Lili , Ph.D.
Se lămurise deja. Câte o mașină prăpădită era lăsată seara pe alee, și dispărea dimineața. Îi închiriase apartamentul din subsol să-și întregească pensia. Era tinerică și drăguțică, da’ n-avusese de unde ghicii că era și curvă. Doar îi arătase că lucra și avea un venit stabil. Eh, ziua lucra ceva, și noaptea, altceva. Cât însă își plătea chiria și nu-l deranja, n-avea ce-i reproșa. Să facă ce voia. Da’ după un timp a văzut că rămăsese însărcinată. Asta nu-i era pe plac. Copilul avea să plângă și să zbiere, nu? Avusese dreptate, da’ n-avea ce-i face. Nu putea rezilia contractul că avea asta un bebec. Și-n mijlocul nopții îl auzea. După un timp și-au reluat și mașinile cursele de du-te vino. Nici la asta nu putea comenta. Avea fata vizitatori. Era îndrituită, că-n contract nu scria să nu. Păcat. Plătise un avocat cu o sută de dolari să i-l facă. Acum l-ar fi putut scrie el singur mai bine.
Își îngrijise nevasta cum se pricepuse. Adică, plătise o femeie. Se pensionase înainte de vârstă ca să stea cu ea, dar de mare ajutor nu-i era. Nici să gătească nu știa. Filipineza făcea de toate. După ce a pierdut-o, un timp a mai ținut femeia, da-l costa prea mult și s-a debarasat de ea. S-a apucat singur de gătit și a închiriat subsolul. De țigări se lăsase, de băut nu bea, așa că supraviețuia. Ba chiar punea câte ceva deoparte pentru zile negre. Și-n rest, nimic. Se mai învârtea în jurul casei să-și dezmorțească oasele, uda grădina și tăia iarba sau după caz, curăța de zăpadă aleea, urmărea știrile, mai citea câte ceva, și se culca. Ieșise la șaizeci la pensie. Expectația statistică era c-o va duce până la optzeci și opt. Nu precizau dacă pe picioare sau nu. Eh, cum o da Ăl’ de Sus, că-n mâna Lui era, nu?
Cineva bătea în ușa care dădea spre scara de la subsol. A crezut că era chiriașa. Era fetița de doi ani. Arăta dulce cu părul blond căzut claie în ochi. Îi vorbea, ea știa ce. A lăsat-o să intre, dar poate că n-ar fi trebuit fără ca maică-sa să știe. A strigat-o din capul scărilor p-aia, da’ nu i-a răspuns. Fata s-a cățărat singură pe sofa, și dintre perne vorbea neîntrerupt, pe limba ei. Se mai oprea din când în când așteptând parcă un răspuns. S-a dus din nou în capul scărilor s-o strige pe maică-sa. Într-un târziu a apărut.
”Iartă-mă, cât am fost la baie Lili a și dispărut. N-am realizat că știe să-ți bată la ușă.”
”Uite că s-a descurcat.”
”Lili, hai la mama, hai jos.”
Lili n-a vrut. Voia între perne. A cules-o maică-sa de pe sofa și a coborât la ea.
Da’ fata învățase traseul. De câte ori mă-sa nu era atentă, asta-i bătea în ușă. N-avea ce-i da, nici jucării, nici cărți de copii, așa că a luat o foaie de hârtie și a desenat triunghiuri și pătrate și cercuri. I-a pus mânuța pe coală și i-a conturat-o cu creionul. Lili a fost încântată. Găsise ceva de joacă. Altă dată i-a pus de pe You Tube pe Miss Rachel. A rămas fascinată. Nu se mai desprindea de ecran. A luat-o maică-sa cu forța de a început să zbiere că voia înapoi la televizor.
”Dacă ai niște cărți pot să-i citesc,” i-a zis altă dată.
”Am doar două, că-s cam scumpe, zece, cincisprezece dolari bucata.”
A comandat el zece de pe Amazon. Îi citea, cu aia mică înghesuită în el. Asculta și-l îngâna.
”Da’ jucării are?”
”Are un cățeluș de pluș.”
”Bine.”
Se umpluse sus la el de jucării. Aia mică nu se mai lăsa dusă nici cu rugăciuni.
”Ascultă Marcu, nu știu cum să-ți mulțumesc. Da’ ești singur. Nu vrei companie?”
”Apreciez, dar Lili-mi ajunge. Sunt ok, mulțumesc.”
”Cum vrei.”
Nu așa voia, da’ se obișnuise de pe când nevasta se îmbolnăvise. Asta era, așa-l lovise Dumnezeu, să fie singur. Lili însă începuse să-i ocupe din ce în ce mai mult din timpul în care tot n-avea ce face. Și maică-sa începuse să cam profite. I-o lăsa de dimineață până seara, ca să se ducă la lucru. Eh, cât își plătea chiria, treacă meargă. Da’ când odată i-a zis că ar vrea să se mute, a căzut pe gânduri.
”Uite ce e, dacă rămâi, de scutesc de juma din chirie.”
A rămas.
Fusese profesor de matematică la liceu. Avea metodă. La șase ani, Lili știa să scrie și să citească. Și chiar citea, din ce-i dădea. Maică-sa habar n-avea. Nici c-o interesa. În clasa a treia învățase teorema lui Pitagora. Ce-i spunea, Lili absorbea.
”Am fost la școală să vorbesc cu profesoarele. Mi-au spus că fii-mea e geniu. Ai vreo legătură cu asta?” l-a întrebat mă-sa.
”Eu n-o pot face geniu. Dar pot s-o descopăr.”
”Aha. Îți datorez enorm. Cum mă pot recompensa?”
”În niciun fel. Vezi-ți de ale tale, că eu îmi văd de ale mele.”
Așa au făcut. La șaptezeci de ani s-a serbat cu Lili și cu maică-sa cu un tort cumpărat de la Highland Farm. După statistică, mai avea optsprezece ani. Poate apuca s-o vadă pe Lili la facultate. Da’ după doi ani, maică-sa s-a măritat cu unul din Montreal, și pe Lili bineînțeles că a luat-o cu ea. A plâns-o cum plânsese când o pierduse pe nevastă-sa. Nu era nimic de făcut, decât să vândă să se mute și el acolo. Ar fi făcut-o, dar nu știa franceză.
După trei ani s-a trezit cu Lili singură la ușă. Deja arăta a domnișoară.
”Marcu, vreau aici.”
”Maică-ta știe unde ești?”
