Scrisoare pastorală
Războaie și războinici.
Într-un număr precedent al ,,Scrisorii pastorale vorbeam despre Păcate și păcătoși. Spuneam acolo că în școlile teologice pe care le-a frecventat am învățat mereu că cel mai mare păcat din lume este sinuciderea. Se înșirau, de asemenea, o mulțime de păcate, care mai de care mai periculoase pentru viața duhovnicească și mai pierzătoare de suflet. Pe la sfârșitul anului se vorbea ceva despre pace, despre făcătorii de pace și se făcea mențiunea că învățătura Bisericii admite războiul de apărare. Despre războiul de cotropire nu-mi amintesc să se fi șoptit o vorbă, noțiunea însăși fiindu-mi străină la vremea aceea. La istorie vorbeam de războaie, dar ca de ceva foarte îndepărtat, de ceva care se întâmplă doar la mare distanțe în timp și spațiu. Erau proslăvite războaiele de apărare ale dacilor, lăudate la maximum războaiele lui Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Războiul de independență, Primul Război Mondial. Se vorbea despre Al Doilea Război Mondial, care, de fapt era război de eliberare de sub ocupația nazistă, eliberare datorată eforturilor ,,fraților sovietici. Se mai vorbea la istorie de năvălirile popoarelor migratoare, huni, avari, goți, pecenegi, cumani, turci, tătari etc. Toți se spunea că fuseseră foarte cruzi cu populația locală, cu strămoșii noștri. Noroc cu slavii, care fuseseră, într-adevăr, un popor migrator, dar complet deosebit de celelalte. Slavii erau ,,blânzi, ,,omenoși, ,, harnici, ,,crescători de animale și ,,lucrători de pământ. De la slavi strămoșii noștri avuseseră multe de învățat. Fuseseră o adevărată binecuvântare! Sărmană istorie!
A trecut vremea și, pe măsură ce m-am maturizat, am înțeles adevărul. Când te aflai îngenuncheat sub genunchiul cotropitorului, nu puteai vorbi și nu puteai condamna războiul de cotropire; când urmașii cotropitorilor de altădată îți luau și cenușa din vatră, nu puteai spune că aceia sau aceștia sunt răi!
De ani de zile aflăm că mereu în lume sunt focare de război. Până de curând auzeam răsunând aproape de granițele țării noastre exploziile din Serbia. Am văzut la televizor, seară de seară, ororile războaielor din Afganistan, Irak, Iran, Ucraina, ca să vorbesc de cele mai apropiate în timp. Vezi orașe întregi transformate în ruine, case, spitale, școli, grădinițe și maternități devenite mormane de moloz, vezi grămezi de cadavre umane, gropi comune ticsite cu morți. Vezi peste tot oameni morți, unii din cauza rănilor primite, de foame și de sete, alți de frică. Vezi convoaie de oameni deportați, asemenea robilor de altădată. Vezi execuții în plină stradă, fără judecată, fără vreo rațiune, doar pentru simplu fapt că omul devenit fiară a hotărât că fratele său omul nu trebuie să mai trăiască. Vezi soldați în tranșee cu fețe pământii, uneori infirmi, sfârtecați de bombe, vezi soldați făcuți scrum în tancuri, avioane sau mașini de luptă incendiate. Vezi milioane de oameni luându-și lumea în cap doar cu hainele care sunt pe ei, cu moartea-n spate și cu speranța în suflet, căutând un loc de scăpare fie și pe altă planetă. Vezi mame, soții, surori și fiice, vezi copii și bătrâni plângându-și pe cei dragi căzuți pe front. Urmările unui război nu se șterg odată cu încheierea păcii, cu tăcerea tunurilor. De cele mai multe ori se prelungesc multe decenii. Bombardamentele de la Hiroșima și Nagasaki încă mai au efecte devastatoare asupra sănătății localnicilor și azi, după mai de optzeci de ani!
