Prefață - Troițe în cumpăna mileniilor
Descumpănit.
DA, așa mă simt acum, când vreau să intru în starea de spirit adecvată pentru a scrie Prefața acestui volum original și autentic, INEDIT, până acum: scenariul Am nevoie de tine !.
Descumpănit.
Descumpănit de soarta celor doi autori, trecuți intempestiv în eternitate, primul acum un sfert de secol, celălalt în urmă cu două decenii: Irimia Gotu (pseudonimul de scriitor al publicistului-comentator de la Cuvântul Libertății din Craiova: Ion Dobrescu), respectiv, Romulus Diaconescu, scriitor plurivalent, gorjean sadea, țandără din neamul lui BRÂNCUȘI.
Două personalități de prim-plan ale vieții culturale din Oltenia, profesioniști ai scrisului, de notorietate națională, jurnaliști de vocație, scriitori cu voci distincte, percutante și de reținut.
Memorabile voci. În Agora literar-artistică, socială și civică a Craiovei, a Olteniei.
Îmi vine cu atât mai greu să caligrafiez această Prefață, cu cât – în perioade distincte, în bună măsură – amândoi au fost apropiați sufletului meu.
Mi-au fost nu doar colegi de breaslă, dar am respirat ÎMPREUNĂ aerul acelorași birouri, acelorași coridoare, etaje și săli de ședințe redacționale, de pe str. Olteț (acum Lyon) nr. 8, din proximitatea English Parck, a Prefecturii Dolj, a Primăriei din Bănie și a statuii Domnitorului A.I. Cuza.
M-au onorat cu prietenia lor. Și le-am fost prieten.
De aceea, resimt obligația de a le modela, fie și foarte succint, chipul, profilul, portretul.
În anii 1975-1978, am trăit și am creat în același birou cu Ion Dobrescu și cu Marian Brădiceanu (fratele pictorului-portretist de standard astral: Ștefan Brădiceanu), în redacția cotidianului Înainte, la etajul al patrulea.
Eram străjuiți, ca de o catapeteasmă aburindă, de două picturi pe sticlă (de dimensiuni mari: 100x140 cm) ale artistului plastic George Stoica, încununat cu importante premii în Franța, prieten cu V. G. Paleolog, critic și istoric de artă, autorul primelor trei cărți din lume despre BRÂNCUȘI.
Cea dintâi icoană ezoterică reprezenta Lanul de grâu, à la Van Gogh, în tonuri explozive (galben de crom), iar a doua: un Peisaj la Dunăre, în falduri învolburate de verde, ba nebun, ba cazon, verde de Prusia, cu străfulgerări de lapislazuli – verde, culoarea Învierii și a renașterii, culoarea fertilității și a regenerării.
În dimineața zilei de 5 martie 1977, a doua zi după răscolitorul cutremur din 4 martie, imediat după ce am intrat în birou, tustrei, am rămas muți de uimire, când am văzut că seismul electrocutase Lanul de grâu, spărgându-l în trei bucăți, două dintre ele atârnând de șnur ca două aripi fără vlagă, de îngeri căzuți în neant.
Revenind în prezent, precizez că Romulus Diaconescu era supranumit, în anii 1970-1990, cu simpatie, dar și cu evidentă malițiozitate oltenească, Alain Delon. Alain Delon de România.
După ce îi fusesem colaborator consecvent și onest în toți cei cinci ani de studenție, la pagina săptămânală Viața universitară, iar - în ultimii mei doi ani (1971-1972) fusesem redactor șef al revistei Cadran universitar, Romulus Diaconescu mi-a fost șef, la secția cultură-învățământ de la Înainte, din toamna 1972 până în 1974, când s-a transferat la revista Ramuri.
Format și călit sub aura de lumină a magiștrilor săi: G. Călinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Al. Piru -, Romulus Diaconescu a urmat, ca și Ion Dobrescu, modelul acestora, din cât mai multe perspective, inclusiv ca seriozitate și responsabilitate profesională, ba chiar și ca statură morală. Editorial, a debutat în 1976, cu volumul Timpul din ziduri, note de călătorie și reportaje.
