Dragoste de Cernăuți
“Uneori soarta te poate proiecta pe meleaguri, pe care nici nu visai să le cunosti vreodată”.
Nicolae absolvise „Filozofia”, dar exact în anul terminării studiilor, începu criza, o criză financiară si economică care afecta întreg mapamondul, prin somaj, falimente, datorii si tulburări sociale. Războiul mondial sărăcise mult populatia. Titratii, spuma intelectualitătii era cea mai puternic marcată. Dar situatia cea mai tragică o aveau proaspetii absolventi de universităti, care la terminarea studiilor îsi vedeau toate visurile si aspiratiile spulberate. Pentru un post de portar se prezentau la concurs un absolvent de medicină, unul de litere, un inginer si un licentiat în drept. Dacă l-ar fi ascultat pe tatăl său, preot în sat, Nicolae ar fi avut mai multe sanse. Dar atunci când a mers să se înscrie la facultate, si-a luat dosarul de la teologie, unde-l înscrisese părintele său si l-a depus la filozofie. Acesta era domeniul pe care dorea să-l studieze si pe acesta l-a urmat.
Pe stradă Nicolae se întâlni cu un cunoscut.
- Mai avem o sansă! Am auzit că se fac angajări în armată. Hai să încercăm si noi! O ofertă mai bună nu avem! îi spuse tânărul.
- Si unde trebuie să mergem? întrebă Nicolae.
- Ne întâlnim mâine la zece, în fată la Universitate. Să fii pregătit! îi spuse tânărul.
Nicolae se întoarse acasă rapid. Era Ajunul Bobotezei. Involuntar, amintindu-si de copilărie, începu să cânte cântecele bisericesti, pe care le ascultase din fragedă pruncie si care i se păreau atât de familiare. Nicolae avea si o voce frumoasă. În curte, proprietăreasa începu să-si facă semnul crucii cu evlavie. Emil, medicinistul începu să râdă.
- Dar ce faci coană Matilda, de te închini asa cu foc?
- Păi e Bobotează si vine părintele! Ce, nu-l auzi? spuse femeia.
- Ha, ha, ha! râse cu foc Emil. E Nicu, coană Matilda, este Nicu, colegul meu de cameră! continuă el conversatia.
- Cum? Dar cântă asa frumos! Ce voce are! se miră Matilda.
- Nu stii că tatăl său este preot? De aceea stie toate cântările bisericesti la perfectie! explică tânărul.
- Păi si de ce nu s-a făcut si el preot? întrebă femeia.
- N-a vrut, n-a vrut coană Matilda! răspunse tânărul. Fiecare cu vocatia sa!
Cu constitutia sa sportivă si structura atletică, a doua zi, Nicolae a fost primit imediat în armată. Îsi rezolvase astfel problema cu serviciul. Nu asa cum îsi dorise, dar în conditiile crizei era singura rezolvare posibilă, pentru el. În ceea ce priveste filozofia, putea să o studieze în continuare, în timpul liber. Si când vor apărea conditii mai favorabile, va deveni profesor, asa cum îsi dorise. Până atunci putea să citească multe cărti si să scrie, cum era obisnuit încă de pe băncile scolii. Scrisese chiar o monografie originală a satului său, prima de acest fel, după ce se documentă foarte serios. Asezarea fusese întemeiată de pandurii lui Tudor Vladimirescu când s-au retras, după înfrângerea suferită.
Literatura rămăsese în continuare pasiunea lui Nicolae, mai ales că, din timpul facultătii studiase singur toate cărtile si cursurile prietenului său cel mai bun, Liviu, student la litere. Toate studiile de critică literară, de teoria literaturii, Nicolae le lecturase cu pasiune. Mergea chiar la cursuri, la Universitate, cu Liviu, să audieze prelegerile deosebite, tinute de profesorii universitari.