”Nu știu.”
”Nu i-ai spus?”
”Nu.”
”Sun-o imediat.”
A sunat-o.
”Sunt la Marcu și nu mai vin înapoi la voi. Ți-l dau pe Marcu.”
”Ce vrei să faci?” a întrebat-o ăsta cu glas moale.
”Poți s-o ții?”
”Da,” i-a zis, brusc însuflețit.
”Ești sigur? Atunci trebuie să-i fac transferul la școală.”
”Trimite-mi procură de reprezentare, și rezolv.”
”Mulțumesc. Dacă-s probleme, vin și o iau.”
”N-o să fie.”
S-a răsucit spre Lili cu telefonul în mână.
”Nu așa trebuia să faci. Vorbeai mai întâi cu maică-ta. Ai văzut c-ar fi fost de acord.”
”Nu știi, nici ea. Idiotul de bărbat-său s-a dat la mine. N-aveam unde fugi în altă parte, decât la tine.”
”Ăă ... te-a atins?”
”Nu, vorbe și ocheade.”
”Cine mai știe?”
”Prietena mea, Giselle.”
”Ar trebui raportat la poliție.”
”N-am nicio dovadă. Eu aș spune da, și el ar spune nu.”
”E oribil de obscen. Cum e posibil?”
”Te bucuri că sunt aici?”
”Sigur că mă bucur, dar nu de împrejurare.”
”Am învățat franceză cât să conversez curent. O să fiu as pentru aici.”
”Măcar cu atât să te alegi. Cu celelalte materii cum te-ai descurcat?”
”Ăia-s întârziați rău. Da’ și eu am mai dat înapoi.”
”N-ai grijă, te pun pe picioare.”
”Marcu, mă simt cam obosită. Patul meu mai e?”
”Totu-i cum ai lăsat.”
”Fac o baie și mă culc.”
”Fă ce vrei. De mâine avem de lucrat la erudiția ta.”
”Nu mă freca prea tare la cap. Tocmai ți-am spus, sunt cam amorțită.”
”O să recuperezi, ți-o promit.”
”Uf!”
Sufletul îi cânta, dar pe idiotul ăla nu și-l putea scoate din minte. Ce bestie, să se dea la fata de paisprezece ani a neveste-si. Porc ordinar, și să mai și scape cu fața curată. Inadmisibil. A sunat-o pe mama Lili-ei.
”Ascultă, știi de ce a fugit fii-ta de acasă?”
”Nu.”
”Pentru că bărbată-tu i-a făcut avansuri.”
”Nu-i adevărat. Minte. Jean n-a făcut nimic. Ăă ... a fost exact pe dos.”
”Te-a plesnit careva cu ceva în cap? Vino-ți în fire. Vorbești de Lili.”
”Îți spun cum mi-a spus Jean c-a fost.”
”Și tu l-ai crezut?”
”Poate nu știi, dar Lili le cam minte, așa, degeaba. Mi-a furat și bani.”
”Cât?”
”Două sute.”
”Și? Cum ai fi vrut să ajungă până aici? Văd că persiști. Ți-am zis doar ca să știi cu ce idiot te-ai însoțit.”
Doi retardați. Avea să aibă grijă de Lili să răzbească. Asta de o fi să fie în viață.
După un an l-au chemat la școală cu Lili de față.
”Marcu, Lili este o fată excepțională. I-am făcut referințe la Bord pentru plasarea într-un grup select de elevi excepțional înzestrați. Ești de acord? Să n-ai grijă de transport, o s-o ia și aducă un bus.”
”Lili, depinde de tine. Da-i o oportunitate care n-ar trebui ratată.”
”Și prietenele mele?”
”Puteți comunica și vă vedea după orele de școală.”
Lili cântărea oferta. Directoarea începuse cu foiala.
”Merg, dacă tu spui că-i bine.”
”E de bine.”
La patru era acasă. Mâncau, după care se apucau de lecții. Făcea cu ea integrale. Îi explica cum era aia cu suprafețele. Totul era geometrie, și Lili deja avea o logică formată. Și era cuminte. Exersa ce-i dădea, și nu se plângea. Pe prietene, să le ia dracu’, că erau ignorante. Da’ cu timpul, în conversație a început să apară mai des un anume Alan. Marcu n-a tras-o de limbă. Dacă avea ceva de spus, s-o spună.
”E un tip foarte deștept. Și e as în programare. Tocmai a câștigat un premiu în Santa Clara. Și părinții lui sunt foarte bogați. Taică-său l-a luat odată mai devreme de la școală într-un Mercedes S.”
”De unde știi tu de mașină?”
”Mi-a zis el. Cică ar fi de comandă.”
”Și ce importanță are asta pentru tine?”
”Păi, e bogat.”
”El e deștept, iar părinții lui sunt bogați. Asta vrei să spui?”
”Ne-a invitat la party-ul de ziua lui, toată clasa.”
”Pe mine nu m-a sunat nimeni. N-ar fi trebuit?”
”Cred că încă negociază cu părinții, și vrea să știe câți venim. Da’ mergem toți.”
”Eh, să mă sune întâi. Sigur că-s de acord, da’ fără să vorbesc întâi cu părinții, nu se poate.”
A dat din cap că înțelesese. Era o condiție logică, nu?
Da’ nu-l sunase nimeni, și și uitase. Numai că într-o zi a primit telefon de la școală. Lili sărise orele de curs. A sunat-o și nu i-a răspuns. A sunat îndărăt la școală. I s-a confirmat.
”Păi s-a urcat în bus,” a replicat, deja alarmat.
”A ajuns, și a și plecat. Nici n-a intrat.”
”Vin acum.”
”Păi ... aici nu e.”
”Ai dreptate. Mulțumesc.”
A sunat la maică-sa la Montreal.
”Lili a chiulit de la școală. Știi ceva?”
”Nu. Nu știu nimic.”
”N-ai nicio legătură cu asta?”
”Nu, ce legătură să am?”
”Bine. Am să anunț poliția.”
”Dumnezeule, ce se întâmplă?”
”Te sun cum aflu.”
A sunat la poliție. După ce i-au cerut un pomelnic de date au dat alerta portocalie pentru răpirea unui adolescent. Telefonul a început să urle. Toate celularele din Ontario, deschise sau închise, aveau să urle la fel. Asta însemna că și telefonul celui care o fi fost cu ea fusese alertat. Da’ Marcu începuse să aibă o bănuială. A sunat din nou la școală.
