In asteptarea Zilei Canadei - Festivitate
O notă la întrebarea domnului Puiu Popescu referitoare la Celebrarea Zilei Canadei, gândesc că relatând un fapt divers, lipsit de importanță, ar putea da cititorului o idee despre ce mi-a oferit Canada:
Astăzi este ziua în care cel mai tânăr dintre nepoții mei, Liam, m-a invitat să asist la festivitatea înmânării diplomelor de absolvire la Humberside Collegiate Institute, școala la care el s-a remarcat ca unul dintre cei mai buni studenți. Absorbit de progresele tehnice în domeniul tehnologiei, ciberneticii și inteligența artificială, și mai ales mânat de curiozitate în domeniile inginerești, Liam a hotărât să urmeze cursurile de inginerie ale Universității Carleton din Ottawa, aleasă de el dintre altele care i-au oferit admiterea. Acest eveniment m-a întors cu multe decade în urmă la festivitatea în care eu însumi am primit în 1952 diploma de Tehnician de Mașini Agricole, după terminarea Școlii Medii Tehnice din București. Din păcate această profesie mi-a fost impusă de necesitățile economice ale guvernului de atunci, în pofida năzuințelor personale care ținteau altă direcție.
Înainte de-a pleca la festivitatea lui Liam, am dat un tur prin camera mea de lucru privind rafturile de cărți tehnice adunate de-a lungul anilor, care mi-au dat mai mult curaj să decid drumul cel mai sigur pentru producerea a unor piese auto de larg , de a căror realizare eram responsabil, zăcând inutil în bibliotecă după decade de folosință. Valoarea acestor cărți pentru mine a constituit un adevărat tezaur de cunoștințe, în paginile cărora am aflat cum pot fi prevăzute limitele materiei supuse forțelor din ce în ce mai puternice ale mașinilor moderne. Eu atingând vârsta nonagenară nu le mai pot folosii, în schimb tânărului meu nepot, celui mai proaspăt vlăstar al familiei care a ales să continue o profesie în același domeniu, sunt încredințat, va găsii în ele aceiași bucurie și satisfacție să le consulte. Am luat deci o cutie de carton și am început să aranjez cărțile în ea, aliniate după mărime și importanță. Ce altceva mai de preț i-aș putea oferii?
Când am sosit în Canada în 1975, orașul Toronto nu semănă aproape de loc cu metropola cosmopolită de astăzi. În inima Torontoului, Yonge și Bloor street, ca și în întregul centru comercial, în zilele de duminică toate vitrinele erau acoperite cu perdele arse de soare, pentru că nici un magazin nu avea voie să servească publicul în zile de sărbătoare. Nici măcar vizionare produselor expuse în vitrine nu era permisă, fiind socotit un act indecent. Biroul de imigrare ne-a cazat la început într-un hotel de mână a doua pe Yonge street, nu departe de |Gardiner Expressway. Ne-a dat și ceva bani ca să cumpărăm mâncare, dar în zona aia nu găseam nici un supermarket, limba engleză nu cunoșteam și ne plimbam amărâți pe străzi neștiind unde puteam găsii ceva de mâncat. La parterul hotelului era un bar deschi în zilele lucrătoare, cu bărbați cheflii și femei fardate țipător, dar duminica întreaga zonă era pustie. Cu copiii, pe o zi toridă de primăvară urcam pe Younge-ul pustiit de mașini și oameni către Queen street, și iată că ne apare în față o prăvălie deschisă pe firma căreia scria Kentucky Fried Chicken. Nu știam ce înseamnă, dar am văzut înăuntru câteva persoane mâncând la mese și scaune înalte. A fost greu, cred, tinerilor vânzători să ne înțeleagă, dar în final ne-am ales fiecare cu câte două piese de șnițel și cartofi pai ca la mama acasă. De atunci Kentucky Fried Chicken pentru mine și ai mei, a devenit primul și cel mai favorizat restaurant.
La nord de Finch street, zonele rezidențiale de astăzi nu existau și dacă întâmplarea te ducea prin aceste locuri, întâlneai numeroase ferme, crescătorii de cai, școli de călărie și unul sau două drive-ins unde se prezentau filme la căderea serii. Aici nu exista nici o clădire cu mai mult de două etaje, era răcoare de parcă te aflai în altă țară și era liniște. După cinci, șase ani provincia a schimbat zonarea locului permițând construirea unor noi cartiere cu case rezidențiale și arii comerciale. Șapte ani după imigrarea în Canada, am reușit să cumpăr o casă în zona asta nouă, cu plata în rate și o dobândă enormă care mi-a luat 15 ani ca s-o achit cu probabil îndoit prețul inițial.
Canada a ajuns astăzi să-mi fie nu cea de a doua patrie, ci prima, pentru că cea mai mare parte a vieții am trăit-o aici. În România am copilărit, părinții m-au învățat să vorbesc și am fost ocrotit din toate părțile de rude și prieteni, dar a trebuit s-o părăsesc pentru că nici o strădanie nu-mi putea asigura puținul cu care să-mi cresc normal copii. Ajuns în Canada fără să știu pe nimeni, fără limbă, fără diplome, recomandări și portofolii parafate, a trebuit să-mi croiesc singur drumul cu ajutorul unor alți imigranți ca și mine, dar am reușit ceea ce nu aș fi putut realiza în țara mea dacă rămâneam acolo. Dar cel mai important lucru, copii, motivul principal pentru care am luat drumul pribegiei printre străini, au crescut și s-au format aici devenind buni cetățeni cu multiple responsabilități și buni părinți care au format copii la fel de buni ca ei înseși.
În ceea ce mă privește, viața mi-a fost darnică dar nu ușoară. Canada nu m-a acoperit în puf, dar a adus în jurul meu pământ reavăn, roditor și a creat condiții prielnice ca să mă pot dezvolta în voie, a plivit din drumul meu buruienile otrăvitoare, pe cele care-mi umbreau soarele sau încercau să-mi sugă nesățios seva de la rădăcină. Îi datorez cinste și recunoștință pentru toate acestea și cu bucurie în suflet de ziua Canadei, voi participa la sărbătorirea ei alături de întreaga țară.
Oprindu-mă în fața cutei cu cărți pentru Liam, am luat-o pe cea mai importantă dintre ele „Manualul Inginerului Mecanic” și i-am scris o dedicație: „Această carte te va ajută să cucerești cele mai înalte aspirații!”
David Kimel
Toronto
|
David Kimel 6/22/2023 |
Contact: |
|
|