Viata în armată nu era usoară pentru un om învătat cu studiul. Dar firea sportivă a lui Nicolae, îl făcu să treacă peste impedimente. În unitate, colegii aflară de pregătirea lui superioară. Multi îl invidiau. Bârfele ajunseră chiar la urechile comandantului. Om cult, Berezoianu, îl chemă urgent la el.
- Bratule, este adevărat că tu ai făcut filozofia si stii si greaca veche?
- Da, domnule colonel, răspunse Nicolae.
- După amiază, te prezinti la mine acasă. Esti invitat la prânz! E ordin! spuse zâmbind Berezoianu.
Bratu veni timid la colonel acasă. După prânzul copios, colonelul îl chemă în biroul său.
- Vreau să discutăm despre noile aparitii editoriale! îi spuse acesta. Tu ce părere ai? Ce carte nou apărută, ti s-a părut mai interesantă?
Si dezbătură apoi, ore întregi, teme din literatură, artă, filozofie.
- Mi-a făcut deosebită plăcere să conversez cu tine! La revedere! îi spuse la plecare, lui Nicolae, colonelul. Dar nu uita! Aici, esti domnul Bratu, filozoful, la unitate esti Bratu soldatul!
În vară, Nicolae ajunse cu batalionul în Cernăuti. Orasul era de o frumusete stranie, situat pe frumoasele coline ale Carpatilor, pe malul râului Prut. I se spunea „mica Viena”, o denumire meritată pe deplin. Cu o istorie si o poveste fascinantă, fermecătorul oras era capitala Bucovinei si reprezenta unul dintre cele mai importante centre urbane din România. Cernăutiul a înflorit sub habsburgi si a crescut de la un mic oras de provincie într-un centru plin de viată si diversificat etnic prin comert, mestesuguri, cultură si educatie. Cu un trecut si traditii comune, arhitectii austrieci si cehi, au transformat Cernăutiul într-un oras modern.
Nicolae a fost imediat fermecat de oras, care era un loc modern, plin de fumuseti naturale si cu o arhitectură interesantă, cu multe monumente fascinante, sculpturi atrăgătoare, parcuri verzi si piete primitoare. În Cernăuti întâlneai toate stilurile arhitectonice care au existat în ultimele secole în Europa. Ca vesnic iubitor de artă si frumos, Nicolae adora să parcurgă pe jos străzile întortocheate ale Cernăutiului, să observe stilurile, de la empiricul din perioada împăratului Napoleon, la liniile melodioase ale barocului clasic. Admira clădirile în stil neobrâncovenesc - o continuare a modernismului austriac - ca biserica Sfântul Nicolae, lăcas în a cărui compozitie ornamentală, acest stil se împletea armonios cu unele elemente din Renaissance-ul italian si cu procedee specifice românesti. Clădirile în stil brâncovenesc si neoromânesc le-a recunoscut usor după frumusetea si ornamentele care aminteau de podoabele portului popular românesc, de straiele tăranilor din satul său dar si după coroanele masive si semirotunde, care le uneau. Clădirea impunătoare a Primăriei a fost construită în Piata Centrală a Cernăutiului în 1847, în stilul clasicismului târziu. Din Piată, de-a lungul străzii Română, la o mică distantă, Nicolae văzu clădirea bisericii greco-catolice, construite în 1821 în stil empiric. Cele mai noi constructii erau cele realizate după războiul mondial ce se încheiase, de către firmele franceze, în stilul art deco.
Nicolae era încântat de minunătiile Cernăutiului, care nu puteau fi admirate nicăieri în altă parte a Europei. În fata sa defilau peste o sută de zei si zeite greco-romane sub formă de basoreliefuri, sculpturi bombate, mozaicuri etc. Si tot atâtia lei, păsări, serpi. Constată că, centrul vechi al Bucurestiului era doar o tentativă provincială pe lângă statura imperială a clădirilor arhitectonice din Cernăuti, adevărate amprente ale istoriei fabuloase, chiar dinainte de secolul de dominatie habsburgică, cel mai marcant pentru el. Nicolae citise că prima atestare documentară a asezării, a reprezentat-o un hrisov emis de Alexandru cel Bun.