”Alan este la școală?”
”Nu, e pe lista celor învoiți de părinți.”
”Vă rog contactați părinții. Să confirme cu Alan că Lili nu-i cu el.”
”Revenim.”
Așteptarea a fost scurtă. Lili era cu Alan la o plimbare jos în downtown pe malul lacului. A sunat la poliție să anuleze alerta. Și în fine l-a căutat Lili. Deja Alan vorbise cu părinții, și alerta o văzuseră.
”De ce n-ai sunat imediat când ai văzut alerta?”
”Aveam telefonul închis.”
”Răspuns greșit. Telefonul sună și închis la alertă, iar Alan îl avea deschis.”
”M-am zăpăcit.”
”Lili, vorbești cu mine. Drept cine mă iei? De ce ai fugit de la școală?”
”Ca să fiu cu Alan.”
”El a avut învoire. Tu de ce n-ai vorbit cu mine?”
”M-ai fi lăsat?”
”Măcar deliberam împreună.”
”Am șaisprezece ani. Am dreptul la mai multă independență. Și tu nu-mi dai.”
”Și atunci ți-ai luat-o cu de la sine putere. Dacă mi-ai spune, măcar aș putea lua o decizie informală. Așa, am ajuns să te caut cu poliția. Sun-o și pe maică-ta. A intrat și aia în panică. Și vino acasă. Alan te poate însoți. N-am să-l mănânc. Cu proteza asta nici să mușc nu pot. Vreau doar să-l cunosc.”
”Într-o oră suntem acasă.”
Nu-i făcuse bine. Îl încerca o greață ușoară. Ce era de făcut? Fata înflorea, și mai și mințea. Și-a adus aminte de ce-i spusese maică-sa. A căutat-o.
”Totul e ok. Da’ spune-mi, care-i adevărul cu bărbat-tău? A abuzat-o în vreun fel sau nu?”
”Nici vorbă, ți-am zis atunci că minte, ți-o spun și acum. E o mincinoasă. Așa a făcut și atunci, pur și simplu a plecat de acasă. Ca dovadă, tot așa a făcut și acum.”
”Hmm, bine. O să stau de vorbă cu ea.”
”Mi-e mi-a zis că s-a plimbat pe străzi să se mai limpezească la cap. Așa a fost?”
”Așa ceva, te sun.”
De cum l-a văzut l-a și plăcut. Un adolescent cu o statură frumos proporționată cu ochi vii, inteligenți, pătrunzători, inspira de departe încrederea că o să reușească în viață. Dar n-avea ce face, trebuia să i-o scoată pe nas.
”Vrei s-o inviți pe Lili în oraș, mai întâi mi te prezinți, îmi ceri permisiunea, și în niciun caz n-o faci în timpul școlii. Pentru asta există weekend. Nu te-ar fi costat nimic, decât ceva maniere și bunăvoință. Vreau să cred că ai din amândouă, da’ probabil c-ai avut un lapsus.”
”Îmi cer iertare.”
”Alan, ești iertat, dar cu domnișoara mai am de discutat.”
”Sigur. Ăă ... data viitoare o să vin aici.”
Rămași singuri, Marcu a scrutat-o cu atenție.
”Ai fost la el acasă?”
”Da.”
”S-a întâmplat ceva?”
”Nu ... chiar.”
”N-am nimic mai mult să-ți spun decât v-au învățat la școală. Dar îți cer să vorbești cu maică-ta. Poate ea să-ți spună mai multe, din experiență proprie. Cred că înțelegi ce vreau să zic.”
”Înțeleg.”
”Niciodată să nu mă mai minți.”
Nu i-a răspuns. S-a dus în camera ei și a auzit-o mai încolo vorbind. Nu se simțea bine. Avea arsuri și și-a luat o coajă de pâine.
”Iartă-mă,” i-a zis Lili de după ușă înainte de culcare.
Fusese și ăsta un soi de alinare.
După câteva zile și-a adus aminte de invitația la ziua lui Alan.
”Când e?” a întrebat-o pe Lili.
”Ăă ... nu știu.”
”Nu tu mi-ai spus că a invitat întreaga clasă?”
”Voiam să fiu singură cu el când părinții ar fi fost plecați de acasă.”
”Adică, o altă minciună.”
”Iartă-mă.”
”Ce alternativă aș avea?”
”Îl iubesc pe Alan.”
”La vârsta asta, mai degrabă ai iubi o pisică. Vrei una?”
”Nu, Marcu, îmi ceri să nu te mint, da’ când ți-o spun cum e, mă iei peste picior.”
”Bine. Îl iubești. Am înțeles. Probabil că nu-i nimic de făcut. Da’ el pe tine?”
”Mi-a zis că mă iubește.”
”Aha. Eh, luați-vă de mână. Dar de derivative nu te iert. Ai înțeles teorema lui Euler?”
”Am prins ceva. Legătura între integrale și derivate. Am învățat-o mecanic. Da’ ca să dau semnificație, îmi mai trebuie.”
”Păi așază-te să începem. Una leagă, și alta dezleagă.”
La discuția cu profesorii, aia de matematică i-a spus lui Marcu că Lili deja era la nivel de anul doi de facultate. Își pierdea vremea în clasă, n-avea ce s-o învețe. Notele la toate disciplinele erau stelare.
”Marcu,” l-a tras directorul de o parte, fata e material de universitate. Deja o putem recomanda la o facultate. Fiind școală specială, am mai avut cazuri. Dar vârsta e un impediment. Încă nu-s copți într-ale vieții suficient. Deliberați, și-mi spuneți.”
Lili cum a auzit a început să râdă.
”Și părinților lui Alan i-au spus același lucru. Da’ dacă el s-ar duce la computere, și eu în altă parte, ce ne-am face?”
”Dați cu capul de pragul de sus al ușii. Dacă ce vă ține legați e dragoste, răzbiți. Dacă nu, vă despărțiți.”
”Alan se poate muta aici?”
”Aici?”
”Avem apartamentul din subsol. Și mașina, tot nu te folosești de ea. O s-o folosesc eu.”
”Nici carnet n-ai.”
”Pentru cursuri trebuie să plătesc.”
”Pentru cursuri plătesc, cu mutatul aici, mă mai gândesc.”
Școala de șoferi a instruit-o bine. A luat prima categorie din prima. Da’ viața de cuplu la vârsta lor într-un apartament comun i s-a părut cam mult.
