Ecouri remanente - Final de stagiune 2022-2023 la Naționalul din Craiova
La câteva zile după Sf. Ilie, Teatrul Național din Craiova a …tunat și a fulgerat în inimile spectatoarelor de toate vârstele, dar și ale domnilor cu deschideri surâzătoare pe teme „de casă”, valabile oricând și oriunde.
Grație inspirației manageriale – care definește prima scenă din Bănie în ultimii 33 de ani -, punctul final al stagiunii 2022-2023 l-a constituit premiera cu piesa Zăpezile de altădată, comedie efervescentă ca o șampanie de pe vremea celor trei muschetari, picantă și savuroasă, pe gustul publicului de toate vârstele, scrisă de Dumitru Solomon, la apogeul creației sale.
Născut la Galați în 1932, consacrat ca dramaturg, cronicar de teatru, profesor titular la I.A.T.C./ Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, prozator și eseist, Dumitru Solomon a fost în permanență, până în 2003, când a trecut la cele veșnice, o figură charismatică în rândul iubitorilor artei de la luminile rampei și un autor de succes, ținând aproape față de Dumitru Radu Popescu și Marin Sorescu – vârfurile incontestabile ale dramaturgilor români postbelici -, dar și față de Paul Everac, orfevrier de mare productivitate în domeniu.
Prin recenta sa premieră - care încheie stagiunea într-o atmosferă reconfortantă și o pregătește pe cea din toamnă printr-un suflu revigorant, dătător de speranțe și încredere -, Teatrul Național din Craiova a ținut cu tot dinadinsul, spre onoarea sa, să marcheze, chiar să omagieze împlinirea a 20 de ani de când bravul dramaturg a părăsit scena acestei vieți telurice.
Ne place să credem că inițiativa noii montări a avut-o regizorul de notorietate Mircea Cornișteanu, cel căruia i-a fost hărăzit – în după-amiaza secolului XX - să preia stafeta din mâinile confratelui său mai vârstnic Vlad Mugur, să devină Făurarul n. 1 al Echipei de Aur (pe care urma să o mărite cu Silviu Purcărete, la momentul convenit), după care Cornișteanu să lucreze/ să creeze vreo opt ani în străinătate, revenind, din 2001, pentru un deceniu și jumătate, chiar în postura de manager general al acestei instituții craiovene fanion.
După lecturări repetate și, din ce în ce mai aprofundate, ale piesei Zăpezile de altădată (titlu calchiat cu tandrețe după celebrul vers „Mais ou sont les neiges d’antan/ Dar unde sunt zăpezile de altădată”) -, redutabilul director de scenă Mircea Cornișteanu i-a decodificat toate cheile de taină și ne-a propus versiunea sa scenică, antrenantă până la sufocare, concentrată într-o reprezentație de numai 75 de minute, fără pauză.
În chingile viguroase ale viziunii regizorului craiovean, această comedie suculentă, cu scânteieri satirice de mare clasă, a câștigat din toate punctele de vedere.
A câștigat, înainte de toate, în fluență și cadență, cavalcada dialogurilor contracronometru având un evident și cuceritor ritm cinematografic.
La cererea expresă a regizorului (bănuim), scenograful Puiu Antemir a creat – culmea, într-un decor minimalist ! - o multitudine de spații de joc.
Pe verticală, descoperim patru, dacă nu cumva chiar cinci, „etaje” ale reprezentației: cel mai de jos fiind acela al vecinului de sub apartamentul în care se dezbate problema cea mai fierbinte dintre doi soți. Vecinul trântește, de mai multe ori o trapă, scoate capul (ca din …gaură de șarpe) și-i admonestează pe locatarii de deasupra sa, cerându-le imperativ LINIȘTE, deoarece miezul nopții trecuse. Deși foarte restrâns, rolul Vecinului este transcris scenic de Cosmin Rădescu, cu siguranță peremptorie, accente binevenite și un soi de bravadă bine temperată, într-o suită de zvâcniri/ flash-uri de efect.
