În acolada vieții, măsura valsului fără sfârșit...
Lumea, cu variabilele și constantele ei, așa cum i se înfățișează ea lui Ovidiu M. Curea în Măsura valsului fără sfârșit, are ritmul învăluitor al valsului nesfârșit, un dans al iubirii, căci se valsează doar în doi, și constanta spațială a unui cronotop, fixat în eleatismul lui, concordant, totuși, heracliteanului panta rhei, al metamorfozelor temporale.
Aventura existenței începe, aprioric, într-un moment ce precede apariția în lumină, căderea în lume, moment în care destinul este fixat în detaliile revelatorii prin sfatul ursitoarelor: „și ziseră acele ursitoare/ e al tău/ să faci ce vrei cu el/ să îl pui în buzunare/ să îl ții să îl păzești/ să îl scuturi de negreli/ atunci când din beție te trezești// că altul n-ai/ și nu e nimeni să-ți mai dea/ o dimineață – două/ la o ceașcă de cafea”, care fixează, deopotrivă, tonalitatea, măsura, ritmul vieții ca vals fără sfârșit: „este valsul mersului pe valuri/ leagănă un fluviu între maluri/ ține drumul mersului în doi/ îmbrățișarea lumii vechi și lumii noi”. Astfel, valsul fără sfârșit devine o metaforă a vieții care își caută și află destinul pentru a evolua în armonie cu imponderabilele ei: „e mereu al tău cu tine,/ și pe lături nu se uită,/ dacă după cea din urmă cină/ nu se duce la Înaltul/ chiar de nu mai e cu tine/ va rămâne tot aici/ cu sine/ dar va fi cu totul altul”.
Măsura valsului și ritmul valurilor au aceeași cadență, sugerând înseși măsura și ritmul vieții supuse inexorabil trecerii. Meditația asupra trecerii ireversibile întoarce fluxul poetic în interioritatea profundă a eului și-l relaționează cu lumea, văzută ca un muzeu, și cu Dumnezeu, a Cărui prezență este presimțită peste tot.
Lumea ca muzeu, cu lungile coridoare („pe coridoare nesfârșite/ cu ușile deschise la perete/ nu se-aude niciun pas/ nicio părere de parfum/ sau foșnet de mătase”) pare o reprezentare proprie a labirintului, un spațiu care înmagazinează atât obiecte: „atâtea poze/ tablouri/ rame atârnate cu cercel/ dar nu găsesc niciunul/ în care să te văd în el”, cât și reflectări melancolice ale obiectelor: „aceeași mină tristă/ de custode înrămat de viu/ păzește plictisit o ușă/ îmbrăcat în negru - vișiniu”, un spațiu pe care eul îl străbate: „și trec în altă sală/ și în alta/ și în alta”, cu intuiția ierarhiei de sfere, trecerile fiind conotate simbolic, ca treceri dintr-o realitate în alta, ca trepte de cunoaștere.
Pe parcursul acestei călătorii inițiatice – în afară și înlăuntru, în labirintul lumii și în labirintul propriu, cu etajele și întortochelile lui sufletești, motivele – ușa, drumul, ceasul, trenul, umbra, așteptarea, anotimpurile în rotație paralelă cu vârstele omului, denotează și conotează în apele tranzitivității și ale reflexivității, orientând deplasarea eului în cercurile concentrice ale lumii și ale existenței. Nimic nu este dat dintru început. Totul trebuie cucerit prin efort de cunoaștere.
Omul care conștientizează limitele, raportându-se la fructul oprit, interdicția ca o cenzură transcendentă, („era ascuns/ departe/ fructul interzis (...)// era un rai nemăsurat/ nu pentru noi dar sigur/ garantat/ exista cu-adevărat/ puteai să îl visezi/ să speri și să valsezi/ în brațe și în gând cu el/ fructul oprit/era pe când prezentul nu conta/ atunci când viitorul era infinit/ departe/ fără capăt/ nesfârșit”), trebuie să învețe să-și țină în frâu, prin rațiunea ordonatoare a supra-eului, caii-instincte.
În reprezentările poematice ale lui Ovidiu M. Curea, caii denumesc, prin extrapolare, iraționalitatea lumii, a oamenilor: „se aud din spate caii/ vin/ vin gonind înspre încoace/ vin mâncând pământul/ vin cu coamele în vânt/ vin cu șeile lăsate/ cu copitele-apăsate// se cutremură tot globul/ apele sar din băltoace/ din copaci frunzele cad/ pe acoperișuri țigle saltă/ duduie văzduhul gol/ și în curmeziș se crapă cerul/ și netrase clopotele mor”.
În echilibrul lumii, terestrul și cosmicul trebuie să comunice. Semnele celestului sugerează o expansiune a universului: „dincolo de marginea de Cosmos/ peste Nimeni și Nimic/ Găuri Negre pline de Neștire/ nu își dau nici duhul/ nici nu iau la revedere/ printr-un fulger îndoielnic”, extinzând, totodată, posibilitățile nelimitate ale omului de a investiga văzutele și nevăzutele, înfiorat de posibila absență a lui Dumnezeu: „stau stinghere/ bănuite/ fără niciun Dumnezeu/ și în lipsa Lui/ în sine/ fiecare e un Zeu”.
Dacă, într-o lume fără Dumnezeu, totul este posibil, cum o spunea Dostoievski, absența aceasta conotează, în reverberare ideatică existențialistă, retragerea din creație a lui Dumnezeu și singurătatea tragică a omului. Dumnezeu nu a murit, teza lui Nietzsche pare infirmată în poemele lui Ovidiu M. Curea; din retragerea Lui, El poate fi readus în creație prin faptele omului. În acest sens, ar trebui înțelese elanul, avântul, zborul, prin care se conotează ascensiunea spirituală a omului ca dezmărginire, ieșire din spațiul-muzeu, din limitele cercului strâmt.
