Poezia - templul magiei cuvintelor (simple notițe)
Poemele Lacrimă sub candela aprinsă au devenit numele unui volum de versuri¹, expresia unei dureri provocate de întàlnirea poetului cu timpul, în raportul creator-realitate. -
Mă bucur că unul dintre ele îmi este dedicat, fiind retranscrierea stării sufletești în diferite ipostaze. Din curgerea lor densă se extrage finalul, moment de maximă intensitate lirică:
Tu ești trist și trist mi-s eu,
Trist este și Dumnezeu
Trist este și Dumnezeu!
Poemul este un mesaj excepțional al vieții de azi. Contstrucția mesajului, a sensului ca text poetic, transmite o realitate crudă. În ficțiunea mesajului, pronumele personal, în formele tu și eu, fixează imaginea prin acumulare de tensiune sufletească pe bază de afinitate naturală, o recunoaștere a felului comun de a sinți și gândi. Ceea ce de la sine înțeles se dovedește a fi apartenență la idealul clasic al artei, la credința strămoșească.
Nu mai e vorba de disimularea tristeții. E reală.Tristețea e chipul durerii, o durere adâncă până la lacrimi Poezia plânge pe starea nației cu răzvrătire, cu credință în voința divină. Moartea satului e un fenomen fără munci și zile (Hesiod). Satul e pentru poetul din Almăj locul unde s-a refugiat și se păstrează manifestarea de viață a poporului românesc(D. Gusti). Nu se poate înțelege satul fără țăran. Fără țăran viața satului trăiește epoca epilogului la care comunismul nu îndrăznise să ajungă prin industrializare. Știu că timpul (departe de egoism) ține cu mine, născut într-un regat, crescut și împlinit profesional în comunism, trecând, fără să vreau dintr-o democrație în alta: nu voi trăi în satul global(Marshall McLuhan).
Ori de câte ori are prilejul, poetul apelează la memorie: Nu ezită s-o facă și acum:
Nu-i mai viața care-a fost,
Nu-i nici lucru și nici rost
Nu-i nici lucru și nici rost.
Repetarea versului în armonia trohaică, după modelul strofei melodice din cântecul popular, transformă poezia într-o doină de jale. Se renunță la comunicarea tradițională, găsindu-se îndulcitori, surogate prin ideea de progres în sens ontologic spre cunoaștere. Ceea ce îmi amintește de cuvintele grele ale lui Brâncuși:Când s-apucăm dreptatea, cineva nevăzut ne-a dat peste mână.
Modalitatea de așezare a versurilor mă determină să cred că în elementul firesc nu se caută logica, o simți, chiar o vezi în splendoarea ei.
Nu e vorba de un trecut idilic, s-a întrerupt o dezvoltare istorică normală în concordanță cu natura, care nu mai e în caracteristici firești. Poetul crește amplitudinea simbolică:
Nu mai e nimic de ieri,
Nu-s nici toamne, primăveri
Nu-s nici toamne, primăveri.
Cultura populară românească se confruntă cu pierderea tradiției. Tradiția trebuie reinvățată. Cine o mai poate face? Poeții? Geniile anonime care au creat Miorița, Mănăstirea Argeșului, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, mitul Zburătorului, frescele exterioare ale mănăstirilor, doinele, toate valorile spirituale românești vor mai avea urmași de talia marilor noștri scriitori? Trecutul a crezut în tradiție și satul a păstrat neștirbită această zestre care se pierde în prezent. Lumea pe care o urmăm, Occidentul, tânjește după ce a pierdut fără a găsi soluții.
Simbolurile arhetipale au trecut în uitare, pierzând din semnificație culturală:
(nu-s) Nici povești cu Cosânzene,
Nici cununi de sânziene
Nici cununi de sânziene.
Din punct de vedere sociologic, acest fenomen este definit ca uitare de sine², fiind provocat ca armă demonicăîn desfășurarea războiului impotriva satului românesc.
Poetul nu poate părăsi tradiția, ar trăda viața. Cuvântul devine semnal de alarmă și
curgerea versurilor, meditație gravă. S-a lovit și în credința strămoșească::
Stele pe cer sunt rare
Nu mai plâng rugi în altare
Nu mai plâng rugi în altare.
Natura își pierde puterile tămăduitoare închisă în rezervații:
Iar fântâna cea cu Leac
Nu zviduie peste veac
Nu zviduie peste veac.
Pătruns de patima spiritului local al limbii, poetul simte cum se pierd credințele îndătinate. Poetul nu renunță la proprietatea limbii. Forma lirică fascinează, rămâne prin cuvintele locului în contexrte almăjene. Credința în puterea vindecătoare a apelor a fost atât de mare, încât a produs tămăduiri. Fântâna cu Leacu este un toponim semnificativ.
