visarea Nadejdei, prin însăși arta ei magică de a fi pe scenă. Avea nenumărate vibrații inedite în joc. Întrupa gândurile într-o privire, într-o mișcare a mâinilor, într-o tăcere, într-o uimire... Râdea și plângea simultan, bucurându-se înlăuntrul tristeții. Respirație, imaginație și inteligență creativă...înălțare poetică...
După fiecare repetiție mergeam împreună pe bulevardul Magheru, și mă ruga să-i povestesc din nou spectacolul; storcea din mine tot ce putea să găsească în emoțiile și stările mele... Îmi amintesc că odată s-a oprit, m-a privit și a spus: Cred că știu să o joc pe Zoe Trahanache
Și pe Porția lui Shakespeare
Am un gând cu ele... Altă dată, glumind, cu ironie în privire a șoptit: Știi, sunt actori, mari recitatori care spun versurile lui Ion Barbu ca și cum ar fi scrise de Minulescu
Și a început să râdă...
Marii actori nu joacă textul, marii actori joacă printre cuvinte un necunoscut al textului, o lume pe care profesioniștii de serie nici nu știu că există. Textul nu spune decât o poveste, actorul trebuie să facă din el un destin și, totodată, lumea mișcătoare a acelui destin.
Valeria Seciu era un laborator de înțelesuri mereu reactivat. Ea cuprindea abisul și înaltul, tăcerea și armonia neliniștilor, adică toate contrastele care nu predică, nu propun rezolvări, nu fixează rezultate și concluziile spectacolului... doar creativitate expresivă, simultan concretă și abstractă. Instrument și instrumentist, cum definea actorul I.L. Caragiale, era în creația performantă a Valeriei Seciu, o nouă piesă, un nou text, un spectacol în spectacol. Nu revoltă, nu rebeliune, dar în cuvânt, printre cuvinte, între cuvinte, dincolo de cuvinte, în tot ce se vedea, în tot ce se ascundea, în tot ce se imagina, era ființa nălucă care iubea și care era iubită. Joc creator de vrajă, de magie, de fascinație...
Ca să ajungi unde nu știi, trebuie să pătrunzi posesiv, să locuiești înăuntrul jocului care se hrănește cu materialitatea ideilor. Corpul textului și ființa lui interioară trăiesc o experiență virtuală care nu e altceva decât tratat subtil de erotism scenic, mult mai bogat decât făptuirea sexuală pe care o cuprinde și o semnifică. Ființa-joc a Valeriei Seciu era suflet nemuritor, liant între timpuri și civilizații, ochiul ce vede aici și pretutindeni... Construia interpretarea cu inteligența instinctului, năștea continuu clipa-efemeridă pe care o condensa eteric prin fragilitate, bun-gust, luciditate și energie misterioasă, pentru a extinde existența și ființarea dinspre puțin ca să cuprindă totul. Floarea care trebuie mereu udată, cum spune Zeami, magul tainelor teatrului japonez No, în tratatul său scris în anul 1300 și ceva, trebuie să o întreții continuu și, doar așa, poți face să strălucească soarele în miezul nopții.
Valeria Seciu era din familia creatorilor surprinzători, unici. Universul său interpretativ era vast, aproape de necuprins. Univers exploziv al nuanțelor, al simplității rafinate ce susținea prin interpretare surprinzătoare un raport inedit între textul dramaturgului și expresia spectaculară, adică, între cuvânt și imagine. Valeria Seciu esențializa în imagini scenice, virtuți interioare necunoscute și măști exterioare fascinante. Rolul era o structură de pluralități și înțelesuri armonizate care constituiau și revelau o relație vizibil-invizibil într-o gamă de semne teatrale inedite. Comunica emoțional și spiritual prin joc și anti-joc, prin tăcere, grație sonoră și furie ironică a mișcărilor, densități ascunse într-o permanentă implozie. Inocența unei adâncimi a textului se năștea în ființa ei într-o complexă partitură de stări.