Toate cele de mai sus sunt doar efecte. Cauzele sunt mult mai îndepărtate, iar vinovații sunt foarte numeroși. De obicei punem asemenea catastrofe pe seama unui conducător, dar de fapt mult mai mulți sunt responsabili. Vina lor nu este egală, dar păcatele tuturor sunt păcate capitale, fiindcă toate urmăresc moartea, distrugerea unui număr cât mai mare de semeni. S-o luăm pe rând: 1. pregătirile de război pe față și în secret ale popoarelor, necesită resurse umane și materiale imense, care ar putea fi folosite în scopuri constructive. Nu cred că este popor, care să nu aibă în vedere o asemenea pregătire; 2. Bugetele militare ale fiecărui stat depășesc orice alte destinații bugetare și, din păcate, sunt într-o permanentă creștere; 3. Dezvoltarea fără precedent a industriei de război, industria morții, care pune pe piață munți de arme dintre cele mai sofisticate, muniție de tot felul, gaze toxice, aparate electrice și electromagnetice de luptă, nave militare, avioane de luptă, tancuri și multe alte mașini de război. În această industrie trudesc mii și mii de muncitori cu înaltă calificare, ingineri, tehnicieni, savanți, cercetători. Toți știu bine ceea ce fac și la ce vor servi produsele muncii și gândirii lor; 4. Creșterea de la an la an a efectivelor armatelor fiecărui stat. Întreținerea și pregătirea de luptă a acestor soldați și ofițeri necesită eforturi și cheltuieli uriașe; 5. Cercetători și savanți de cea mai înaltă calitate caută febril noi soluții și mijloace de a ucide oameni, inventează noi și noi mașinării ale morții; 6. Alianțele și grupările cu scopuri militare ale unor state si popoare au în vedere creșterea potențialului de luptă în vederea producerii de pagube cât mai mari inamicului și, în final, învingerea lui; 7. Cultivarea unor adevărate armate de spioni de către fiecare stat pentru a afla cât mai multe despre pregătirile de luptă ale altor state, despre forțele și vulnerabilitățile altor popoare.
Toți spun că se pregătesc de apărare, dar când au prilejul nu ezită să atace, să ocupe, să cucerească! Toți spun că, pregătindu-se pentru război, ajută la menținerea păcii, prin descurajarea adversarului, prin echilibrarea forțelor. Și cursa înarmărilor se accelerează de la an la an! Este o adevărată nebunie, dacă avem în vedere că arsenalul nuclear existent azi în lume ar putea distruge planeta noastră de mai multe ori. Oare, nu este destul și o singură dată? Doamne ferește! Acestea toate creează neîncrederea și ura între oameni și popoare, neliniștea și nesiguranța celui ce stă călare pe o bombă!
Dincolo de războaiele locale, toți sunt conștienți că, mai devreme sau mai târziu, va izbucni un Al Treilea Război Mondial. Acesta va fi o crimă imensă îndreptată împotriva întregii umanități. Iată cum descrie mitropolitul sârb Nicolae Velimirovici acest război: ,,războiul care va să vină nu va ținti doar biruința asupra potrivnicului, ci nimicirea potrivnicului deplina nimicire nu doar a luptătorilor lui, ci și a tot ce au ei în spatele frontului, a părinților, copiilor, bolnavilor, răniților lor și a celor luați prizonieri dintre ei, a satelor și orașelor lor, a animalelor și pătulelor lor, a căilor ferate și șoselelor lor! Pârjol care nu gândește și nu face deosebire!(