Pasionat și avizat cronicar dramatic, și-a reunit scrierile din domeniul respectiv în volumul Spații teatrale (Editura Scrisul Românesc, 1979), urmat, în 1983, de substanțiala carte Dramaturgi români contemporani, pentru care a fost încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor.
Cu un an mai înainte, în 1982, publicase – la Editura Cartea Românească din București - un foarte bine documentat și inspirat volum Trebuia să se nască Brâncuși.
Colaborarea cu editurile din Capitală a continuat în 1984, când Editura Eminescu i-a girat debutul ca romancier: Migrații fără sezon, inclus în seria „Romanul românesc contemporan”. Au urmat alte două romane: Neuitatele amurguri (1988) și De veghe pentru învingători (1989).
Cartea Ramurilor, din 1997, a fost acompaniată, în 2001, de studiul academic Condiția umană în dramaturgia postbelică, volum care anticipa susținerea tezei de doctorat în teatrologie, cu Ileana Berlogea, în 2002.
După nici un an, Romulus Diaconescu a trecut fulgerător la cele veșnice, la 28 februarie 2003. Își făcuse analizele, pentru a-și scoate pașaportul și a-și vizita una dintre fiice în Germania.
Până atunci, fusese, un deceniu și jumătate, redactor șef adjunct al Revistei Ramuri, apoi director editorial al Gazetei de Sud (din 15 martie 1995), unde, concomitent, l-a format pe succesorul său: Viorel Forțan.
Primul autor al scenariului – înveșnicit, acum, între coperțile acestei cărți, finanțate de prof. Maria Antoaneta Dobrescu, ex-director al Liceului de Artă „Marin Sorescu” din Craiova și ex-senator de Dolj - este, însă, Irimia Gotu, alias Ion Dobrescu, iar pentru cei apropiați: Igor, Nonel (probabil, de la Ionel) și Micuțul (deși era un uriaș, comparabil, ca talie, cu Mircea Sîntimbreanu, directorul general al Editurii Albatros din București).
Irimia Gotu este, în fapt, Autorul, din cvasi-totalitatea punctelor de vedere, având deja experiența colaborărilor cu Adrian Petringenaru (regizor și scenarist), și semnând anterior scenariul pentru filmul documentar Made în Africa și pe cel radiofonic din 1966: Alexandru Giugaru.
După suculentul său volum de proză Desprinderea de țărm (pe care-l avea în manuscris, la acea vreme) scrie, împreună cu Adrian Petringenaru, scenariul pentru filmul omonim de lung metraj (film de artă).
De reținut că, pe la mijlocul anilor 60, fusese coleg de redacție, la cotidianul regional Înainte din Craiova, cu viitorul regizor Adrian Petringenaru, care avea să devină, ulterior, primul român cu doctorat BRÂNCUȘI la Paris.
Protagonistul lansării noastre de carte de acum, din 2023, a evoluat, ca actor distins, în filme de top precum Rug și flacără (după romanul clujeanului Eugen Uricaru) și Femeia din Ursa Mare.
Amândouă filmele au fost regizate de Adrian Petringenaru. În distribuție, pe afișul primului film menționat, realizat în 1980, Ion Dobrescu apare cu numele său real, din acte. Primele nume înscrise pe afiș erau Ion Caramitru, Florin Piersic și Teofil Vîlcu.
În schimb, pe genericul filmului artistic Femeia din Ursa Mare (1982), este trecut ca Igor Dobrescu. În acesta, i-a avut drept colegi de platou pe inconfundabilii Dorel Vișan, Emanoil Petruț și, desigur, pe actrița din rolul protagonistei, efervescenta și focoasa Florina Cercel.
Ion Dobrescu a fost un romantic, căruia îi plăcea să lunece pe tărâmurile reveriei și ale clipelor romanțioase. Un om pe cât de blajin, sociabil, comunicativ și săritor, pe atât de frondeur, pozând uneori, cu nonșalanță și dezinvoltură genuină, într-un dandy veritabil, de factură simbolist-macedonskiană.