Prima clădire din Cernăuti, pe care a dorit să o vadă Nicolae a fost Universitatea „Regele Carol l din Cernăuti”. Constructia era o bijuterie construită în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pe unul din cele mai înalte dealuri ale orasului. La înfiintarea sa, în 1875 se numea „Universitatea Franz Josef" si era o institutie de învătământ superior renumită în tot Imperiul Austro-Ungar. Nicolae stia din cărti că parlamentul austriac a aprobat în 1872 înfiintarea Universitătii Maghiare din Cluj, iar la 20 martie 1875 a hotărât înfiintarea unei Universităti Germane în capitala Bucovinei. Scopul înfiintării acestei institutii superioare de învătământ la Cernăuti era în primul rând de propagare a limbii, culturii si stiintei germane în această parte a imperiului.
Bărbatul observă că, ori de câte ori întorcea privirea, străzile Cernăutiului dezvăluiau cele mai neasteptate detalii arhitecturale. Fosta Mitropolie Ortodoxă a Bucovinei si Dalmatiei se distingea însă printre clădirile istorice cu caracter religios din Cernăuti precum biserica catolică, biserica Iezuitilor, biserica greco-catolică, biserica protestantă sau templul si sinagoga. În Cernăuti, oras cosmopolit, al unui amalgam de culturi si religii, în care locuitorii învătaseră singuri cum să convietuiască pasnic si să se respecte reciproc, toleranta era nu numai un simplu cuvânt. Românii, evreii, germanii, polonezii, ucrainenii, armenii si alte minorităti convietuiau împreună pasnic. într-o atmosferă spiritual, antrenantă si efervescentă. Nu existau idei preconcepute, ură de etnie sau religie între locuitorii săi.
Mitropolia, - asemănătoare unui castel, datorită portilor cu ziduri înalte de trei metri si a clădirilor sale din cărămidă, cu pinioane în trepte si merloane – era bijuteria arhitectonică a orasului. Ansamblul este format din trei corpuri, o curte oficială si un parc de cinci hectare, cu specii rare de arbori, dealuri artificiale, helestee cu fântâni, statui si grotă, fiind înconjurat de un zid înalt de trei metri. În centru era situată resedinta Mitropolitului, cu capela Sfântu Ioan al Sucevei. În stânga era Seminarul cu Biserica Sinodală, iar în partea dreaptă clădirea cu turn, care adăpostea o Scoală de pictură de icoane si una de diaconi, un muzeu, fiind si casă de oaspeti.
În prima seară, Nicolae a mers cu câtiva colegi la film. Clădirea cinematografului „Cernăuti” a fost construită în 1877 în stil mauritan, înainte fiind sinagoga principală a orasului. A doua zi, Nicolae iesi cu Mircea, un coleg, la „Vienna Caffé”.
- Hai si noi la bal! Aici se organizează sâmbăta baluri! îi propuse Mircea.
Sâmbătă seara, în localul de lângă unitate avea loc un bal luxos. Familiile de vază, veneau cu fiicele, să le găsească aici alesul, să le căsătorească. Nicolae intră si privi multimea elegantă, în agitatie continuă. Deodată, într-un colt, zări o tânără blondă, cu ochii albastrii-verzui, mignonă si suavă. Era ca un înger printre celelalte persoane din jurul său. Discuta cu o femeie tânără, mai înaltă si brunetă, la fel de frumoasă si cu aceeasi ochi fascinanti. Se îndreptă spre ele si o invită pe blondută la vals.
- Îmi acordati acest vals? întrebă Nicolae, înclinându-si politicos capul.
- Ich bin schön, ich bin gebildet, ich bin wunderbar! sări în sus tânăra brunetă, accentuând puternic cuvântul „ich”. De ce nu vreti să dansati cu mine? Eu nu am acum partener de dans!