). În noul război se va rade peste ruinele multor catedrale, ale multor locuri sfinte, monumente de veacuri ale popoarelor și a tot ce mai este drag și prețios inimii omenești pe pământul patriei. Va fi aruncat fără cruțare foc de pe pământ, de pe apă, din văzduh, asupra a tot ce e potrivnic. Foc, plumb și oțel vor cădea ca o ploaie nestăvilită, care îneacă și dă totul morții. Odată cu aceasta vor veni și fulgere electrice, tancuri electrice, aparate din fier cu deplasare rapidă și cu tir rapid, și Dumnezeu știe mai pe șleau spus, dracul știe care sunt toate mijloacele infernale de ucidere, torturare și siluire a oamenilor, animalelor, ființelor și făpturilor. Iar ca o încununare a tuturor acestora va veni ultima și suprema invenție a civilizației latino-teutonice: putoarea! Adică gazele puturoase, aruncate asupra potrivnicului și a patriei lui din cele mai felurite arme și în cele mai felurite compoziții. Fiece ființă vie pe care Făcătorul Cel Preaînalt a dăruit-o cu organ de respirat ca să se îndulcească de aerul Lui curat și dătător de viață, își va da duhul în chinuri din pricina putorii otrăvitoare cu care va fi dat bună ziua civilizația apuseană(
). Cifrele războiului viitor vor întrece în toate privințele, afară de numărul cruțaților, cifrele tuturor celorlalte războaie din istoria neamului omenesc. În cursul războiului vor fi mobilizați și copiii de la doisprezece ani în sus, precum și multe femei și fete. Se va lua pentru necesități de război, prin rechiziție, tot ce va fi rămas în spatele frontului: și ultimul bou, și ultimul cal, și orice alt animal domestic de hrană sau de povară, și toate alimentele, toți banii, toate bijuteriile persoanelor private, toate lichiditățile din băncile private, ale unor societăți sau ale statului, și toate valorile bisericilor și mânăstirilor, îmbrăcămintea, vasele, tot ce este de fier, cupru, aluminiu, cauciuc fără să mai vorbim de argint și aur -, telefoanele private, sobele de metal, încuietorile de la porți și uși, paturile de metal, ramele de metal de la portrete, icoane și oglinzi; într-un cuvânt, tot ce e din metal, din piele, din pânză, din cauciuc sau din oricare material ce va fi necesar războiului și războinicilor. Bătrânii și bătrânele, împreună cu copiii mici și cu invalizii, vor rămâne în casele goale și reci, cu hambarele goale, cu staulul și grajdul gol, fără încălțăminte, fără curele, fără veselă, fără plug și sapă, fără cuțit și lingură, în case neîncuiate oameni flămânzi în primejdie din partea fiarelor flămânde. Vor rupe câte puțină iarbă unde va fi rămas după pârjolul războiului -, vor scurma pământul și vor jupui scoarța de pe copaci ca să mănânce. Cu asta se vor ține în viață. Și vor veni zile friguroase, când oamenii vor arde toate cărțile din biblioteci, atât din cele publice cât și din cele particulare, și toate tablourile și obiectele de artă din muzee, numai să se încălzească poporul(
).
Dacă în Al Doilea Război Mondial au murit peste zece milioane de oameni, în cel viitor te întrebi dacă mai are cine să-i numere! Cain al vremii noastre a devenit însăși gura infernului!
Cei care coordonează, finanțează sau lucrează în aceste domenii sunt conștienți de finalitatea activității lor, dar continuă s-o practice. Dacă ar socoti cineva câte s-ar putea face cu fondurile destinate înarmărilor, cu banii cheltuiți pentru susținerea războaielor, cu oamenii de elită ce lucrează sau cercetează în domeniul militar! Dacă ar socoti cineva ce consecințe pot să aibă aceste pregătiri infernale pentru întreaga omenire! Câte boli și-ar găsi leacul, câtă suferință ar putea fi tămăduită, pe ce trepte ar ajunge știința, arta, cultura în general! Acești bani se cheltuiesc tot într-o nebunie, în timp ce mii și mii de oameni mor de foame în Africa Neagră!
Oamenii politici, cei ce dau startul conflictelor și războaielor de cotropire și de cucerire, alături de toți cei care pregătesc cu mult înainte asemenea evenimente nefaste, sunt la fel de responsabili înaintea lui Dumnezeu, a istoriei și oamenilor, iar păcatul lor nu poate fi cântărit cu măsurători omenești.
Creștinul de rând are datoria și posibilitatea să se roage pentru pace, pentru buna înțelegere între oameni și popoare. Dumnezeu este în măsură să oprească această cursă a înarmărilor și însăși izbucnirea unui nou război mondial. Doamne ajută!