”Lili, sunteți prea fragezi. Trebuie să vă mai rodați nițel. Mai aveți un pic de răbdare. Facultatea nu-i chiar unt pe pâine. Aveți de tras din greu. Vedeți cum merge, și mai vorbim. M-am consultat cu părinții lui Adam. Suntem pe aceeași pagină. Nu pune botul și nu-ți lua mutrița asta bosumflată. E spre binele vostru.”
”De ce nu ne lăsați în pace? Ce aveți cu noi?”
”Avem, că vrem să reușiți în viață, nu să vă irosiți ca ceilalți. Poate nu strică ca din când în când să te gândești la maică-ta. Apropo, când ai sunat-o ultima oară?”
”Cred că trebuie să reformulezi. Când m-a sunat ea ultima dată?”
”Mă rog, cred c-ai recepționat mesajul.”
”L-am.”
Mergeau pe șaptesprezece când au nimerit între ăia de la optsprezece în sus. Alan urma computere. Lili își alesese economie. Nu i-a trebuit mult lui Alan să scoată porumbelul pe gură. Le-a spus alor lui că avea nevoie să stea în campus la cămin, că pierdea prea mult cu drumul. Părinții lui au tras alarma. Ăia doi voiau să stea împreună. Marcu le-a spus că nu putea susține financiar și căminul, și taxele de facultate. Ai lui Alan nu de bani își puneau problema. Dar oricum o întorceau, tot acolo ajungeau. Măcar să aibă copiii loc. Așa că le-au plătit un mic apartament, și abonamentele a-la-carte la cantină.
Veneau să-l vadă odată pe săptămână. Ultima oară l-au găsit în fotoliu. Părea că ar fi dormit. Dar s-au lămurit: dormea somnul cel veșnic pașnic și liniștit.
Îi lăsase ei tot. Maică-sa a întrebat-o dacă n-ar putea să stea în apartamentul din subsol.
”Cu Jean?”
”Jean nu mai e.”
”Când spui nu mai e, ce înseamnă?”
”L-am dat afară.”
”Sau te-a lăsat el?”
”L-am dat afară.”
”O să vorbesc cu Alan.”
”Ce-i treaba lui?”
”Ce facem, facem împreună.”
”Sunt maică-ta.”
”După acte, nu-i nimic de contestat. De restul, rămâne de discutat. Te sun când ajungem la o decizie.”
Alan s-a debarasat de problemă.
”E maică-ta, faci cum vrei.”
”Aș putea închiria pentru bani de buzunar.”
”Nu-ți ajunge alocația de la ai mei?”
”N-am zis asta.”
”E între tine și ea. Fă cum crezi.”
A acceptat-o pe maică-sa, cu contract stipulând c-ar elibera de bună voie la două luni de la avizare. Aia a semnat și s-a mutat în subsol. Însă subsidiile de la guvern n-acopereau nu chiria, pe care bineînțeles că n-o plătea, dar nici mâncarea. Trebuia să-și ia o slujbă, și zicea că-și căuta dar nu găsea. Lili dădea din colț în colț. Cum era să ia din alocația lui Alan ca să-i dea maică-si? Curând s-a lămurit că nici n-avea de ce. Hârburile de mașini începuseră să staționeze din nou pe alee în fața casei. S-a făcut că nu le vedea.
Abia începuseră al treilea an de facultate când amândurora li s-au oferit înrolarea în respectivele programe de doctorat. Asta era într-adevăr ceva excepțional. Începeau din semestrul de iarnă. Pentru merite, ai lui Alan le-au oferit o vacanță în Alpi. S-au întors îndrăgostiți de peisaj. Da’ după ce începuseră toceala, le rămăsese totul ca un vis aburit de iarnă.
Doctorandul care-i ținea seminarele Lili-ei la macroeconomie începuse să-i facă ochi dulci. A chemat-o la el în office-ul de la ultimul etaj chipurile să-i arate o alternativă la rezolvarea unei probleme. Da’ în timp ce-i arăta, ăla încerca să-i atingă mâna. Asta s-a eschivat, și i-a povestit lui Alan. Ăsta a luat foc. L-a pândit p-ăla la ieșirea din clădire seara, și ce s-o fi întâmplat, Lili n-a aflat, dar Alan s-a ales cu un ochi umflat. A băgat la cap. Când s-a mai repetat cu un altul, a ținut în ea. Bărbații ăștia, cu sau fără doctorat, se trăgeau din neamul lui Neanderthal.
La post doctorat șansele le-au surâs să fie amândoi primiți la Stanford. Avuseseră fiecare câteva oferte, dar asta fusese singura care să-i țină împreună. Deși erau pe salarii de cercetători, ai lui Alan continuau să le dea diurnă. S-au văzut în bani și și-au cumpărat mașină. Vechitura lui Marcu o vânduseră pe o sută cincizeci de dolari unui student din primul an.
Primeau oferte de catedre, dar ca să fie împreună, au acceptat la Princeton, fiecare ca profesor asistent. Și de aici a început bâlciul, pentru ea, nu pentru el. A pus-o dracu ca în afara notelor de curs să spună audienței că subsecventele mișcări pentru drepturile femeilor de la căderea Bastiliei au fost deturnate după al doilea război mondial de lăcomia asociațiilor corporatiste care văzuseră oportunitate în lărgirea forței de muncă cu costuri salariale reduse. Așa s-a ajuns că drepturile de astăzi ale femeii-s astfel modelate să satisfacă curba maximizării profitului de firmă. Procesul n-a fost natural, ci impus prin legiferare de către elite politice la cererea sponsorilor, adică a corporatiștilor. Ca urmare, țesătura socială, așa cum era, se destrăma. Întreaga familie ajunsese să muncească pentru aparența unei vieți mai confortabile. Copiii rămâneau de capul lor tocmai buni de a li se împuia capul cu doctrine ‘novatoare’ care să-i rupă de tradiții și cultură și să-i transforme în consumatori fervenți și alegători cuminți. Că înainte fusese rău, da, dar nu-și imaginaseră cu ce în fapt se aleseseră. Ingineria socială-i periculoasă. Intervenția poate duce la rezultate neanticipate. Cale de întoarcere nu-i, și singura speranță rămânea de a se cotii cândva în viitor, de s-ar mai putea.
Organizațiile studențești din campus au reacționat ca arse. Au urmat condamnările în public, și au cerut conducerii destituirea profesoarei. N-au dat-o afară, că n-aveau temei, dar i-au cerut demisia.
