Poezia - templul magiei cuvintelor (simple notiþe)
Poemele „Lacrimã sub candela aprinsã ” au devenit numele unui volum de versuri¹, expresia unei dureri provocate de întàlnirea poetului cu timpul, în raportul creator-realitate. -
Mã bucur cã unul dintre ele îmi este dedicat, fiind retranscrierea stãrii sufleteºti în diferite ipostaze. Din curgerea lor densã se extrage finalul, moment de maximã intensitate liricã:
„Tu eºti trist ºi trist mi-s eu,
Trist este ºi Dumnezeu –
Trist este ºi Dumnezeu!”
Poemul este un mesaj excepþional al vieþii de azi. Contstrucþia mesajului, a sensului ca text poetic, transmite o realitate crudã. În ficþiunea mesajului, pronumele personal, în formele tu ºi eu, fixeazã imaginea prin acumulare de tensiune sufleteascã pe bazã de afinitate naturalã, o recunoaºtere a felului comun de a sinþi ºi gândi. Ceea ce de la sine înþeles se dovedeºte a fi apartenenþã la idealul clasic al artei, la credinþa strãmoºeascã.
Nu mai e vorba de disimularea tristeþii. E realã.Tristeþea e chipul durerii, o durere adâncã pânã la lacrimi Poezia plânge pe starea naþiei cu rãzvrãtire, cu credinþã în voinþa divinã. Moartea satului e un fenomen fãrã „munci ºi zile” (Hesiod). Satul e pentru poetul din Almãj locul „unde s-a refugiat ºi se pãstreazã manifestarea de viaþã a poporului românesc”(D. Gusti). Nu se poate înþelege satul fãrã þãran. Fãrã þãran viaþa satului trãieºte „epoca epilogului” la care comunismul nu îndrãznise sã ajungã prin industrializare. ªtiu cã timpul (departe de egoism) þine cu mine, nãscut într-un regat, crescut ºi împlinit profesional în comunism, trecând, fãrã sã vreau dintr-o democraþie în alta: nu voi trãi în „satul global”(Marshall McLuhan).
Ori de câte ori are prilejul, poetul apeleazã la memorie: Nu ezitã s-o facã ºi acum:
„Nu-i mai viaþa care-a fost,
Nu-i nici lucru ºi nici rost –
Nu-i nici lucru ºi nici rost”.
Repetarea versului în armonia trohaicã, dupã modelul strofei melodice din cântecul popular, transformã poezia într-o doinã de jale. Se renunþã la comunicarea tradiþionalã, gãsindu-se îndulcitori, surogate prin ideea de progres în sens ontologic spre cunoaºtere. Ceea ce îmi aminteºte de cuvintele grele ale lui Brâncuºi:”Când s-apucãm dreptatea, cineva nevãzut ne-a dat peste mânã.”
Modalitatea de aºezare a versurilor mã determinã sã cred cã în elementul firesc nu se cautã logica, o simþi, chiar o vezi în splendoarea ei.
Nu e vorba de un trecut idilic, s-a întrerupt o dezvoltare istoricã normalã în concordanþã cu natura, care nu mai e în caracteristici fireºti. Poetul creºte amplitudinea simbolicã:
„Nu mai e nimic de ieri,
Nu-s nici toamne, primãveri –
Nu-s nici toamne, primãveri”.
Cultura popularã româneascã se confruntã cu pierderea tradiþiei. Tradiþia trebuie reinvãþatã. Cine o mai poate face? Poeþii? Geniile anonime care au creat Mioriþa, Mãnãstirea Argeºului, Tinereþe fãrã bãtrâneþe ºi viaþã fãrã de moarte, mitul Zburãtorului, frescele exterioare ale mãnãstirilor, doinele, toate valorile spirituale româneºti vor mai avea urmaºi de talia marilor noºtri scriitori? Trecutul a crezut în tradiþie ºi satul a pãstrat neºtirbitã aceastã zestre care se pierde în prezent. Lumea pe care o urmãm, Occidentul, tânjeºte dupã ce a pierdut fãrã a gãsi soluþii.
Simbolurile arhetipale au trecut în uitare, pierzând din semnificaþie culturalã:
„ (nu-s) Nici poveºti cu Cosânzene,
Nici cununi de sânziene –
Nici cununi de sânziene.”
Din punct de vedere sociologic, acest fenomen este definit ca „uitare de sine”², fiind provocat ca „armã demonicã”în desfãºurarea rãzboiului impotriva satului românesc.
Poetul nu poate pãrãsi tradiþia, ar trãda viaþa. Cuvântul devine semnal de alarmã ºi
curgerea versurilor, meditaþie gravã. S-a lovit ºi în credinþa strãmoºeascã::
„Stele pe cer sunt rare
Nu mai plâng rugi în altare –
Nu mai plâng rugi în altare”.
Natura îºi pierde puterile tãmãduitoare închisã în rezervaþii:
„Iar fântâna cea cu Leac’
Nu zviduie peste veac –
Nu zviduie peste veac.”