*
Cuvinte părintești. Continuăm să redăm gânduri ale Sfinților Părinți privitore la Fapte: ,,Rugăciunile voastre, milosteniile voastre și toate faptele voastre așa să le faceți, cum este scris în Evanghelia Domnului nostru(Învățătura celor 12 apostoli); ,,Fapta este întărirea oricărui lucru(
). Cei ce ne-am învrednicit de baia nașterii de a doua, săvârșim faptele bune nu pentru răsplată, ci pentru păzirea cuŹrățeniei dată nouă(
). Știința nu e mai înțeleaptă sau mai folositoare decât fapta(
). Când un om folosește pe altul prin cuvinte sau fapte, să știe amândoi că e de față harul lui Dumnezeu. Iar cel ce nu înțelege aceasta, va fi stăpânit de cel ce înțelege(
). Dumnezeu judecă faptele după intențiile lor(MARCU ASCETUL); ,,Să nu-ți întinezi sufletul cu fapte de rușine și să nu-ți spurci sufletul cu gânduri viclene și pacea lui Dumnezeu va veni peste tine aducând iubire(SF. MAXIM MĂRTURISITORUL); ,,Fapta este asociată rațiunii și rațiunea faptei, pentru a se arăta că amândouă sunt în armonie(
.). Chiar dacă am păcătuit sau în timp ce păcătuim, să ne silim să mai săvârșim și câte o faptă bună(ORIGEN); ,,Faptele bune se întorc la cei ce le fac. Dacă dai celui flămând, ce ai dat este al tău și ți se răsplătește mai mult(
). Cât de mare îți va fi lauda de la cei care le-ai făcut bine, pe care tu n-o disprețuiești. Cât de mare răsplată vei primi de la Judecătorul cel Drept, de care tu nu te îndoiești(
). Să nu neglijezi faptele mărunte și să le consideri fără importanță, ca nu cumva să aluneci puțin câte puțin(
). Nu din vorbe, ci din fapte se cunoaște omul virtuos(SF. VASILE CEL MARE); ,,Cum e fapta, așa îi e și meritul (TERTULIAN).
*
Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu. L-am cunoscut încă din primele zile de seminar. Cu dânsul făceam Studiul Noului Testament.
Cei din anul întâi eram, în majoritate, copii de țară. Mulți nu mai plecasem până atunci de acasă, din sânul familiei, de lângă părinți și frați. Ne trezeam acolo într-un mediu complet diferit, cazon, cu o disciplină de fier, milităroasă, cu un program rigid, în care ne erau programate și planificate, pe ore, zilele și nopțile, săptămânile și lunile. Noi cei care eram obișnuiți să colindăm nestingheriți dealurile și văile, să nu ne întrebe nici Dumnezeu din cer de unde venim și unde ne ducem, ne trezeam deodată într-un regim de adevărată detenție, din care nu puteam evada decât trei ore pe săptămână și atunci numai dacă nu eram consemnați, fie la nivel de indivizi, fie de clasă ori de școală. Eram rupți complet de restul lumii. Corespondența ne era cenzurată cu mare atenție, ca nu cumva să primim de la vreo fată vreun semn de viață, ori să scriem unei asemenea făpturi. Peste tot, la profesori și pedagogi, vedeam fețe încruntate, auzeam ordine, porunci, amenințări cu scăderea notei la purtare, cu pierderea bursei, cu chemarea părinților, cu exmatricularea și alte sancțiuni de felul acesta. Parcă erau două armate față-n față, gata de bătaie, cu singura deosebire că una avea arme și muniție de ultimă generație, iar cealaltă era ca un ciopor de pui îngrămădiți, care așteaptă dintr-un moment în altul să mai ia uliul pe vreunul din ei.
Dintre sutele de versuri pe care ne obliga să le învățăm Părintele Ganea, profesorul de limba română și Istoria Literaturii Universale, mi-a rămas unul dintr-o poezie a lui George Bacovia: ,,Liceu cimitir al tinereții mele! Noi îl parafrazasem sub forma ,,Seminar cimitir al tinereții mele!