Cei ce l-au cunoscut mai îndeaproape au observat că a cedat, a lăsat de la sine și din sine, mai TOT timpul. Cu o generozitate debordantă, copleșitoare.
Dacă în anii 1975-1997, craiovenii racordați la rețeaua de termoficare au avut căldură, aceasta s-a datorat lui Ion Dobrescu, care – prin demersuri inimaginabile și împrieteniri cu directorii minelor din Valea Jiului, în primul rând cu ing. Radu Mironovici, după 1989: ministru de resort – asigura, RITMIC, aprovizionarea cu cărbunele necesar celor două termocentrale din Bănie, CET I și CET II.
A fost consilier de taină și cariatidă, de rezistență incredibilă, primarilor municipali Vasile Bulucea, Marin Lungu, Ion Voiculescu, Constantin Bușoi, Ion Voinescu.
S-a lăsat iubit de aproape toate femeile care și-l doreau cu ardoare, răvășindu-le nopțile, în visurile lor erotice. Dar, în străfundurile sale, Ion Dobrescu era pe cât de delicat și de o grație masculină frapantă, pe atât de timid și pudic.
Știa, mai totdeauna, când era cazul, să-și tragă storurile și obloanele tainice, ca o carapace violacee, ocrotitoare, deasupra sufletului său de pandur solitar.
Invidioși că NU aveau calibrul său de farmec bărbătesc, el radiind învăluitoare miresme lemnoase, de mosc negru și ghimbir –, imbecilii se căzneau a lăsa să se înțeleagă că ar fi cochetat și cu ăia, care încearcă acum să întoarcă planeta cu susul în jos. Dar el era colosal de puternic. Invincibil. Din toate zările din care l-ai fi atacat. Era apărat de DUMNEZEU.
În aceste nuanțe infinitezimale, s-ar putea ca nici gorjeanca-i – năstrușnică din fire, cu proprietăți de patrimoniu, ex-inspector școlar general de Dolj – să nu-l fi cunoscut în profunzime. Ori n-a cutezat să-i atingă arheul ființei sale selenare.
El, Ion Dobrescu, se cuvenea a fi ocrotit, ca un giuvaer de preț, deoarece se comporta ca un Mare Senior, ca un Boier Craiovesc.
Era – ca spirit – din Focul Sacru, zamolxian, și din neamul cel mare al lui Basarab I Întemeietorul, al lui Dan I, Mircea, Neagoe, Mihai și Constantin.
Brâncoveanu.
Igor Dobrescu a avut vocația – de neînțeles pentru vanitoși, trufași, ignoranți și neisprăviți – de a-L iubi, cu smerenie discretă, pe DUMNEZEU.
Concomitent, și-a iubit aproapele, i-a sărit permanent în ajutor.
Și, desigur, cu asupra de măsură și-a iubit familia, adică pe Anca (așa cum i se spune Mariei Antoaneta și personajului din scenariu) și pe fiul lor, Marius.
Așa învățase, Nonel – pe tăcute, de la Moșul său Argetoianu, tatăl de taină al lui, ex-prim-ministru al României, cu moșie renumită la Breasta, lângă Craiova… Și de la ceilalți stră - străbuni.
Învățase.
Atât de mare prețuire am avut pentru el încât, în primăvara-vara anului 1990, l-am angajat la Cuvântul Libertății exact pe postul de publicist-comentator, pe care fusesem eu din octombrie 1979.
NU m-a dezamăgit niciodată. Avea vână de luptător. Învingător. Totdeauna. Mergea până în pânzele albe și rezolva tot.
Cu har pedagogic imperceptibil și colegialitate desăvârșită, a modelat viitori jurnaliști, pe atunci la vârstă fragedă, precum Simona Lica, Paulina Urucu, Mihaela Calciu, Dragoș Buzărin, Florentin Pavelea… Fără nici o pretenție. Doar din dragoste față de dura profesie de ziarist, față de colegi și, nu în cele din urmă, față de Dumnezeu.