Al doilea nivel - și cel mai uzitat, valorificat și pe orizontală, prin deplasările vijelioase ale celor doi, pentru care piesele de mobilier fac parte dintr-un puzzle ce trebuie grabnic animat – se află „la firul ierbii”, adică este dușumeaua din acel apartament, cota 0 (zero) a scenei.
Al treilea, deasupra acestuia cu nici o jumătate de metru, este patul matrimonial propriu-zis, cu ori, mai ales, fără saltea pe el.
Etajul al patrulea - de inspirație suprarealistă, în rezonanța picturilor lui Magritte și De Chirico, dar și a graficii lui Dan Cioca dinainte de a pleca în S.U.A. – îl reprezintă bizarul „promontoriu” din care răsare, din când în când, silueta în alb, de înger multi-multi- lateral dezvoltat a Soacrei, interpretată cu aplomb și greutate divină de admirabila Raluca Păun.
Nivelul cel mai înalt, al cincilea, este asigurat de Statuia care – la indicația regizorală a lui Mircea Cornișteanu – poartă numele autorului însuși, DOLPHY, adică prenumele cu care îl apelau prietenii, colegii, apropiații pe dramaturgul Dumitru Solomon.
Deși pare încremenită în timp și în cocleala bronzului dijmuit de vreme, de vremuri și de vremelnicii -, Statuia prinde grai, atunci când este cazul, ba coboară până și de pe soclu, apare efectiv pe scenă și intră în dialoguri cu cei doi soți.
Rolul Statuii este interpretat de Nicolae Vicol, demn de remarcat prin echilibru, expresivitate și capacitate de nuanțare. Inflexiunile vocii sale ne-au făcut că credem că, dincolo de faldurile imperiale ale Statuii, este vorba de actorul Ion Colan.
Aproape că ne venea să ne întrebăm a mirare: iată cât de stăpân pe sine, armonios și deloc ostentativ a ajuns să evolueze Ion Colan, după o experiență scenică de o jumătate de veac ?!
Probabil că unul dintre modelele lui Nicolae Vicol este chiar nepotul din Băilești al lui Amza Pellea, nepot de soră, încununat, la nivel național, prin anii 70, cu premiul special al juriului pentru rolul din piesa Iancu la Hălmagiu.
Partea leului în spectacolul de la Craiova revine protagoniștilor, Ea și El, interpretați cu acuratețe, vibrație umană, dar și exactitate de ceas elvețian marca Schafausen, de Cerasela Iosifescu și Adrian Andone.
Atât de bine sunt puse la punct și evoluează relațiile de joc dintre cei doi actori, încât lasă impresia ciudată, dar pozitivă, că ei și colegii lor de distribuție se află nu la premiera Zăpezilor de altădată, ci la o reprezentație care însumează deja sute de „ediții” anterioare.
Cu o naturalețe și dezinvoltură dezarmante, Cerasela Iosifescu este pe cât de dinamică, energică și mobilă, pe atât de charismatică și expresivă.
A descifrat, cu inteligență scenică evidentă, toate pliurile și subtilitățile personajului, încât, pur și simplu, se …joacă entuziasmant cu acest rol, care-i vine ca o mănușă de ofițer imperial din apropierea Coroanei.
Microportretul pe care i-l face experimentatul dramaturg și cronicar de teatru Dinu Grigorescu, nonagenar, este atât de convingător, încât nu rezistăm ispitei de a-l cita fie și doar parțial:
„Sala plină ! 500 de spectatori urmăresc cu atenție dialogurile, doamnele empatizează cu monologurile Ceraselei Iosifescu, aflată în formă maximă, neobosită scenic, plină de vervă și imaginație. Ea conduce spectacolul, ceea ce îl obligă pe distinsul partener, Adrian Andone, să riposteze cu armele comice din dotare. NU sunt personaje negative, ci doar oameni care trăiesc și se iubesc, dar treptat îmbătrânesc. Spectacolul craiovean este viu, colorat, dinamic și foarte plăcut. El este și o dovadă a modului cum o operă traversează cu succes timpul și vremurile.”.