- Mie-mi place domnisoara, spuse Nicolae hotărât, în timp ce întinse mâna să o prindă de degete, pentru a conduce spre ringul de dans pe tânăra fermecătoare. Cum vă numiti domnisoară? Eu sunt Nicolae, absolvent de filozofie si fiu de preot. Acum sunt în armată. Dar în viitor voi fi profesor, ceea ce mi-am dorit dintotdeauna.
- Elisa, spuse cu glas suav fata.
- Si tânăra de lângă dumneavoastră? întrebă Nicolae curios. De ce a reactionat asa?
- Este Helga, sora mai mare. Este foarte frumoasă si mândră, toti bărbatii îi fac curte. Se asteaptă ca oricine să o placă! răspunse Elisa.
- Dar dumneavoastră sunteti mult mai fină, mai delicată, mai suavă... continuă Nicolae .
- Aceasta este părerea dumneavoastră... spuse încetisor Elisa
- Numai cu sora ati venit? întrebă bărbatul.
- Sunt aici cu mama, tata si cei trei frati ai mei Arthur, Alwin si Anton.
- Cunoasteti mai multe limbi, nu-i asa? Am văzut că vorbiti cu sora în limba germană. Eu am învătat la liceu franceza, germana, italiana, spaniola, greaca veche si latina! spuse Nicolae.
- Vorbesc foarte bine limba română, deoarece am făcut scoala primară în această limbă, fiind limba natională si limba germană, eu fiind de această etnie. La scoala catolică vorbeam în germană, dar am învătat si limba franceză, ca limbă străină. Când eram însă copii, eram toti de etnii diferite si ne jucam împreună întotdeauna. Astfel, am învătat cu totii să conversăm si în rusă, si în poloneză, si în ucraineană si chiar si în idis. Asa ne întelegeam mult mai bine între noi, dar si cu părintii tuturor. Ne folosea acest lucru si când mergeam la prăvălia evreilor, căci ne puteam adresa în limba lor, si la frizeria ucraineanului, la cinematograful rusului, căci acela este mai aproape de noi sau la postă unde functionara era o poloneză. Cernăutiul este un spatiu international din acest punct de vedere. Am învătat să ne respectăm unii altora limba, etnia, dar si religia. Să ne respectăm si să ne iubim! explică tânăra.
Dansul se termină si Nicolae o conduse pe Elisa la loc.
- Tată, el este Nicolae, activează în armată si este licentiat în filozofie! spuse Elisa.
- Aaaa, în armată! Mă numesc Heinrich Hensel, se recomandă bărbatul. Ea este sotia mea, Gertrude. Si eu am fost ofiter, la Curtea împăratului din Viena. Când am iesit la pensie, m-am retras aici, în Cernăuti. M-am căsătorit si acum am o mică afacere, o fabrică de alcool medicinal.
Nicolae observă că doamna Gertrude era mult mai tânără decât domnul Hensel.
- Fratele meu a rămas însă la Viena. Si fiul său, nepotul meu este acolo un avocat renumit, continuă domnul Hensel. Dar, cu criza aceasta, completă Gertrude... nepotii mei, Peter si Johannis au plecat peste ocean, tocmai în Canada...
- Îmi permiteti să vă mai vizitez fiica ? întrebă Nicolae.
- Desigur! acceptă bătrânul domn.
- Acesta este Mihai! spuse Helga venind rapid spre grup. Ne invită la sustinerea licentei sorei lui, Anastasia, la universitate. Veniti si dumneavoastră, domnule Bratu? întrebă Helga pe Nicolae.
- Desigur ! Chiar îmi face plăcere ! răspunse bărbatul.
A doua zi, Nicolae luă toti banii de soldă si se opri la florăria din centrul Cernăutiului. Intră si spuse băiatului care vindea florile:
- Doresc să comand trandafiri rosii !
- Câti doriti ? întrebă tânărul vânzător.
- De toti banii acestia ! si Nicolae întinse banii de soldă. Vă rog să-i trimiteti la următoarea adresă: Wagnergasse nr. 13, domnisoarei Elisa Hensel, împreună cu acest plic.