*
* *
Scenariul Am nevoie de tine ! – asupra căruia Romulus Diaconescu s-a aplecat cu luciditatea criticului de teatru și film, periindu-l din punct de vedere stilistic, însă neavând nici pic de experiență ca scenarist – debutează frust și aspru, translând, parcă, dinspre naturalismul pur-sânge spre neorealismul italian, necruțător.
Primul intertitlu sună sec: Câmpie dobrogeană.
După care suntem invitați să plonjăm direct în subiect, într-un limbaj cioplit prin tăietură directă, în maniera lui BRÂNCUȘI:
„Panoramare largă. Câmpie dobrogeană arsă de soare. Nisip fierbinte. Scaieți. Iarbă, din loc în loc, smocuri verde-maronii. Pe un taluz, în prim-plan – un gușter cu solzi sclipitori și gâfâind de căldură. Înainte de a apărea elementul om și gestul său civilizator în peisaj, trebuie creată atmosfera de irespirabil, o dramatică încleștare între peisajul saharian și elemente ale naturii vii (vegetație, animale etc.), o conviețuire în care părelnica supraviețuire este elementul șocant.”.
Acest prim paragraf conține, după cum observăm, și didascalii – indicații de regie clare, pentru cel/ cei ce urmează a se încumeta să transpună în limbaj cinematografic prezentul scenariu.
Paragraful secund accentuează atmosfera, printr-o altă suită de amănunte:
„În planul sonor, liniștea câmpiei este spartă de duduitul unei mașini puternice. Este un buldozer cu lamă, care împinge nisipul de o parte și de alta a unui drum ce se deschide în spatele lui, larg, până în depărtare.”.
Al treilea paragraf continuă în același stil al neorealismului italian:
„Pe drum, botul unei Dacii care înaintează. Abia o distingem. Obiectivul înregistrează apoi chipul buldozeristului, șiroind de sudoare. Ușoară barbă. După înfățișare și îmbrăcăminte – jumătate țăran, jumătate șantierist, bronzat puternic. Când lama buldozerului se ridică, imaginea se deschide pe cerul albastru, cu un Soare necruțător, ca să recadă pe intrarea în cadru a unei șarete la care este înhămat un trăpaș, bine croit și hrănit, lac de spumă. Pe capra șaretei, o țărancă tânără, frumoasă. Pe bancheta din spate, doi copii de 5-6 ani. Femeia strunește calul, apoi sare jos, cu ușurința obișnuinței. După ea, ca niște brotăcei sărind de pe mal în apă, cei doi copii sar și ei.”.
Trecem peste alte și alte detalii, pentru a ținti direct la prima scenă șocantă prin prospețime și naturalețe:
„Ochii ei privesc cu lăcomie spre frumosul ulcior din mâna țărăncii. Realizând că femeia din mașină este însetată, țăranca pășește spre Dacie. Cealaltă femeie deschide portiera mașinii și se dă repede jos.
Țăranca: E proaspătă și rece…
Tânăra femeie (Primește ulciorul și îl duce cu pricepere la gură. Bea îndelung.): Uff!... Parcă-i scoasă acum din fântână.. Mulțumesc…
(Țăranca îl îmbie și pe șofer.)
Șoferul: Lichide nu beau până la apusul Soarelui…
Pe replica șoferului, tânăra femeie a scos dintr-o sacoșă două batoane de ciocolată și i le întinde țărăncii.”.
Intertitlurile din prima jumătate a scenariului - care implică tot atâtea decupaje cinematografice – sună astfel: Interior Dacie, Șantier irigații, Șantier arheologic, Incinta marelui sistem de irigații, Parcarea din fața sediului, Interior ARO, Casă și lan de porumb, MAREA, Peron gară, Culoar și compartiment de tren, Vagonul restaurant, Telefonul, Rapidul de Mangalia, Birou și cabinet de lucru Profesor, Rapid și vagon restaurant, Flash-Back: Nașterea, Arcadă Casa Scânteii, Rapid și peron de gară, Șantier irigații…, Bloc, apartament, interior apartament, Apartament Andrei, Apartament Anca, Atelier fotografic, Flash-Back: Noaptea destăinuirii.