Mișcarea ascensională apare, în Pescărușul, în notația lirismului obiectiv, ca obiectivare a eului care-și acordă privilegiul de a privi și contempla din perspectivă regizorală, sub specie aeternas, întregul spectacol al existenței: „se întoarce anotimpul/ se scutură pe dos/ de timpul petrecut prin ierburi și prin Frunze/ se spală cu regrete/ se pliază scurt așa cum este/ ros// curat se pune la păstrat/ în rafturi miresmat cu levănțică/ se numără apoi atent/ se consemnează vertical/ se trece la final/ într-un gen tabel de casă// se imaginează iahturi/ lunecând pe nesfârșite valuri/ ce împing în orizonturi depărtate/ porturi ancore și maluri”.
Din înălțimea spiritului contemplativ, eul, obiectivat, poate citi în inefabilele iubirii: „iubirea tace ghemuită într-un colț/ și toarce/ visează că din zare/ pasărea stăpână peste mare/ pescărușul/ se întoarce lin spre bancă/ plutind ca o ninsoare”, prezență constantă, sentiment universal, fără de care lumea s-ar prăbuși. Personificată, iubirea i se adresează în limbajul inteligibil al re-cunoașterii: „«eu am fost aici tot timpul/ nu am fost și nu sunt călătoare»”. Viața, „de necuprins”, se află în acolada duratei existențiale, „Nu e Înapoi/ nici Înainte”, ireversibilă în cronologia ei, reversibilă prin anamnesis.
Ovidiu M. Curea are capacitatea de a concretiza abstracțiuni, de a coborî în materialitatea cuvântului care revelează, prin virtualități latente, prin metafore când plasticizante, când revelatorii. Poezia lui este o poezie conceptuală, de decupare a inefabilelor. Cerul este semnificativ, în acest sens: „Între cer și cer/ o lume ce contestă cerul/ Între cer și cer/ un nume nerostit/ pe care nimeni nu îl poartă/ alunecând și rătăcind pribeag/ bătând din poartă-n poartă”. Existența poate fi reprezentată în proiecții gigantești, între cer și cer, în înălțimile gândului dezmărginit, fără a anula cu totul terestritatea: „Iar când pe vetre/ stinge noaptea focuri,/ căutările cu cerul/ se împrăștie prin vânt,/ Pe repetatele cărări/ de imnuri și de jocuri surde/ tace nevăzută luna/ și ascultă cerul”.
Lumea-muzeu, plină de imparități, un Babilon în aer liber („în Babilon e ziua porților deschise/ răscoliții sunt chemați pe scenă/ parfumați și scuturați de bernă/ cățărați în faetoane limuzine/ pașapoarte verzi spre orice stațiune/ grupare nouă gașcă sau formațiune/ banii cheș de instalare/ subvenții la transport/ și prime la cazare”), atins de hărmălaie și vânzoleală în etern du-te-vino, un haos „întors pe față și pe d os” pentru a-i afla tainele, se circumscrie ca spectacol, reverberare a motivului lumii ca teatru.
Eul liric are voluptatea privirii de sus, din perspectiva civilizației, „într-o lojă sus, la Ateneu”, de unde desenul din covorul vieții și al existenței își poate releva sensul. El nu rămâne, însă, prizonierul clipei sau al circumstanțelor, căci sistemul lui de cunoaștere așază peste tot oglinzi reflectorizante, în apele cărora aspectele realului pot comunica prin reflectare în reflect: „...Deacum spre Maiîncolo/ spre Oriunde e Oricum/ e Oricine și Oarecare”.
Repetabilitatea, cu sugestia eternei reîntoarceri: „de fiecare dată/ îl privesc ca prima dată/ printre gânduri și-n oglinzi”, jocul imponderabilelor vieții și ale morții, într-un joc de-a baba oarba, reluat în perpetuum mobile: „vremurile curg și trec/ se întretaie/ se ignoră înadins/ și pe furiș/ apoi se caută în vis”, conștientizate, curg, panta rhei: „și de ce-ar mai fi încă o dată/ să te-ntrebi ce va fi mâine/ să te îndoiești de tine/ să te-ntrebi dacă și azi te va iubi/ să te-ntrebi dacă și mâine/ ai să o aștepți la ușă și la fel o vei ghici”, în albia lucidității, plătind „prețul unui vis”.
Nu există scăpare din cercul vieții, dar, prin anamnesis, totul poate fi reluat, punct și de la capăt, întrucât, existența evoluează în cerc, început și sfârșit coincid, în acel misterios aleph: „plecată dintr-un punct/ se învârtește/ dă ocoale și tot crește/ spirala cercului/ ca un descânt// cuprinsul nesfârșit/ îi e hotarul/ și destinul/ și gloria și chinul/ cascadele vărsate/ stelele culese-n iarbă/ culmile urcate// se lărgește cercul în spiral/ de nu se mai vede punctual/ vântul crește/ cu soberbie se-nalță cântul/ fără griji apune luna după soare/ iese dimineața roua pe răcoare”.
Pe spirala mică a existenței, Ovidiu M. Curea se acordează spiralei mari a istoriei („spirala mică/ dă ocol în cercuri tot mai strâmte/ și se-nvârte/ într-un punct”), lăsând muzica sferelor să curgă în măsura valsului fără sfârșit, măsura vieții și a poeziei sale.
ANA DOBRE
|
Ana Dobre 6/19/2023 |
Contact: |
|
|