Vânzătorul a trimis urgent pe băiatul care trimitea florile, la adresa mentionată. Acesta ajunse în zece minute cu trandafirii în fata casei, o clădire impunătoare, cu etaj si bătu la usă. Apăru imediat Gertrude, mama Elisei. Am primit comandă, să aduc aceste flori la adresa dumneavoastră! spuse băiatul. Si începu să descarce din trăsură, buchete imense de trandafiri rosii.
- Unde îi duc ? întrebă el.
- În sufragerie ! spuse uimită femeia.
În câteva minute, camera era acoperită de trandafiri superbi, rosii.
- Oare cine mi i-o fi trimis ? întrebă încântată Helga si se repezi cu nerăbdare spre plicul ce însotea trandafirii. Pe plic scria cu litere caligrafiate ordonat: „Frumoasei si gingasei domnisoare Elisa, de la Nicolae”. Helga însfăcă cu putere hârtia si privi încremenită grupurile de versuri ce o acopereau.
- Cum, pentru Elisa sunt ? Nu sunt pentru mine ? Eu sunt mai frumoasă, eu trebuia să primesc florile ! Si ti-a scris si-o poezie ! Mie nu mi-a scris nimeni niciodată vreo poezie! spuse tânăra mânioasă.
- Lasă Helga, nu te supăra, o să primesti si tu trandafiri ! o consolă blând Elisa.
- Tu ce te bagi ! N-am nevoie de consolările tale. Nimeni nu-i ca mine ! spuse Helga din ce în ce mai nervoasă si izbucni în hohote de plâns.
Din ziua aceea, Elisa a primit în fiecare zi câte o floare de la Nicolae. A doua zi, Nicolae veni în vizită la familia Hensel. Casa familiei, cu etaj, era mărginită de case elegante cu două si trei etaje, pe o romantică stradă pietruită. Era cunoscută a fi un loc popular pentru procesiuni de nuntă. Era prânzul si familia îl invită la masă.
- Rămâneti la noi la masă, domnule Bratu ! spuse Gertrude politicoasă.
În sufrageria imensă, cu mobilă de lemn sculptată, o masă lungă trona în mijlocul încăperii. În fată era un tablou mare, cu o pictură ce reprezenta o pereche - un ofiter cu pozitie si costum impozante, cu o sabie lungă si strălucitoare si o doamnă elegantă cu o pălărie enormă si umbrelută. Era domnul Heinrich si doamna Gertrude, când erau mai tineri.
Gertrude pregătise feluri variate – supă de pui, friptură de porc cu cartofi prăjiti si salată de rosii si castraveti iar ca desert, un tort imens de ciocolată, cu flori din friscă, dispuse pe partea sa superioară.
- Facem cumpărăturile la „Elizabethplatz'', bazarul alimentar din apropierea Pietii Teatrului, spuse Gertrude. A fost numit asa în onoarea împărătesei austriece Elisabeta, completă ea, considerând că este nevoie de astfel de lămuriri.
- Si ce gânduri de viitor aveti ? îl întrebă Heinreich pe Nicolae.
- Îmi doresc să fiu profesor de filozofie. Aceasta este vocatia mea! Criza mi-a încurcat putin planurile, dar sunt tânăr si o să-mi ating telul. Acum însă, as dori să mă căsătoresc... as dori să mă însor cu Elisa, spuse timid tânărul.
Se făcu liniste. Părintii doreau si ei ca fata lor să se mărite, dar acum, în fata cererii, erau luati prin surprindere. În această perioadă, cu criza, erau si ei în impas. De curând, guvernul Iorga tăiase si pensiile, lucru care îi afectase puternic. Afacerea cu alcoolul medicinal se dusese de râpă si pensiile ajunseseră singurul venit curent. Care acum nu mai era...
- Dar Elisa este foarte tânără. De abia a iesit de la Scoala Catolică de Maici.
În Cernăuti, fetele de familie urmau această scoală, să învete să se pregătească pentru căsătorie – învătau limbi străine, să converseze, să cânte, să brodeze, să coasă, să gătească...