După o serie de conexiuni și decantări, Dinu Grigorescu își duce elogiile, bine argumentate, spre piscuri de invidiat: ”Doamna Cerasela Iosifescu oferă publicului un recital conjugal sub biciul regizoral necruțător al soțului real, Mircea Cornișteanu. Am urmărit ca la microscop nenumăratele gesturi femeiești, în compania actorului Adrian Andone, care se dovedește a fi un partener redutabil al scenei și exploziv comic la momentul oportun. Monologurile antologice și acide, scurtele confesiuni, replicile dintre cei doi soți și dialogurile cu publicul construiesc o stare de bună dispoziție și de reflexivitate necesară în spiritul pe care și l-ar fi dorit scriitorul moralist.”.
*
* *
Personajele care deschid reprezentația, Ea în tinerețe și El în tinerețe sunt interpretate – în aceleași registre hermeneutice de înaltă clasă – de Costinela Ungureanu și de Cătălin-Mihai Miculeasa. Ne este cât se poate de limpede că acești cei mai tineri actori din trupa craioveană au găsit resursele lăuntrice de a se monta psihic atât de bine încât să NU fie nici cu un bemol mai prejos decât le pretinde regizorul și nici față de standardul cu totul aparte la care Cerasela Iosifescu și Adrian Andone au ridicat prestația scenică.
Secvențele din finalul reprezentației sunt simetrice cu acelea din debutul ei. Încă din primele minute ale premierei am remarcat, pornind de la jocul Costinelei Ungureanu, acuratețea limbajului gestual și corporal, începând cu tâlcurile și semnificațiile pozițiilor, foarte flexibile, în care valorifica limbajul picioarelor.
Pe de altă parte, ne-am mirat cât de repede și-a …revenit Costinela Ungureanu după Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină (din piesa Femeia mării), abia acordat la Gala UNITER, desfășurată sub cupola de lumină tainică a sutelor de manifestări din cadrul programului Timișoara – Capitală Culturală Europeană.
*
Punem punct cronicii noastre, cerându-vă îngăduința de a mai face un ultim recurs la comentariul excepțional al Domnului Dinu Grigorescu:
„Excelent jucat și savurat de spectatori, acest minunat bulgăre din Zăpezile de altădată onorează scena craioveană, teatrul românesc și respectă cum se cuvine memoria unui dramaturg important de la a cărui dispariție fizică se împlinesc 20 de ani. La premiera din 25 iunie, au fost prezenți fiul dramaturgului, cronicari și prieteni, existând și un puternic sentiment de nostalgie pentru Zăpezile de altădată ale tinereților noastre, care s-au topit prea repede, ca un ghețar sub soarele arzător al schimbărilor climatice.”.
Felicitări tuturor, inclusiv echipei „din spatele” scenei:
*Producător – Marius Pîrlea,
*Regia tehnică – Sorin Gruia,
*Sufleor – Anca Maria Ilinca,
*Lumini – Marian Tudorache, Alina Mitrache, *Sunet – Dan Feneșan,
*Video – Florin Chirea/ Orlando Edward.
Cu toții au izbutit să ne demonstreze că premiera lui Mircea Cornișteanu cu Zăpezile de altădată de Dumitru Solomon are, pe verticală și pe orizontală, virtuozitatea specifică dansului popular cel mai solar al românilor: Călușul oltenesc.
Vioara întâi – Vătaful, cum este numit de călușari conducătorul lor, a fost și rămâne, dincolo de orice îndoială, Cerasela Iosifescu, secondată cu brio de Adrian Andone, Raluca Păun, Costinela Ungureanu, Cătălin-Mihai Miculeasa, Nicolae Vicol, Cosmin Rădescu.
La închidere de stagiune 2022-23, rostim răspicat, de aici, din Craiova Bravului Mihai („ce sare pe șapte cai/ de strigă Stambulul VAI !!!”):
Pe verticală și pe orizontală – virtuozitate de standard Căluș oltenesc.
|
Dan Lupescu 7/3/2023 |
Contact: |
|
|