Mai cu seamă cei din anul întâi duceam în suflet povara dorului de acasă. După primele săptămâni vedeai când pe unul, când pe altul, pe după colțuri, prin grădină, plângând. Îi curgeau lacrimile ca ploaia și nimeni nu știa ce are. Încercai să-l întrebi dacă l-a bătut cineva, dacă a luat vreo notă proastă, dacă are vreo suferință sau a primit vreo veste rea de acasă. Degeaba. Abia într-un târziu, când se mai ostoia din plâns, spunea printre suspine: ,,- Mi-e dor de acasă! Fiecare dintre noi simțeam în acele împrejurări, mai mult ca oricând, nevoia de dragostea părintească și frățească. Peste tot vedeam însă fețe încruntate, oameni prea plini de importanța funcției ce-o dețineau. Oamenii aceia aveau misiunea să ne pregătească pentru a deveni apostolii Iubirii, dar uitau ei înșiși să ne iubească, să ne arate cum este iubirea. Poate ne iubeau în felul lor, așa cum înțelegeau ei. Credeau că dacă-și fac datoria, dacă ne bagă frica-n oase și vom executa orbește ordinele lor, vom deveni slujitorii ideali ai altarelor.
În acest context l-am cunoscut pe Domnul Profesor Constantin Cornițescu. Era fiul preotului din Caraula, de undeva de pe lângă Dunăre. Era cu puțin mai înalt decât noi, fragil și delicat ca o fată. Venea îmbrăcat în costum negru, nou, curat, elegant. Avea întotdeauna pantofii bine lustruiți și călca atent să nu se murdărească. Îl asemănam cu Domnul Trandafir din schița lui Sadoveanu. Am observat repede că omul acela știa să ne zâmbească. Asta era chiar culmea! Mai știa să zâmbească Părintele Ionescu, ,,Tata, cum îi spuneam noi, fostul director, dar el ne zâmbea ca un bunicuț, fiind vorba de mare diferență de vârstă. Ne mai zâmbea Părintele Ganea, când reușea să ne ironizeze, să ne rănească mai bine, să ne pedepsească, dar zâmbetul lui era diabolic, nu se compara cu al Domnului Cornițescu. Zâmbetul tânărului nostru profesor era altceva. Îți dădea curaj, te făcea să crezi că nu ești singur, că mai este cineva care te înțelege și e gata să-ți ia apărarea, care îți este prieten.
Culmea, Domnul Cornițescu știa să și mângâie elevii. De cele mai multe ori se apropia de cei mai nedreptățiți, mai amărâți, mai săraci. Le spunea vorbe calde, încurajatoare, îi asigura că le va fi alături, că le va fi prieten. Și unora le-a rămas, într-adevăr, prieten până la bătrânețe. Nu l-am văzut niciodată nervos, mânios. Nu l-am auzit niciodată țipând, urlând, amenințând. Cu toate acestea, elevii îl respectau chiar mai mult decât pe cei mai aprigi și mai aspri dintre profesori. O privire mai acătări a dânsului și-l punea imediat la respect și pe cel mai nestajnic dintre elevi. Când era dânsul de serviciu pe școală, parcă era altă viață, altă lume, o lume mai relaxată, mai normală.
Cu toții eram conștienți că știe carte multă și tocmai de aceea eram uimiți de comportarea dânsului. Nu făcea niciodată caz de prea multa sa știință de carte. Știa să se coboare la nivelul nostru și să ne vorbească așa, ca de la egal la egal. Modestia i se vedea și i se simțea în tot și în toate. Când venea la slujbă, se retrăgea într-un scaun și acolo ședea în picioare, cu capul plecat și urmărea slujba până la sfârșit, petrecând parcă într-un dialog cu Dumnezeu. Asta în timp ce alți confrați ai dânsului patrulau printre noi ca leii, căutând pe cine să înghită. O mișcare nepotrivită, o vorbuliță cu un coleg, o întârziere de câteva minute și era destul să-ți pecetluiască situația.