”Luptă,” i-a spus Alan, ”ai un contract, și dreptul la opinie.”
Consilierul juridic i-a zis cam același lucru, dar i-a nuanțat-o altfel:
”N-ai încălcat nicio lege, dar amfiteatrul va rămâne gol. Cui mai predai? Și n-ai susținerea nici măcar al corpului profesoral. Practic, nu-ți rămâne de făcut nimic altceva, decât dacă vrei să întinzi scandalul să nu mai găsești catedră la nicio universitate americană. Sfatul meu e să-ți dai demisia și să aștepți până se pune praful peste tot ce a fost ca să aplici pentru ceva similar în altă parte. Dar înainte s-o faci, negociază cu rectoratul să nu te sancționeze administrativ, și pe cererea de demise drept cauză să fie menționate motive personale.”
N-avusese încotro și a urmat sfatul ăluia. Acum stătea în apartamentul din cămin și tăia frunze la câini. A rămas surprinsă însă că mulți alții o căutau, tot felul de organizații care mai de care mai de dreapta. Nu-i putea suferi, și i-a tratat cu flit. În afară de Alan, nu se mai apropia nimeni de ea. Devenise pentru toți o Paria, și o știa. Da’ cei de la University of Toronto au vrut-o.
‘Va trebui să-i oferiți și lui Alan o poziție echivalentă cu ce are,’ le-a cerut, ‘altfel nu vin’. După un schimb de emailuri peste vară, U of T s-a decis că nu-i putea oferi decât ei poziția, nu și lui. Alan s-a resemnat. I-a spus că nu putea refuza ea catedra doar că nu-i oferea și lui una. Aveau într-un fel să se descurce. Și s-au descurcat, mai ales el. După primele două semestre, s-a încurcat cu o studentă. Lili a rămas împietrită când i-a spus-o.
”Alan, cum să-mi faci așa ceva?”
”Îmi pare rău, dar e ce e.”
Și cu asta și-a pus palma în fund și a plecat. Lili a udat fața de pernă noapte de noapte, pentru o săptămână întreagă. Ce-și dorea era să se deschidă pământul s-o înghită.
La douăzeci și șapte de ani își avea catedra ei la departamentul de economie din Toronto University, era singură, și ocolită de toți. Femeie anti feministă, părăsită de un geniu în computere de la Princeton, și a cărei mamă era curvă. Se știa tot. Fiind vorba de cancanuri, informația circula liber. Dar expunerea academică îi era cristal de clară, și cercetarea fundamentată temeinic pe teorie solidă, incontestabilă. Pentru universitate era un giuvaer care promitea proeminență. Dar sieși nu-și promitea nimic. Era cu totul insensibilă și introvertită. În afară de muncă nu mai știa altceva. Se înregimentase stării de auto supraviețuire. Alte interese n-avea. Și nimeni nu se putea apropia de ea. Respingea apriori tot ce n-o privea.
La mormântul lui Marcu lăsase un buchet de flori. Sigur că el nu mai era, dar din când în când se ducea să-și aducă aminte de cum îi transmisese obsesia pentru geometrie, logică și filozofie matematică de pe când era o fată căreia nici ciclul nu-i venise încă. Îi fusese cu mult peste un tată sau bunic, îi fusese mentor, și-l respectase cu toate că-l mai și mințise câteodată. Ca să minți trebuie să ai imaginație, i-a zis Marcu, și avea dreptate. Avea dreptate în toate. Și îi lipsea. Dar mai mult și mai mult îi lipsea Alan. În alt fel, romantic. Îl iubea, și nimic n-o putea consola. Era însă ce era, nu?
Când s-a trezit cu el în ușa larg deschisă de la office-ul ei a luat alură de rocă dură.
”Lili, am greșit. Dacă mă mai primești, vreau cu tine,” i-a zis Alan ca pe o poezie recitată din minte.
O pritocise îndelung, pesemne.
”Ia un loc,” l-a invitat glacial, fără vreun gest măcar.
S-a așezat, dar prea era deștept să mai fi spus ceva. O aștepta pe ea. Da’ și ea, prea era deșteaptă să-i răspundă cu ceva. Așa că s-au privit din ochi, pe tăcute, cu ușa deschisă dată de perete și lume vânzolindu-se pe culoar.
”Mi-au oferit catedră aici. N-am acceptat încă.”
”N-o să fie cum a fost,” i-a zis Lili în cele din urmă.
”Am un apartament în Princeton. Îl vând și aș putea cumpăra unul aici. Ce zici?”
”Casa mea e la Marcu.”
”Am un container cu lucruri. Dau adresa lui Marcu?”
”O mai știi?”
”Sigur.”
”Dă-le-o.”
”Stau la hotel. Îmi aduc lucrurile la tine. Te aștept acolo. Da’ n-am cheie.”
”E aceeași.”
”O fi, da’ n-o mai am.”
”Ia-o p-asta și nu mă încuia pe afară.”
Alan plecase. A vrut să-și reia lucrul, dar degetele îi băteau aiurea în tastatură. S-a dus să-și umple cana cu cafea. Un coleg în fața ei făcea același lucru. Da’ îi lua timp. Punea unul după altul pliculețe de zahăr peste cappuccino. Și-a adăugat și lapte. Abia atunci a văzut-o pe Lili așteptându-l să termine cu preparațiile.
”Scuză-mă,” i-a zis și s-a tras într-o parte, amestecând conținutul fierbinte cu un bețișor de plastic,” n-am realizat că aștepți la cafea.”
”Credeai c-aștept autobuzul în stație?”
”Nu credeam nimic, că nu te-am văzut. Și nu-i nevoie să fii acră cu mine. Sunt de părere că unghiul din care privești are merit și ar trebui dezbătut, nu îngropat și în niciun caz blamat. Da’ cum nu intră în sfera cercetărilor mele, mă abțin să pun subiectul pe tapet.”
”Nu-i nimic de discutat. Nu intră nici în sfera mea de cercetare. A fost doar o opinie pe care bine ar fi fost să n-o fi făcut publică.”
”Înțeleg. Dar dacă ne pliem după ‘politica corectă’ a ăstora, ne închidem singuri orizontul.”
”Asta-i cercetarea, explorarea dincolo de frontiera cunoașterii.”
”Frumos spus. Dacă termini cu făcutul cafelei, ne-am putea așeza să continuăm discuția.”
”Am și terminat. La mine ține puțin. O beau neagră.”