Urmează alte și alte secvențe. Ne oprim asupra aceleia cu valențe de memento, având intertitlul Terasă hotel „Ambasador” :
„Anca: Știi cum vreau să proiectez ansamblul hotelier? Ca pe o deschidere de brațe… puternice… încercând să strângă la pieptul lor marea… Vreau, de fapt, să realizez o imagine care să sintetizeze ceea ce este etern în om: chemarea…
Andrei: De ce nu dragostea?...
Anca (ridicând paharul): Pentru ce să închinăm?
Andrei (ridicând paharul): Pentru noi, cei de toate zilele…
(…)
Anca: Crezi că am să pot să construiesc în Egipt? Știi… aș vrea să amân propunerea… Mai am foarte multe lucruri de făcut aici, la mine, acasă…” .
Pentru a păstra intact orizontul de așteptare al cititorilor, NU vom face referiri la conflictul/ conflictele din scenariu și nici la alte amănunte.
Cităm, totuși, finalul scenariului:
„Marius: Tată!...
(Coborând scările, Marius pornește alergând spre Victor care nu-l aude… Anca, lăsând sacoșa pe trepte, începe și ea să coboare. Încet, greu, despovărându-se de o grea și teribilă povară… Victor se oprește. Marius trece de el. În cadru se face simțită prezența Ancăi. Este lângă Victor. Prinzându-i mâna. Obiectivul realizează din mers prinderea mâinilor, ca să se deschidă pe chipul fericit, înfiorat, al copilului.
Stop cadru cu chipul copilului.
Și pe acest stop cadru pleacă o melodie, în care vocea unui bărbat, caldă, timbrată, povestește ce-i marea și eterna ei chemare. Și, totodată, se derulează genericul secundar al filmului.).”.
*
Colaborator fervent al cotidianului Înainte, al revistelor Luceafărul, Ramuri și al altor publicații de prestigiu, publicist-comentator la Cuvântul Libertății din Craiova -, Ion Dobrescu a semnat cu pseudonimul literar Irimia Gotu (care poate fi „tradus” prin Irimia Getul) opere precum Pământ oltenesc (Editura Eminescu, 1973), Grădina din deșerturi (Ed. Scrisul Românesc, 1974, în vol. Cununi în piatră, cununi în lut). O altă creație remarcabilă a sa este inclusă în antologia de proză scurtă Zarea purpurie, realizată de Editura Eminescu tot în anul 1974.
Alte cărți de proză, de sine stătătoare, care-i poartă semnătura sunt: Câmpiile verzi (Ed. Eminescu, 1984), Desprinderea de țărm (2003), respectiv volumul selectiv de publicistică Proba de foc (Ed. ALMA Craiova, 2018).
Prezentul volum, cu titlul echivalent unui strigăt existențialist: Am nevoie de tine!, confirmă încă și încă o dată judecățile de valoare tranșante, exprimate cu decenii în urmă de Florea Firan, despre prozatorul Irimia Gotu: „Scrie percutant, cu o frazare concisă (…) Se remarcă prin acuratețe stilistică, prin luciditatea povestirii, prin știința gradării și a tensiunii lirice, prezente fără emfază, alunecând în meditații aforistice, cu grija pentru frazele încărcate de idei, demne de memorat, purtătoare ale unor profunde experiențe de viață”.
Adevărat laitmotiv al vieții autorului și mesaj subtil al noii sale cărți -, strigătul-rugă, destăinuire dureroasă și invocație cu vibrații divine, Am nevoie de tine ! se adresează, deopotrivă, cu speranță neostoită, soției sale, Anca/ Maria Antoaneta Dobrescu, dar mai ales fiului lor: Marius.
Este un apel inoxidabil, cu înfiorări filigranate în ghiers de doină de jale și răbufniri viforoase, de răspântie vitală, de răs-Cruce despărțitoare, răscruce de adio, între aici și dincolo.
Am nevoie de tine ! constituie – ca scenariu de film și ca operă literară înmugurind la cumpăna dintre milenii – un testament moral ce se cuvine prețuit, respectat și asumat din adâncul sufletelor noastre, ale tuturor, NU doar din acelea ale celor doi destinatari: Marius și Anca.