Poezia se alcătuiește din propoziții principale pline de conotații complexe.. Caracterul enunțiativ surprinde existernța dramatică. Si natura este în suferință. Nergana, râul care străbate Valea Almăjului, nu mai comunica cu oamenii ajunși străini în locurile moștenite: S-a rupt o legătură care ținea lumea:
Nici Nergana nu mai spune
Îngrijarea ce-i în lume
Îngrijarea ce-i în lume.
Aici apare a doua și ultima propoziție secundară din construcția poetică: ce-i în lume, atributiva, structură subiectivă prin care vorbește almăjanul. Termenul îngrijare (grijă, teamă, îngrijorare, neliniște, tulburare), rar folosit, de la forma învechită a (se) îngrija , nu se poate discuta decât prin intențiilre poetului. Altfel se pierd semnificațiile lirice. Imaginea tradițională are un caracter exotic doar pentru necunoscătorii vieții almăjene. În existența lui, viitorul împărat al Austriei, Iosif al II-lea, a fost înfruntat de un om al locului, un almăjan, care s-a împotrivit propunerii de a deveni granicer împarătesc făra a avea garanția libertății. Scena este prinsă de ultimul cronicar român, Nicolae Stoica de Hațeg.
Pentru L. Blagaveșnicia s-a născut la sat. Din această convingere, repetiția adjectivului bătrân, la care recurge poetul, sugerează vremuri imemoriale:
Țarina nu crește fân,
Satul ni-i bătrân-bătrân
Satul ni-i bătrân- bătrân
Tehnologia și filosofia duc lumea în pragul apocalipsei, dacă renunță la sensul lor uman, la orientarea spre viața autentică:
Greierii n-au hora lor,
Nunta nu dezleagă dor
Nunta nu dezleagă dor.
Diaspora este înstrăinare. Familia tradițională a intrat în zodia destrămării:
Și copiii din departe,
Nu citesc, nu scriu o carte
Nu citesc, nu scriu o carte.
Discret și subtil, poetul denunță degradarea spirituală a limbii prin presiune culturală străină, ajutată de lipsa educației.
Dintr-o satiră potrivită cu vremurile noastre, îmi aduc aminte de versurile în care se concentrează un suflet întreg De din vale de Rovine, / Grăim, Doamnă, către Tine, / Nu din gură, ci din carte, / Că ne ești așa departe
Omul, subiectul tehnologiei, devine obiectul ei, dispare prin producerea ei. În retorica poetică, unghiul de atac este admirabil calculat.
Nu mai e nici poezie,
De luceafăr nu se știe
De luuceafăr nu se știe.
Miracolul dorinței de frumusețe nu dispare. Din limbajul uman și al naturii se naște poemul Speranței lui Iosif Băcilă:
Tânguie cuvântu-n vers,
Curcubeu în Univers
Curcubeu în Univers.
Nu Dumnezeu s-a retras, dar , din lume, ci omul l-a părăsit pe Dumnezeu și, prin el, a părăsit morala iubirii și a toleranței scria cândva E. Simion. Trăind acest adevăr,
poetul nu poate să tacă, pentru el tăcerea ar fi complicitate. Antrenează ficțiunea poetică la zi prin mesajul excepțional al vieții în reflexe tulburătoare. Astfel, necesar în esență, farmecul de manieră didactică slujește creația. Condiția artei lui trăiește prin tradițiile neamului. Doar când vom pierde tradițiile vom vedea cât de săraci suntem. Dacă se va întâmpla așa, unde vom mai găsi satul? Cu siguranță și în versurile lui Iosif Băcilă. Admirația mea se leagă și de consecvența afirmării identității noastre culturale. Cuvântul românesc devine în sine metaforă prin faptul de a se lăsa prins în poezie, de a intra altfel în funcția de comunicare. Cred cu tărie că duhul satului va rămâne lumina care nu se stingeși, prin creație, va învinge ruina(Ilie Bădescu).
1. Iosif Băcilă, Lacrimă sub candela aprinsă, Volum îngrijit, cuvânt-înainte și notă asupra ediției de Florina Maria Băcilă, Timișoara, Editura Cosmopolitan Art, 2022.
2. Vezi Ilie Bădescu, Creație și ruină (II). Duhul satului. Civilizația sătească sub amenințare, București, Editura Mica Valahie, 2020.
Constantin Teodorescu. New Dundee (ON), Canada.
|
Constantin Teodorescu 6/19/2023 |
Contact: |
|
|