- Trebuie să aibă dotă pentru a se căsători cu un ofiter ! spuse Gertrude. Noi avem o casă cu grădină cumpărată lângă Cernăuti. Aceea i-o vom da ca dotă !
- Îmi permite-ti să o invit pe Elisa, la o plimbare prin parc ? O voi aduce-o înapoi într-o oră, se adresă Nicolae către părintii fetei.
- Desigur, răspunse Gertrude.
Parcul era aproape de casa Elisei. Un parc fascinant, pictat în nuante de verde, rod al vegetatiei abundente si alb pur, al băncilor, cosurilor de gunoi, al constructiilor si anexelor, vopsite toate într-un alb imaculat. Iar Nicolae cu costumul său de militar si Elisa cu rochia sa de culoarea ghioceilor de primăvară se sincronizau perfect cu cadrul.
Tinerii se asezară pe o bancă, sub un salcâm încovoiat, cu o coroană expandată de frunze, ca o imensă umbrelă de soare. În fata lor, trona un copac maiestuos, cu formatiuni lemnoase ciudate, ca niste trompe de elefant. Când era privit, copacul parcă avea ceva magnific în el. Părea că transferă si admiratorilor săi, o părticică din măretia sa. Iesea în evidentă printre niste tuie înalte si bătrâne, cu tulpina cheală pe aproape un metru, smotocite de vreme, cu crengile lungi lăsate în jos, ca niste sălcii, care tind să se usuce dar care emană totusi un farmec aparte. În dreapta, un rând de salcâmi tineri, abia crescuti, stăteau aliniati ca soldatii în pluton.
Ciripitul drăgălas al păsărelelor, presărat din când în când cu triluri melodioase avea un farmec aparte. Din depărtare se auzi cântecul suav al unui cuc. Dar magnetismul miraculos al parcului se datora tufelor de trandafiri de la rosul purpuriu al sângelui si dragostei, la albul curat al nevinovătiei si sinceritătii. Nicolae rupse un trandafir rosu si-i prinse Elisei în păr. Frunzele copacilor fremătară ordonat sub mângâierea blândă a vântului. Nicolae avu senzatia că parcul se transformase într-un tărâm magic, al cuplului primordial.
Amândoi nu scoteau nicio vorbă. Desi de obicei erau firi sociabile, Nicolae si Elisa, nu erau prea vorbăreti de fel. Vorbeau numai cât era necesar si atunci când trebuia. Dar parcă tocmai limbajul misterios al tăcerii îi unea acum cel mai mult. Le unea sufletele, le unea inimile, pentru totdeauna. În fata lor, se contura imaginea a doi corcodusi filiformi împletiti în mod miraculos sub forma unei porti de trecere. Alături, unul curbat, cu o corolă abundentă, îi străjuia...
La întoarcerea spre casă trecură pe lângă teatru. Teatrul din Cernăuti era o clădire impresionantă, realizată sub influenta Scolii de Arhitectură de la Viena.
- Mergem sâmbătă la un spectacol ? întrebă Nicolae, iubitor de cultură, ca-ntotdeauna, bucuros să vadă un nou spectacol, dar în acelasi timp si într-o companie plăcută.
Ajunseră curând în Piata Centrală. În mijlocul ei, trona nestingherit Monumentul Unirii, inaugurat în 1924 la Cernăuti în prezenta familiei regale.
Nunta avu loc rapid, fără prea multe pregătiri. De fapt Nicolae nu a fost niciodată sclavul formalitătilor. Nici Elisa nu era cu fumuri, ca sora sa Helga. Pentru cei doi, dragostea era lucrul cel mai important. Tot acest spectacol de fatadă nu avea nicio valoare pentru ei. Erau valoroase doar sentimentele...