”Hmm, mie-mi place dulce.”
Două ore mai încolo, conversația continua. Diferențe erau, dar se puteau nivela. Și el făcea eforturi.
”Știi, până să vii, situația ta a fost discutată în consiliul profesoral. Ghici cine ți-au fost cei mai ardenți susținători? Femeile. Or fi știind ceva. Dar tot ce am aflat sunt din șoaptele aduse de vânt. Ce ai spus de fapt?”
I-a povestit cum a fost, reacțiile, și consecințele.
”Că se întâmplă în sfera politicului, nu mă miră. Dar în mediu academic, este o rușine.”
”Rușinea cui?” l-a întrebat Lili, ridicându-se, ”unde-i bariera? Tentaculele politicului își fixează ventuzele pe victime. Și noi toți asta le suntem, victime. Nu scapă nici struțul de-și ascunde capul în nisip.”
”Aș vrea să mai vorbim, dac-ai putea.”
”Încă pot să dau din gură.”
”Atunci rămâne stabilit.”
Când a ajuns acasă, Alan era deja instalat.
”Nu aici Alan, în celălalt dormitor.”
”Puteam rămâne la hotel.”
”Din partea mea, ești liber.”
”Fii rezonabilă.”
”Tu ai fost? ... Îhî, nu cred.”
”Dacă mă primești, primește-mă, nu mă ține la ușă.”
”Alan, de iertat nu te pot ierta, asta să-ți intre în cap. Poate c-aș putea să te accept îndărăt, nu știu. Încă dezbat în mine să înțeleg ce vreau să fac. Până atunci, fie treci printr-un proces de penitență, fie te duci de aici. Asta-i tot ce-ți pot spune pentru acum.”
A ales penitența. Dimineața a pregătit ochiuri cu șuncă pentru amândoi. I-a bătut în ușă:
”Dacă poți coboară, că se răcesc ochiurile.”
N-au vorbit, și s-au despărțit ca doi străini. O gioarsă de mașină era lăsată pe peluza din fața casei. Mai încolo a sunat-o pe maică-sa:
”Spune-le clienților ca mașinile să nu le lase pe iarbă, că mi-o strică.”
”De unde să știu eu unde și-i le lasă? Eu sunt înăuntru. N-ai găsit de ce să te legi?”
”Le spui. D-aia avem alee. Nu să-mi strice gazonul.”
”Da’ mașina care-i acum n-o știu.”
”E Alan cu ea.”
”Aha. S-a întors? Bine pentru tine. Poate te face să mai zâmbești și tu.”
Oare? Ce era să facă cu el? Îi lipsea, dar când se gândea la ce-i făcuse, nu-l mai voia. De fapt, nu știa. Lăsa lucrurile să curgă după cum le venea.
Unele studente o provocau. Nu înghițea momeala. Urma litera cursului. Era urmărită cu suspiciune, dar în următorul an și-a avut proprii doctoranzi. Erau trei băieți. Nicio fată nu se înrolase la ea. Fie de frică, fie că nu înțelegeau. Anatema o avea pusă. O urmărea oriunde se ducea. Numai că între colegi, unii se încălziseră către ea. Și cel care făcea efortul nu era Lili, ci Iuri, colegul de catedră. Deveniseră apropiați. Iuri avea nevastă și doi copii mici, și într-o zi a invitat-o cu Alan la un barbecue în curtea din spatele casei. Avea o piscină largă și copiii cu colaci se bălăceau împroșcând cu apă.
”Îmi pare bine să vă cunosc,” i-a întâmpinat Hilde zâmbitoare, ”Iuri îți prepară un cocktail, iar ție Alan, un scotch? Nu vrei să-ți alegi?”
Erau deschiși și veseli. O familie fericită, și când au ajuns acasă, pentru prima dată de la despărțire, Alan cu Lili s-au drăgostit.
”Nu te culca pe o ureche, că nu ești iertat,” i-a șoptit Lili după suspine de prea bine.
Din neatenție, a rămas însărcinată. Era îngrijorată. Din subconștient veneau semnale controversiale. De ar fi fost să-l lase, i-ar fi fost numai al ei, sau al amândurora? Câtă bază mai putea pune pe Alan? Maică-sa? Exclus. Cariera ei? Avea dreptul legal, cu greu obținut de mișcarea feministă, să stea un an acasă cu copilul gata născut. Dar doctoranzii? Îi lăsa în ploaie? Se simțea ca prinsă în menghină. Dar cu Alan trebuia să vorbească.
”Alan, sunt însărcinată.”
”Cum adică?”
”Ce nu ți-e clar? Probabil că o să am un copil.”
”Ăă ... ești sigură?”
”Sunt, că altfel nu ți-aș vorbi.”
”Da’ de când știi?”
”De dimineață.”
”Dimineața asta?”
”Da. Are vreo importanță?”
”Ai fost la doctor? De unde știi?”
”Am făcut pipi pe un stick. Testul a ieșit pozitiv. Și ca să te scutesc să mai întrebi, l-am repetat de trei ori la rând.”
”O să avem un copil?”
”Eu o să am. De tine, nu știu.”
”Cum adică? L-ai făcut cu altcineva?”
”Unde ți-e inteligența? De ar fi să fie, tu ești tatăl biologic.”
”Deci, aș fi tată?”
”Eu pe tatăl meu biologic nu-l știu, și nici mama nu-l știe. Așa că se poate și fără.”
”Ăă ... dar e grozav. Sunt tată.”
”Asta rămâne de văzut.”
”Ce-i de văzut? Mărită-te cu mine.”
”Nu. Îți las toată libertatea. Nu te leg. Vrei, stai, nu, poți pleca când vrei.”
”Nu mă ierți, nu?”
”Nu.”
”Ce vină are copilul?”
”Niciuna. Stai, are tată, nu, n-are. Nu-i o nenorocire.”
”Ești crudă.”
”Nu te alung, dar nu te țin. Ți-am spus doar ca să știi.”
I-a spus lui Iuri.
”Va trebui ca cineva să preia doctoranzii exact în stagiul în care-și pregătesc dizertațiile. Ce zici să fac?”
”Îi iau eu, de m-or accepta, și tu vei putea să le urmărești progresul de peste umărul meu. Aranjamentul ți se pare fezabil?”
”Îți mulțumesc.”
Când s-a născut, băiatul semăna supărător de mult cu taică-său. Parcă era Alan II. Și așa i-a pus numele. Alan n-a avut nimic de comentat, dar în sine plesnea de mândrie. Poate-l ierta. A cert-o din nou de nevastă, cu ea ținându-și bebelușul la piept.