Nu aveam manual, așa că era nevoit să ne dicteze lecțiile. Venea cu foi scrise, iar uneori ne explica lecția, apoi ne lăsa foile să le copiem pe caietele noastre, ca să avem notițe cât mai complete. De cele mai multe ori disciplinele pe care le-am studiat prin școlile pe unde am trecut s-au identificat cu profesorii care mi le-au predat. De data aceasta am iubit Noul Testament, fiindcă iubeam în primul rând profesorul.
După primii doi ani, Domnul Profesor Constantin Cornițescu ne-a părăsit. A obținut o bursă postuniversitară la Atena. A plecat acolo să-și facă doctoratul cu o teză despre antropologia Sfântului Ioan Hrisostom, dacă nu mă înșel.
Când am ajuns student la Institutul Teologic din București, tocmai a sosit din Grecia fostul meu profesor de la seminar. Între timp își luase doctoratul cu ,,magna cum laude la Universitatea din Atena, se căsătorise și se preoțise. Rămăsese însă același om pe care-l știam: binevoitor, zâmbitor și modest. Ne recunoștea bucuros pe foștii săi elevi de la Craiova și se bucura de fiecare dată, parcă și-ar fi reîntâlnit un vechi prieten.
Nu-i plăcea să vorbească despre sine însuși. Aveam colegi care încercau să-l tragă de limbă, întrebându-l ba de una, ba de alta, cu privire la ce a văzut și a auzit în străinătate. Era însă destul de precaut ca să alunece printre degete și să schimbe subiectul discuției. O singură dată ne-a povestit ceva de ceea ce văzuse în Grecia. Era în Atena cu doi-trei colegi de la doctorat. Tineri, frumoși, învățați, discutau ca-ntre ei. La un moment dat au trecut pe lângă un grup de țigani. Aceștia vorbeau pe țigănește, convinși că nu-i înțelege nimeni. Se duseseră de mulți ani în Grecia, dar nu găsiseră pe nimeni acolo, care să înțeleagă dialectul pe care-l vorbeau ei. Domnul Cornițescu a înțeles însă că țiganii de acolo vorbeau exact limba pe care o vorbeau țiganii din Caraula lui natală, țiganii cu care el crescuse și cărora le învățase limba în copilărie. A intrat în vorbă cu ei. Erau uimiți că un român școlit, așa de fin le știe limba și o vorbește cu atâta ușurință. Părintele Costică Cornițescu n-a pierdut ocazia să ne îndemne atunci: ,,- Măi, copii, măi, puneți mâna și învățați limbi străine! Cel care știe o limbă străină, indiferent care ar fi aceea, este cu un cap mai sus decât cei din jur, are acces la o altă cultură, o altă mentalitate, alt mod de a gândi, are acces la un instrument de comunicare! În afară de aceasta eu am mai înțeles ceva și cred că au mai înțeles și alții acest lucru. Tatăl Părintelui Cornițescu, preotul din Caraula, își tratase enoriașii cu același respect, indiferent de etnia din care proveneau. Permisese copiilor săi să se joace, să stea împreună cu cei de țigan. Iată că aceste relații nu au umbrit educația și nu au periclitat viitorul copiilor părintelui. Dovadă că amândoi băieții săi au ajuns profesori universitari!
Au trecut mulți ani de când i-am fost elev, de când i-am fost student. Multe cunoștințe legate de Noul Testament mi le-am însușit din lecțiile și cursurile sale, la care am adăugat mereu altele din lecturile și meditațiile proprii. Ceea ce mi-a rămas însă de la Părintele Cornițescu a fost zâmbetul. A rânduit Dumnezeu ca eu însumi să fiu la catedră mai bine de treizeci de ani, de la clasele pregătitoare la ultimii ani de facultate. Am avut elevi și studenți de toate vârstele și de toate categoriile sociale și intelectuale. De multe ori am jucat teatru și m-am făcut că uit de necazurile și suferințele mele personale, dar nu am lăsat zâmbetul să-mi dispară de pe buze. Am înțeles de la Părintele Costică Cornițescu, că zâmbetul este puntea ce leagă sufletul profesorului de al elevului, peste o prăpastie de indiferență și singurătate. Am înțeles că zâmbetul este primul semn al dragostei pe care dascălul are datoria s-o poarte elevilor săi. Am înțeles că oricât de multă carte ai ști, oricât de multe diplome ai avea, oricât de legist ai fi și oricât ți-ai face datoria de învățător, de profesor, dacă nu ai și dragoste față de elevii tăi, nu ai ce căuta la catedră. Am înțeles că dascălul nu are numai datoria de a le transmite informații discipolilor săi, de a le preda și a-i asculta, ci are datoria în primul rând să-i învețe să fie buni cu semenii și cu subalternii lor, într-un cuvânt, să-i învețe pe elevi să fie oameni și umani cu semenii lor. Lucrurile acestea nu le-am învățat din vreo metodologie didactică, ci de la câțiva dintre profesorii mei și în primul rând în acest sens îl menționez pe Părintele Constantin Cornițescu.