Rămaseră în Cernăuti, la părintii Elisei. În casa cu grădină, pe care o primise Elisa ca dotă, nu reusiră să locuiască. O vizitau numai din când în când. Tatăl Elisei muri curând. Nu a rezistat stresului afacerilor din timpul crizei. Nicolae era omul studiului, al cărtii. Cariera militară nu era pentru el, dar o executa totusi fără a i se părea o corvoadă, pentru că era o persoană sportivă, rezistentă la efort fizic. Elisa rămase însărcinată imediat si după nouă luni de căsătorie dădu nastere unui băietel frumos foc, Mircea, dar care se îmbolnăvi rapid încă din primele zile de viată si muri. După un an, născu din nou, prematur, o fetită, plăpândă si sensibilă, care semăna foarte bine cu Nicolae.
Elisa era foarte pricepută la treburile casnice. Avea o inteligentă practică iesită din comun. Învăta repede orice presupunea îndemânare. Dacă vedea un om reparând ceva, imediat putea să facă si ea acest lucru. În acest mod, tot ce se strica în casă era remediat fără probleme – instalatiile electrice, aparatele. Îi plăcea să gătească, să lucreze câte ceva si să cânte, mai ales melodia „Cernăuti, schöne Stadt”. Asculta sfaturile primite si învăta orice era util, de la oricine...
- Dacă te speli pe dinti în fiecare zi, îti vei păstra dantura intactă! Bunica mea a murit cu toti dintii în gură, pentru că se spăla cu sare zilnic, spunea ea fetei sale.
Într-o zi de sfârsit de iunie al anului 1940, Nicolae era cu plutonul chiar pe malul Prutului, când a început să se tragă focuri asupra lor. Au fost luati pe nepregătite. Fiecare fugea încotro vedea cu ochii. Nu se mai vedea nimic! Numai gloante, praf, tipete disperate... Când se termină totul, Nicolae era într-o văgăună - ca o pesteră, săpată miraculos în lut, de natură, în malul Prutului - lângă un civil, un cioban din sat.
- Doamne, dar cum ati scăpat ! Ati trecut apa pe bârna asta, pe care nu poate un om, să o treacă în mod normal! V-am văzut de când au început să tragă si nu mi-a venit să cred ochilor. Ati parcurs-o în viteză, de parcă ati fi zburat deasupra apei. Uite ce face frica din om ! exclamă ciobanul.
Nicolae privi bârna si se gândi că, într-adevăr, acum, nu ar putea să meargă pe ea. Doar un echilibrist de la circ, după multe exercitii, ar fi putut executat asa ceva ! În plutonul lui era mare prăpăd. Toti erau însă multumiti că scăpaseră cu viată. Văzuseră moartea cu ochii. Doar câtiva erau răniti. Comandantul îi anuntă imediat:
- S-a semnat pactul Molotov-Ribbentrop! Basarabia, Bucovina si tinutul Hertei nu mai fac parte din România, sunt cedate! Vin rusii peste noi ! Avem ordin să ne retragem cu batalionul imediat. Anuntati-vă familiile si plecati urgent! Părăsiti Cernăutiul !
Nicolae fugi rapid acasă. Era îngrijorat pentru Elisa si pentru fiica sa. Dar acestea aflaseră deja vestea si împachetau de zor lucrurile.
- Vin rusii ! Sunt la câtiva kilometri ! Se văd deja, se auzeau de afară strigăte disperate.
- Dar, unde mergem ? întrebă Gertrude speriată.
- Veniti la mine, în Timisoara ! Este un oras cosmopolit, ca si Cernăutiul ! O împletire armonioasă de diferite nationalităti, religii. Oamenii sunt la fel de buni, sociabili si de toleranti unul fată de celălalt ! Satul meu este la câtiva kilometri depărtare. Iar rudele mele sunt foarte primitoare.
Bagajele erau aproape gata. Aveau însă foarte multe obiecte, mostenire de familie, care reprezentau trecutul acesteia... la care trebuiau să renunte, pe care trebuiau să le lase în urmă...
- Haideti mai repede ! Lucrurile nu mai au acum nicio valoare ! Viata este cea mai importantă ! spuse Nicolae, mai ales că i se demonstrase acest lucru pe deplin, în urmă cu câteva ore.
