Poezii din noul volum - ”Măsura valsului fără sfârșit”
Halta
aș vrea să mă cobor dar nu am unde
nu sunt nici stații nici aeroporturi
nici gări sau măcar halte
doar virgule și semne de-ntrebare
ori exclamare puse în ferești
și-un singur punct de care
este bine și-nțelept să te ferești
aș vrea să stea numai o clipă
să cobor
să mă dau jos
dar nu mă vede
nu m-aude că îl strig
și nici nu știe că mă doare
că mă duce neștiutul în spinare
și mă cară
îi e totuna dacă scriu urât de mână
sau la calculator bat falnic
cu litere IMPACT de-o șchioapă
îndreptate sau italic
parcă văd ce glorios putea să fie
oprit în haltă la peron
din tren eu singur să cobor
și o mulțime cu buchetele de flori
să mă primească-n strigăte în cor
sau în tăcere mă petreacă să mă urc
printre crăițe și răcori
și zboară mai departe
imponderabil rătăcind ca un ecou
rostogolit pe nouri și pe ape
și-atât aș vrea să mă cobor un pic
ca să mă pot apoi urca din nou.
De-a baba oarba
le aranjează el pe toate
le aranjează prin uitare
după ele să te uiți în zare
să le vezi cum trec
cum zboară
cum se depărtează
și e gata
la sfârșit nu te mai doare
iar dacă totuși mai rămâne vreun contur
vreun gest sau vreo idee
e interzis și nu e voie
de plângeri și regrete călătoare
nu e loc
nu e nici vreme
și nici bine
toate-n traistă să le-ndeși
că se umflă fierea-n tine
și pe ușă nu mai treci
nu-l chema și nu-l grăbi
lasă-l slobod neîmpins
să te bucuri de victorii
nu să-l plângi pe cel învins
ia-l de mână nu-l huli
mergi cu el cât mai departe
căci el poate
n-are nici o trebuință
ca să dea din mâini din coate
sentimente gusturi
muzici parfumate
aspre moi sau rafinate
ține-le cu tine
nu-s de el
sunt doar trecătoare-mpiedicate
pe o zebră de culori
care însumate-n grabă
se-nvârtesc în joc de-a valma
într-o horă anonimă
într-un joc de-a baba oarba
Perpetuum mobile
dintr-o dată
preschimbat în vreme
într-o parte cade timpul șnur
cu prea mare greutate
explodează colosal
întuneric aprinzând în jur
arzânde gloanțe sfidătoare
semințe azvârlite în banal
și clipele din cer orar
pornesc de-atunci a ticăi frontal
căutând în depărtare
loc dosit de germinare
în fuioare de lumină
timpul dă-napoi să se-nfășoare
să-și adune în răbdare
veșnicia depărtată
setea evadării așteptate
nervii fulgerelor încordate
vremurile curg și trec
se întretaie
se ignoră înadins
și pe furiș
apoi se caută în vis
le încolțește bănuiala
unui preschimbat de mult în vreme
și în gând
cu întrebarea se opresc
fără să știe cât și când
ceasurile bat mai tare
limbile se caută se zbat
și cioburi se adună mozaic
dar nu arată
nu înfățișează încă mai nimic
se strâng fuioarele și se adună
se aprind mai tare
se măresc
și clipele din ore
în veacuri nevăzute se topesc
către fundal o arătare
încet
se întrevede cum răsare
cum se umflă
cum se copleșește
cu mulțimea vremilor adoratoare
cum se pregătește timpul
să o ia din nou în cale
Punct și de la capăt
plecată dintr-un punct
se învârtește
dă ocoale și tot crește
spirala cercului
ca un descânt
cuprinsul nesfârșit
îi e hotarul
și destinul
și gloria și chinul
cascadele vărsate
stelele culese-n iarbă
culmile urcate
se lărgește cercul în spirală
de nu se mai vede punctul