*
* *
Prea Bunul Dumnezeu a rânduit ca, miercuri, 5 aprilie 2023, când se împlineau exact 25 de ani de la nașterea în cer a lui Ion Dobrescu – în timp ce soția sa: Anca se afla la Biserică, apoi la locul de veci din Cimitirul Ungureni, pentru creștineasca pomenire la sorocul de un sfert de secol -, să deschid computerul pentru o ultimă revizie a Prefeței și, eventual, pentru completarea cu câteva detalii.
Scormonind în memoria internetului, de pe site-ul revistei eCreator, m-a izbit titlul ION DOBRESCU: Torță în viforul vremurilor, reluare a prefeței mele la volumul anterior: Proba de foc (2018), din care găsim de cuviință că este obligatoriu să selectăm și să completăm câteva secvențe.
Născut în zodia Capricornului, zodie a învingătorilor, în sfânta zi de 15 ianuarie 1937 – zi de 15 ianuarie când, în 1850, era consemnată și convenită venirea pe lume a Poetului nostru Național: Mihai Eminescu, dar la distanță de 87 de ani -, Ion Dobrescu era, în ultimul deceniu al secolului XX, stâlp de pridvor și cariatidă, fronton, grindă și contrafort al cotidianului regional independent Cuvântul Libertății.
…Mai tânăr cu cinci ani decât Fănuș Neagu, cu patru ani decât Eugen Simion și Nichita Stănescu, cu doi față de acad. Răzvan Theodorescu și Tudor Octavian, cu unul față de Marin Sorescu -, protagonistul acestei prefețe, Ion Dobrescu, este cu patru ani mai vârstnic decât Gheorghe Zamfir (vrăjitorul naiului, muzician de notorietate planetară), dar leat cu actorii Dorel Vișan, Marin Moraru, Constantin Diplan, Jane Fonda, Dustin Hoffman, dar și cu mari regizori precum Claude Lelouch și Alexandru Tatos.
…Troiță în viforul vremurilor, Ion Dobrescu a lăsat risipite prin sertare de birou ori pe rafturi de bibliotecă, scenariul de film Zodie bună, Marie, piesa de teatru Dulceață de gutui, fragmente din romanul Rătăcitorul.
La cinci ani după decesul său, Ion Dobrescu a primit titlul de Cetățean de Onoare al Craiovei (2003). Iar în cadrul solemnității de comemorare din 2008, de la Muzeul de Artă din Craiova, prin grija familiei, a fost lansat volumul de proză Desprinderea de țărm.
Luminos ca un rug aprins, hrănit de un foc lăuntric venit din străvechime, cu valențe spirituale eclatante -, Irimia Gotu (Ion Dobrescu) este un Fiu inconfundabil al Olteniei, al capitalei acestei provincii istorice românești de magnitudine maximă: Craiova și, desigur, al vetrei obârșiilor sale: Breasta, la doi pași de Bănie, comuna celebrului, în veac, bărbat de stat Constantin Argetoianu, din stirpea Brătienilor ca fler politic și rol de jolly-jocker pe arena României.
Personalitate complexă și carismatică, înainte de toate publicist comentator (rangul cel mai înalt, dar fără obligații de ordin administrativ, dintr-o redacție de presă scrisă), jurnalist cu larg orizont și arie de abordare, prozator școlit sub piramidele operelor cu aură clasică create de Alexandru Odobescu, Alecu Russo, Nicolae Bălcescu, dar și de Alexandru Vlahuță, Al. Brătescu-Voinești, Gala Galaction, ori chiar sub verbul fie subtil și rafinat, fie energic, meridional și nervos al lui Mateiu Caragiale, Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi și Dumitru Radu Popescu -, Ion Dobrescu (Irimia Gotu) este acum cu noi, există prin adierea duhului său strălucitor, ne învăluie în lumina iubirii și iertării sale ocrotitoare, în bonomia, altruismul și generozitatea sa.
Quot erat demonstrandum.
..//..
Dan Lupescu
Criaiova
|
Dan Lupescu 6/6/2023 |
Contact: |
|
|