Elisa avea multe obiecte de care o legau diferite amintiri. Era greu să le selecteze. Dar era în acelasi timp, atât de speriată, încât luă ce i-a venit la îndemână si ce a considerat că este absolut necesar.
În Timisoara ajunseră dimineata. Orasul era deosebit de curat, cu multe zone verzi. Merseră întâi la Teodor, fratele lui Nicolae, care locuia pe bulevardul central. Nu se puteau caza însă aici. Cu Nicolae nu veniseră doar Elisa si fiica. Erau si Gertrude, mama acesteia, Helga si sotul acesteia. Au plecat atunci cu totii, la tară.
În sat era agitatie mare.
- Vine Nicu-a popii cu nemtoaicele! se anuntau între ei sătenii.
Apoi, iesiră în drum, să vadă si ei doamnele. Nu mai văzuseră până atunci îmbrăcăminte atât de elegantă, occidentală si mobilă stil cu încrustatii atât de frumoase. Rudele cu bănet îsi puseseră în gând, la vederea acesteia, să posede si ele pe viitor asa ceva. Si viitorul, prin deportarea în Bărăgan, chiar le-a facilitat dorinta de a ajunge curând stăpâni, peste mobila dorită.
Era greu pentru un om care a trăit toată viata la oras, să ajungă deodată la tară. Dar Elisa era o luptătoare. Pentru fiica sa ar fi făcut orice sacrificiu! Curând, Nicolae îsi găsi un post de profesor de filozofie în Timisoara. Nu au stat însă mult timp linistiti. Căci s-a dat ordin de deportare în Bărăgan pentru refugiati si mosieri si au trebuit să părăsească Timisoara.
Epilog
După plecarea din Cernăuti, fire optimistă, Elisa - ca toti fostii locuitori ai Cernăutiului - a încercat toată viata să regăsească farmecul oamenilor si locurilor pierdute. Nu a reusit însă. Elisa si Nicolae au fost împreună până în ultima clipă. Nicolae a rezistat tuturor problemelor prin scris. Scrisul a fost cel care l-a întărit, l-a făcut să reziste epocii comuniste, desi nu a putut să-si publice niciodată lucrările, datorită regimului. Ultimii ani, a trebuit să lucreze ca bibliotecar – „om al cărtii” ca Lucian Blaga, cum se consola el. Scria zilnic si faptul acesta i-a mentinut mintea si inima mereu tânără, până la sfârsitul vietii. Elisa, desi mult mai tânără decât el, l-a urmat imediat. După atâtia ani petrecuti împreună cu sotul său, desi locuia cu fiica si nepoatele nu a mai rezistat mult. A fost marcată si de moartea fratelui ei mai mic Anton, la care tinea cel mai mult, deoarece era foarte bun la suflet, comparativ cu Alwin, care era foarte egoist.
Cu verii Peter si Johannis nu a mai corespondat. Securitatea i-a interzis orice scrisoare venită sau primită de peste ocean. Ultima scrisoare o anunta însă că cei doi îsi împliniseră visul – aveau fiecare ferma proprie. Lucrau însă prea mult si nu au reusit niciodată să se căsătorească si să aibă urmasi. Unchiul, avocat în Viena, singura rudă din Austria rămasă în viată, a fost vizitat de mai multe ori de Anne, fiica lui Alwin, care devenise profesoară de germană si lucra si ca translator uneori, ceea ce-i facilita călătorii în străinătate. Nici el nu s-a căsătorit niciodată si nici copii n-a avut. Pe verii rămasi în Cernăuti, - care este acum în Republica Moldova - care n-au vrut să-si părăsească casele si grădinile, i-a mai revăzut o singură dată, când au venit după treizeci si cinci de ani, împreună cu sotiile, în vizită, în România...
Cornelia Păun Heinzel
|
Cornelia Păun Heinzel 7/18/2023 |
Contact: |
|
|