vântul crește
cu soberbie se-nalță cântul
fără griji apune luna după soare
iese dimineața roua pe răcoare
Big Bang ce se destinde și se strânge
spirala se învârte și mai tare
deși-i căzută peste spate
se-nvârte uitându-se de jos
la stele
la cerul răsturnat și el pe dos
și vede chiar dacă acum e iarnă
crizanteme ridicate de pe iarbă
se strâng pe vale cercuri
răsucitul fus de lână
firul încărcat de-o mână neoprită
nici măcar intimidată
de cutremur sau furtună
spirala mică
dă ocol în cercuri tot mai strâmte
și se-nvârte
într-un punct
Cercuri paralele
Ca o nălucă-a măturat aleea
culoarea minutelor trecute-n zor,
tăcerea clipelor din pleoapele căzute
acum ca și atunci
atârnă suspendate de un nor
Cu aripi large vântul
plutește și privește
în pustiu
miroase peste tot a fum eteric
cu gust pregnant
a toate și nimic
O infinită
unduită fină nesfârșire
se întinde-n Cosmos
fără de folos
mai jos
nisipul scârțâie și freacă
o gâlceava zgrunțuros
În fire lungi și drepte
se-nfășoară ghemul
iară visul măsurat în trepte
sprijinit rămâne-n gânduri
evadat din gaura de vierme
E totul plin ca într-un sac
tresar palpită și zvâcnesc latent
durerile eterne
de inimă și cap
Suferințe
te doare capul zici
de-atâta seriozitate
de prea multă veselie
acu te doare burta,
de alergat sau chiar de mers
te dor picioarele,
de stat te doare spatele
și gura de vorbit prea tare
iar dacă taci
urechile îți țiuie ca o sirenă,
nu întinzi prea tare mâna
ca cineva să nu-ți dea peste dește
și nici nu o ridici prea sus
ca umărul să îl ferești de junghi,
să nu greșești
nu riști și nu gândești,
nici după alții nu te iei
că singur
sigur te prostești,
de iubire inima te doare
și mai bine te lipsești
iar de-ți pui speranță
noaptea se sălbăticește
urlă înspre Lună
sare și te mușcă
apoi fuge ca din pușcă,
părerile de rău te dor și te lovesc în piept
indiferențele în cot
dar dor și ele la unloc
te uiți,
dar nu prea sus și nici departe
că-ți amețește mintea trează
iar prea aproape te dor ochii
și chiar îți lăcrimează,
la tine
din toate te dor toate
doar așa știi să pornești
doar așa poți să vâslești
să-ți privești chipu-n oglindă
să te uiți în urmă cine ești
fie că ești mare fie că ești mic
eu nu am nevoie să mă doară
eu nu sufăr de nimic
Prețul unui vis
trecut și străbătut
cel dintâi atotputernic
cerul unic
cerul legănat de adieri
cerul înălțat pe aripi
cer de azi de mâine și de ieri
din elanul fără voie
intră
iată fără ca să știe
în nebănuite alte ceruri
nepătrunse
suprapuse
nesupuse
de vreun ochi simțire sau vreun gând
fericit nevoie mare
că prin toate
poate ca să zboare
să planeze să plutească
să se-ndemne în vecie
să se-ncerce-n nemurire
ceruri trase-n foi de aur
nuferi galbeni
cosmic miez de plaur
învârtitele comete
mărunțiș strălucitor de stele
grabnic și sfios lipite la perete
loc de trecere să-i facă
singur e de tot cu totul
unde poate fi oricând
în oricare cer s-a nimeri să fie
din plecat sau din venit
căci pierdute sunt de-acuma pe vecie
începuturi sau ce-o fi să fie
terminații învățate pe de rost
cu ce mult sau prea puțin a fost
Panta Rhei
și de ce-ar mai fi încă o dată
să te-ntrebi ce va fi mâine
să te îndoiești de tine