”Un Alan mi-e suficient,” i-a întors-o Lili, obosită moartă.
Maică-sa se oferise să-i ajute, dar Lili n-a lăsat-o nici să se atingă de copil. Da’ se apropia anul, și soluții încă nu găsise. Filipineza care le făcea menajul nu era calificată. Părinții lui Alan s-au oferit, adică bunică-sa, că bunică-său strâmba din nas ori de câte ori îi schimbau scutecele. Așa că înainte să plece la facultate Alan îl lua pe Alan II și-l lăsa la ai lui, iar de luat, îl luau îndărăt seara, care cum ajungea mai repede. Flăcăului părea să-i fi priit aranjamentul, că avea capul ca o bilă, mutră veselă și mulțumită, și bolborosea necontenit ca o elice stricată sub apă.
Lili înregistra un fenomen inedit. De când se știa că era mămică, fetele o căutau să se înroleze la programul ei de doctorat. Și-or fi spus că era Madona, da’ nu le-a trebuit mult să se deștepte că la Lili nu era picnic. Le freca de uitau să și mănânce. Una chiar a renunțat. Când celelalte au fost admise toate în facultăți din Ivy League la post doctorate, s-a rugat de Lili s-o primească înapoi.
Alan II promitea de mic. Prindea din zbor ce i se spunea, doar că era zvăpăiat, nărăvaș și de-a dreptul rebel. Se certa cu taică-său. Avea audacitatea s-o contrazică pe maică-sa. La cinci ani, se comporta ca unul de opt. Și Lili cam bănuia de ce. Bunică-sa îl lăsa să-și facă de cap, iar bunicul nu era interesat. Așa că a pus piciorul în prag și l-a dus la grădinița universității. O fi urlat o săptămână după ei așa cum i se spusese, dar cum nu era de față, putea face față. Îl lua Alan la cinci, îl lăsa la ai lui, și se întorcea la facultate. Seara se ducea Lili să-l ridice de la bunici, ca peste jumătate de oră să-l culce. Cam la atât se reducea interacțiunea cu fii-său în timpul săptămânii. Da’ în weekend era calvar. Fiecare avea de lucru, și se certau care să se țină după coada năzdrăvanului. Până la urmă au ajuns la o înțelegere: sâmbetele petreceau împreună în trei, duminicile, pe rând, una da, una ba. De când cu grădinița, nichipercea primise o doză de disciplină. Învățase să-și citească cărțile lui cu broaște țestoase. Da’ laptopul lui Alan era mai interesant. Îl deschidea singur, da’ nu trecea de recunoașterea facială. Numai că a învățat să intre în BIOS. L-a făcut praf de câteva ori de mânca taică-său chibrituri să-l refacă. Maică-si îi strica graficele și diagramele de câte ori îl lăsa în pauză. Până la urmă l-au liniștit. I-au dat un laptop mai vechi. Și nu le venea să creadă. Ăsta dibuise de unul singur programul de pictură și desena ... ceva ce semăna a caracatițe. După un timp sistemul de operare a înțepenit. Taică-său i l-a reinstalat, lângă el cu Alan II căscând ochii cât cepele. A doua oară și-i l-a reinstalat singur, și a cerut și conexie la internet. Aici i s-a înfundat. N-a primit ce a vrut și a dat cu laptopul de pământ. S-a crăpat ecranul, dar drept pedeapsă, i l-au lăsat să se folosească de el așa cum era. Pentru un timp.
Alan terminase de scris al doilea curs în inteligență artificială. Cărțile s-au vândut pe Amazon la o rată cu care editorul nu făcea față. A fost un succes care a răsunat în toate universitățile nord americane. Invitațiile la tot felul de conferințe și simpozioane se țineau lanț. Dar dintr-un motiv greu de deslușit, refuza cu asiduitate orice participare.
”De ce nu te duci?” l-a întrebat Lili, ”astea-s prestigioase în domeniul tău.”
”Doar dacă vii cu mine.”
”Când s-o fac? Mă vezi că stau?”
”Altfel nu merg.”
N-avea sens, până când a dat un sens. Fosta lui studentă și iubită era invitată la aceleași evenimente. Ajunsese profesoară la Princeton, în locul lui. Și poate că el plecase de acolo tocmai ca să-i facă ei loc. Pusă așa, chiar făcea sens. Nu pentru ea venise, ci pentru aia. Dar nu putea dovedi. Așa că a ținut-o în ea. Numai că romantismul ei era tocmai bun de spălat podeaua. Invitată la o sesiune de comunicări la Stanford, Iuri, care avea și el de prezentat o lucrare în econometrie, o lăsase pe Hilde acasă ocupată cu reparații. Lili s-a neliniștit. Dacă i-ar fi făcut vreun avans, ce era să facă? Nu i-a făcut, și s-a dovedit a fi fost un gentleman desăvârșit. De atunci s-a simțit confortabilă însoțită de el, cu sau fără Hilde.
”Pe mine nu mă inviți niciodată să vin cu tine,” i-a reproșat Alan.
”Și cine să aibă grijă de Alan II?”
”Ai mei.”
”Nu-i domeniul tău, te-ai plictisi.”
”Asta-i la latitudinea mea să decid.”
”Stau destul acasă cu tine, vreau din când în când un respiro.”
”Și mi-o arunci așa în față?”
”Da’ tu cum ai făcut? Mi-ai spus ‘pa’ și m-ai părăsit. E adevărat, te-ai întors, dar nu pentru mine. Ai plecat de acolo ca să-i faci ăleia loc la catedra care a fost a ta. Am țintit bine?”
”Ce am făcut? Loc? Înțeleg. Degeaba ți-aș spune că nu. Tu zici ‘da’ și o s-o ții pe a ta. Am rupt relația înainte de a mă întoarce la tine. De ce? Ghici. Da’ nu contează, că tot nu dai doi bani pe ce-ți spun eu. Nu pot să-ți cer iertare la culcare în loc de rugăciune. Dacă asta vrei, nu e. Vreau să-i fiu tată lui Alan II și ție soț. Dar văd că nu se poate. Intransigența nu-i virtute. O să fac aranjamente să dispar din viața ta.”
”Și a lui Alan II? E legat de mine. Te debarasezi de amândoi?”
”Ce vrei de fapt?”