Nu putea juca decât cu cei deopotrivă cu ea, de același rang, de aceeași strălucire, de aceeași virtuozitate. Cu Radu Beligan și George Constantin, cu Ștefan Iordache și Ion Caramitru, cu Leopoldina Bălănuță și Mitică Popescu, Olga Tudorache și Vasile Nițulescu... Ne-au rămas puține mărturii scrise despre amplitudinile carismatice ale artistei. Cred că ceea ce o impunea din plecare era inteligența, fibra de inteligență creativă. De acolo veneau strălucirea, bunul gust, seninătatea, lumina... Cunoștea mai bine ca nimeni alta tainele și intensitățile cuvântului rostit în ambiguitățile sensurilor. Actoria Valeriei Seciu era înțelepciune misterioasă, incandescentă și tulburătoare, chemare a densităților umanului atât de firave și stinghere astăzi în scenă.
Valeria Seciu a creat un cod interpretativ susținut de o meditație profundă și o tehnică măiastră la nivelul expresiei. Amesteca jucând nespusul cu spusul și dezechilibra scena prin interpretare riscantă, violent seducătoare.
Gradajul sonor făcea parte din arta subtilă și surprinzătoare a Actriței. Inciza în substanța viului, a feminității, a tainelor senzualității nobile
Singura barieră care o bloca era mediocrizarea artei teatrului și intoxicarea cu surogate politice și culinare a mediului cultural. Era din familia celor aleși, nu doar pentru a mărturisi pe scenă destinele unor personaje, ci și pentru a da nemurire interpretativă fiecărui moment al acestora.
Jocul ei era un spectacol fascinant. Evapora măreția unei micimi, neliniștile ridicole ale suferinței, tristețea unei candori, prospețimea unei iubiri, surprinzătoarea traiectorie a absurdului, finețea durerii, cinismul deghizat, tragicul buf, evadarea sufletului, etc, etc... Oglindea nevăzutul, era destăinuitoarea misterului uman.
Trăia din suflet și gând, din energie reflexivă în întreaga sa creație de laborator, laborator semantic de necuprins în cuvinte. Valeria Seciu a luat cu ea, la Ceruri, strălucirea atâtor virtuozități încoronate cu măiestrie din febra iubirii de teatru. Fără de sfârșit în interpretare, divă a jocului, dublat de intensitate în necuprinderea visărilor sale Valeria Seciu destăinuia prin candoare senzuală statutul fragil al feminității ispititoare; era armonia, durerea și vitalitatea din concertul pentru oboi și orchestră de coarde a lui Alessandro Marcello. Era modernă fiind adevărată, era clasică fiind valoroasă... era prezență în prezent... era magică. Prin Ea, prin jocul său se redimensiona lumea și o ființa într-o scală de trăiri cuprinse de eleganță, noblețe și nostalgie. Expresiile sale scenice cugetau prin esențialitate într-un histrionism sacru.
Creația fascinantă și magică i-a îmbrăcat viața închipuită pe scenă și prin valoarea creației sale se poate celebra arta interpretării, măiestria creativității, vizualitatea expresiilor, fascinanta stranietate a întregului
Într-o cultură normală, într-un climat fertil cunoașterii, creația interpretativă a Valeriei Seciu s-ar studia la cursurile universităților de artă. Dar
dar...
Am dus un grup de studenți acum ceva timp în studioul George Constantin al Teatrului Național Radiofonic. Am rugat cu o zi înainte să ni se pună o înregistrare din fonoteca de aur cu Valeria Seciu. Am ascultat-o. La sfârșit am întrebat pe tinerii mei prieteni, studenți la actorie și regie: Ați recunoscut vocea? Tăcere
Un murmur stingher și apoi un glas stins: Nu, cine e? Valeria Seciu! am răspuns ... Știți cine e? Într-un târziu răspunde cineva: Nuuu. Tăcere. Un altul mai îndrăzneț: O actriță, nu?
Dar,... n-a murit?
Am tăcut... Tac și acum...
Teatrul rămâne viu prin actorii care mor.
|
Liliana Popa 8/1/2023 |
Contact: |
|
|