să te-ntrebi dacă și azi te va iubi
să te-ntrebi dacă și mâine
ai să o aștepți la ușă și la fel o vei ghici
de ce-ar mai fi o dată
să păzești un orizont mai tulbure mereu
departe unde se termină peste hău
să te înfioreze floarea de salcâm
sau mirosul teiul pe ram
de unde cu infatuare
să-ți șoptească-n continuare
că mâine-ncepe examenul de an
de ce să fie încă-o dată
fără-a ști pe unde stai
că ești ager iute sănătos
că râsul nu răsună decât din ghesul unui gând voios
să crezi că știi de toate
dar toate-ți par cu susu-n jos
de ce să te întrebi pierdut
cum va fi lumea după masă
cum o să fie-nspre chindii
când astăzi vezi precis
cum era cu dansul cu lumina stinsă
îmbrățișări și melodii
un chip împăunat soberb
de care nici pe de departe
nici azi nu-l știi convins de nici un verb
de ce să fie încă-o dată
să strângi din dinți
să strângi în pumni
să bagi în sac
să nu fii peste ani nevolnic
înghesuit de vreme într-un nimic
să tot întrebi să afli
să crezi că știi
să fii atent
la tot ce n-are noimă
sau măcar un sens decent
că răspunsul este râul care curge
întrebarea este matca ce îl strânge
iar când toate întrebările au fost
nu mai e nici un răspuns cu rost
e totu-atât de natural
firesc
plictisitor
normal și prea banal
Se valsează doar în doi
și ziseră acele ursitoare
e al tău
să faci ce vrei cu el
să îl pui în buzunare
să îl ții să îl păzești
să îl scuturi de negreli
atunci când din beție te trezești
că altul n-ai
și nu e nimeni să-ți mai dea
o dimineață - două
la o ceașcă de cafea
e doar al tău
întreg e și pe față și pe dos
nu îl întinzi dar poți să-l rupi
și vezi
că nici întreg nici de e rupt
nu este de vreo folosință
pentru nici o altă ființă
poate o să-ți pară de prisos
lung arid anevoios
cu un mers tălâmb târșit
dar frumos neprețuit și scurt
mai încolo spre sfârșit
cântă cheamă strigă doare
se preface în cenușă
se aprinde cu ardoare
să-l auzi și să-i deschizi
când timid îți bate-n ușă
la nimic nu se tocmește
dar te știe te cunoaște
când cu tine vine să rămână
dacă vrei să-l ții de mână
este valsul mersului pe valuri
leagănă un fluviu între maluri
ține drumul mersului în doi
îmbrățișarea lumii vechi și lumii noi
e mereu al tău cu tine,
și pe lături nu se uită,
dacă după cea din urmă cină
nu se duce la Înaltul
chiar de nu mai e cu tine
va rămâne tot aici
cu sine
dar va fi cu totul altul
Încă unul
s-a mai strâns un pic pământul
lângă el să-i facă loc
pe bancă
împreună să rămână și să treacă
noaptea stelelor de veghe
înspre dimineață s-or trezi pe roua rece
doi necunoscuți pereche
întrebându-se pe rând prostește
cine-i primul care trece
ne-ntrerupt apoi se vor întrece
să-și boteze lacrima și visul
împletind rotund în zodii ursitoarele și zisul
hadesul și paradisul
și pe cerc sfârșește versul
la–nceputuri
și de la-nceputuri se termină
ca o blană de hermină
peste decolteul fermecat
al unei zâne de lumină
hai
chiar dacă nu se știe
dacă vii sau dacă pleci
tu vino
nimic nu ai să știi
și nici nu ai să fii
de nu te-ncumeți ca să vii
căci de nu vii
nu vei avea de unde ca să pleci
nu vei avea nici unde să sosești
și tu nu ești ca el
nu
și mort și viu
eu același sunt de fel
|
Ovidiu M. Curea 6/19/2023 |
Contact: |
|
|