Pãtruns de patima spiritului local al limbii, poetul simte cum se pierd credinþele îndãtinate. Poetul nu renunþã la proprietatea limbii. Forma liricã fascineazã, rãmâne prin cuvintele locului în contexrte almãjene. Credinþa în puterea vindecãtoare a apelor a fost atât de mare, încât a produs tãmãduiri. Fântâna cu Leacu’ este un toponim semnificativ.
Poezia se alcãtuieºte din propoziþii principale pline de conotaþii complexe.. Caracterul enunþiativ surprinde existernþa dramaticã. Si natura este în suferinþã. Nergana, râul care strãbate Valea Almãjului, nu mai comunica cu oamenii ajunºi strãini în locurile moºtenite: S-a rupt o legãturã care þinea lumea:
„Nici Nergana nu mai spune
Îngrijarea ce-i în lume –
Îngrijarea ce-i în lume.”
Aici apare a doua ºi ultima propoziþie secundarã din construcþia poeticã: „ce-i în lume”, atributiva, structurã subiectivã prin care vorbeºte almãjanul. Termenul îngrijare (grijã, teamã, îngrijorare, neliniºte, tulburare), rar folosit, de la forma învechitã a (se) îngrija , nu se poate discuta decât prin intenþiilre poetului. Altfel se pierd semnificaþiile lirice. Imaginea tradiþionalã are un caracter exotic doar pentru necunoscãtorii vieþii almãjene. În existenþa lui, viitorul împãrat al Austriei, Iosif al II-lea, a fost înfruntat de un om al locului, un almãjan, care s-a împotrivit propunerii de a deveni granicer împarãtesc fãra a avea garanþia libertãþii. Scena este prinsã de ultimul cronicar român, Nicolae Stoica de Haþeg.
Pentru L. Blaga”veºnicia s-a nãscut la sat”. Din aceastã convingere, repetiþia adjectivului bãtrân, la care recurge poetul, sugereazã vremuri imemoriale:
„Þarina nu creºte fân,
Satul ni-i bãtrân-bãtrân –
Satul ni-i bãtrân- bãtrân”
Tehnologia ºi filosofia duc lumea în pragul apocalipsei, dacã renunþã la sensul lor uman, la orientarea spre viaþa autenticã:
„Greierii n-au hora lor,
Nunta nu dezleagã dor –
Nunta nu dezleagã dor”.
Diaspora este înstrãinare. Familia tradiþionalã a intrat în zodia destrãmãrii:
„ªi copiii din departe,
Nu citesc, nu scriu o carte –
Nu citesc, nu scriu o carte.”
Discret ºi subtil, poetul denunþã degradarea spiritualã a limbii prin presiune culturalã strãinã, ajutatã de lipsa educaþiei.
Dintr-o satirã potrivitã cu vremurile noastre, îmi aduc aminte de versurile în care se concentreazã un suflet întreg „De din vale de Rovine, / Grãim, Doamnã, cãtre Tine, / Nu din gurã, ci din carte, / Cã ne eºti aºa departe”
Omul, subiectul tehnologiei, devine obiectul ei, dispare prin producerea ei. În retorica poeticã, unghiul de atac este admirabil calculat.
„Nu mai e nici poezie,
De luceafãr nu se ºtie –
De luuceafãr nu se ºtie”.
Miracolul dorinþei de frumuseþe nu dispare. Din limbajul uman ºi al naturii se naºte poemul Speranþei lui Iosif Bãcilã:
„Tânguie cuvântu-n vers,
Curcubeu în Univers –
Curcubeu în Univers”.
„Nu Dumnezeu s-a retras, dar , din lume, ci omul l-a pãrãsit pe Dumnezeu ºi, prin el, a pãrãsit morala iubirii ºi a toleranþei” scria cândva E. Simion. Trãind acest adevãr,
poetul nu poate sã tacã, pentru el tãcerea ar fi complicitate. Antreneazã ficþiunea poeticã la zi prin mesajul excepþional al vieþii în reflexe tulburãtoare. Astfel, necesar în esenþã, farmecul de manierã didacticã slujeºte creaþia. Condiþia artei lui trãieºte prin tradiþiile neamului. Doar când vom pierde tradiþiile vom vedea cât de sãraci suntem. Dacã se va întâmpla aºa, unde vom mai gãsi satul? Cu siguranþã ºi în versurile lui Iosif Bãcilã. Admiraþia mea se leagã ºi de consecvenþa afirmãrii identitãþii noastre culturale. Cuvântul românesc devine în sine metaforã prin faptul de a se lãsa prins în poezie, de a intra altfel în funcþia de comunicare. Cred cu tãrie cã „duhul satului” va rãmâne „lumina care nu se stinge”ºi, prin „creaþie”, va învinge „ruina”(Ilie Bãdescu).
1. Iosif Bãcilã, Lacrimã sub candela aprinsã, Volum îngrijit, cuvânt-înainte ºi notã asupra ediþiei de Florina Maria Bãcilã, Timiºoara, Editura Cosmopolitan Art, 2022.
2. Vezi Ilie Bãdescu, Creaþie ºi ruinã (II). Duhul satului. Civilizaþia sãteascã sub ameninþare, Bucureºti, Editura Mica Valahie, 2020.
Constantin Teodorescu. New Dundee (ON), Canada.
|
Constantin Teodorescu 6/19/2023 |
Contact: |
|
|