”Să recunoști. Te-ai îndrăgostit de aia într-atâta că ai renunțat și la catedră pentru ea. Nu pentru mine ai venit, ci pentru ea. Ce-i să iert? Că o iubești? O iubești, asta e. Dar nu-mi spune că mă iubești pe mine. E o minciună, și o știi prea bine. Asta nu ți-o iert, nu că o iubești pe ea. Nu-ți sunt acoperământ sub care să suspini după aia. De ce v-ați rupt, nu mă privește. Și într-adevăr, doi bani nu dau pe ce-mi spui, că-s nimic alta decât minciuni.”
”Am o conferință în San Diego. Vii cu mine?”
”Când e?”
”Într-o lună.”
”Mă mai gândesc.”
”Trebuie să confirm.”
”Ți-a intrat pe o ureche și ți-a ieșit pe alta. Ok, am să vin. Am s-o întâlnesc acolo?”
”Va fi acolo, probabil. Materialul l-a trimis.”
”Merg.”
Era una mărunțică și prăpădită. Avea siluetă, dar era ștearsă. De ascultat la dizertația ei, îi era peste poate. Nu înțelegea nimic. Da’ o scruta cu obstinație. Avea o inteligență vie, nimic de zis, și poate că în felul ei era și drăguță. Mă rog, putea spune că oarecum era, dar nu să cazi pe spate, nici vorbă. Da’ cum de căzuse Alan? Ce avea aia, și ea nu? Ba mai era și șleampătă. Cum era aia să vii la vorbitor în fața audienței în șlapi? Da’ și altele erau tot așa. Computeriștii ăștia n-aveau maniere. Ar fi putut opta și ea pentru software, da’ Alan era mai bun ca ea, și asta nu-i convenea. D-aia-și alesese economia. Ca să nu fie competiție între ei. A ieșit însă altceva, ceva ce nu putea repara. Sau poate putea, dar ... oare îl putea ierta? Tot disecând-o, aproape că-i venea să-l compătimească pe Alan. Câtă prostie pe capul lui să se încurce cu una ca aia?
Dacă s-ar fi lăsat pe mâna lui n-ar fi întâlnit-o în veci. Așa că la recepție, cât el era ocupat cu unii, s-a ridicat și s-a dus țintă la ea.
”Sunt Lili,” i-a spus de parcă aia ar fi trebuit să ia poziția de drepți în fața ei.
”Sunt Kate.”
”Ți-am ascultat prezentarea.”
”E mai degrabă de specialitate.”
”Nu-s chiar afonă.”
”Multora nu le place cum sună ‘artificial intelligence’ dar noi pariem ca fiind pasul următor în computere. Cercetările lui Alan sunt dintre cele mai avansate. S-a poziționat ca fiind o celebritate în domeniu.”
”S-a poziționat de a plecat de la voi ca să-ți lase catedra liberă.”
”Nu vrei să ne retragem într-un colț să vorbim nestingherite?”
”Era să-ți propun.”
În picioare retrase lângă bar se studiau, Lili gata să-și susțină atacul, Kate să se apere.
”Lili, nu știu de ce a plecat. M-a părăsit brusc, fără să-mi fi dat vreo explicație. N-am primit-o nici în ziua de azi. Dar în lipsa uneia, tot ce m-a dus mintea este că într-adevăr a vrut îndărăt la tine. Iar catedra oricum nu mi-o putea da el, ci departamentul.”
”Vrei să-mi spui că n-ai avut recomandarea lui?”
”Mi-a fost profesor. Am avut și recomandarea lui. Dar este o chestiune strict academică. N-a avut legătură cu ... legătura noastră. Cred că asta realizezi.”
”Asta-i ceva ce nu realizez.”
”Nu mă acuza c-aș fi fost o profitoare. N-am plănuit nimic, n-a fost nicio schemă la mijloc. Nici n-aș fi acceptat. Și nu mi-a făcut nici cea mai mică aluzie c-ar fi avut în cap așa ceva. Tot ce mi-a zis a fost, din senin, că se întoarce la tine. Ei bine, m-a rănit și am plâns. Nu făcusem nimic s-o merit. Asta-i tot ce a fost. Dacă-ți sună a iubire adâncă pentru care să-și sacrifice catedra, să-mi spui, că mie nu așa îmi rezonează.”
”Ați corespondat de atunci?”
”Niciodată. Nici când ar trebui, că doar lucrăm în aceeași sferă, dar nu. Și nici n-a participat la nimic. Acum l-am văzut pentru prima oară. Oricum, la mine ușa e închisă. El a închis-o, și rămâne așa. De asta poți fi sigură.”
”Ești singură?”
”Nu. Cel lângă care stau e soțul meu. E doctor neurochirurg, știe toată povestea, și nu-i pasă. Eu am trecut peste. Poate e timpul ca și tu să pui deoparte ce a fost. Da’ n-am să-ți dau eu sfaturi. Te privește.”
”L-ai iubit?”
”Da, cum se iubește.”
”Îl mai iubești?”
”Am un soț și un copil. Am pe cine iubii. Îmi sunt de ajuns.”
”Într-un final va trebui să colaborați. Cum o să faci?”
”Mi-a fost mentor și iubit. Îl admir, fără însă a-mi mai fi iubit. Soțul are încredere în mine. Și pentru mine, încrederea e tot ce e. N-am de gând s-o încalc, orice ar fi.”
”Îmi pare bine c-am avut discuția asta. Limpezește întrucâtva apa.”
”Pot să te întreb ceva?”
”Zi.”
”De mine a spus ceva?”
”Nimic. Nu l-am întrebat, și nici nu mi-a spus ceva. Dar de mine?”
”Niciodată.”
”Nimic?”
”Nimic.”
”Hai îndărăt la masă.”
Cele două s-au mai întâlnit. Stabiliseră un soi de toleranță una față de cealaltă. În traducere liberă, nu și-au mai scos ochii. Lili l-a lăsat pe Alan să fie ce voia el, tată și surogat de soț. Când în fine a acceptat să-i fie formal soție, Alan II împlinise zece ani și deja rupea câte ceva în două limbaje de programare. Călca pe urmele lui taică-său, nu al ei. Da’ nici așa nu era rău, și o recunoștea. Durea un pic, da’ bărbații erau ce erau. Mai mult decât puteau da, n-aveai ce le cere, mult sau puțin.
Michael V. Magharian
Toronto , Iulie 2023
|
Michael V. Magharian 7/18/2023 |
Contact: |
|
|