Să-i dea Dumnezeu viață lungă și sănătate!
*
File de jurnal 28 ian. 1984. ,,Am avut servicii în Malovăț și Bârda. În Malovăț am avut un parastas la familia Curea Gheorghe. Acolo a venit un fiu al familiei, Curea Mihai, inspector la Inspectoratul Școlar din Zalău județul Sălaj. Am vorbit aproape o oră cu dânsul. Mi-a povestit de cele petrecute în 1940 la Ip și Trăznea, de monumentele lui Simion Bărnuțiu și Gheorghe Șincai, fii ai acelor locuri. Anul trecut a avut loc la Ip și Trăznea dezvelirea unor monumente comemorative și manifestări închinate acelor evenimente de tristă aducere aminte.
Spre stupoarea tuturor, prim-secretarul județului s-a dus acolo și a vorbit despre construcția socialismului, despre ,,Cântarea României și de președintele Ceaușescu. A urmat un grupaj literar-artistic pregătit de școlile din împrejurimi pe niște texte falsificate, care nu aveau nimic comun cu evenimentele comemorate. După plecarea autorităților, au început oamenii să organizeze singuri comemorarea, așa cum s-au priceput. A vorbit Domnul Vasile Vetișanu și alții, au vorbit veterani de la 1940. În afară de cele povestite mie de Domnul Vetișanu în noiembrie anul trecut la Botoșani, Domnul Mihai Curea mi-a spus că ungurii hortyști au scos copiii din femeile gravide cu parii de vie.
Am avut un parastas în Bârda la familia Curea Ion din Bârda. Acolo am întâlnit pe un fiu al familiei, Nicolae(Nicu), inginer la fabrica de aluminiu din Slatina jud. Olt. Mi-a spus că-n județul Olt este prim-secretar fostul președinte al C. A. P. ului Scornicești, Lică Bărbulescu, cumnatul președintelui Nicolae Ceaușescu, doctor în agricultură, conform actelor, monument de incultură, conform realității. Soția lui nea Lică, sora președintelui, este inspector general al Inspectoratului de Învățământ al județului Olt. E spaima cadrelor didactice din județ. Taie și spânzură, fără să știe ce vrea. Deși doamna inspector general este doctor în istorie, cu cititul o duce foarte greu. Un text scris constituie o problemă foarte serioasă pentru dânsa, când e vorba să-l descifreze. E vorba de text românesc! De asemenea, când e vorba de ședințe și dânsa trebuie să vorbească. Caragiale ar râde de s-ar prăpădi, dar cadrele didactice stau cuminți în bancă, umflându-se de râs ca niște butelii de oxigen sau de aragaz aflate sub presiune. Nu pot să râdă însă, fiindcă a doua zi le-ar aștepta ,,munca de jos, de la I. J. C. M. De ce le vine cheful de-a râde? Din cauza catastrofelor gramaticale, pe care le face distinsa doamnă inspector general la fiecare propoziție. De, după atâta istorie, să mai înveți și o păcătoasă de gramatică!
Când am plecat de la familia Curea, m-am întâlnit cu Bădiță Luca, zis Ciocârlan, cumnatul Părintelui Ionică Sfetcu. Venea să mă anunțe că părintele a murit.
*
*
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 7/8/2023 |
Contact: |
|
|
