Prefațã - Troițe în cumpãna mileniilor
Descumpãnit.
DA, așa mã simt acum, când vreau sã intru în starea de spirit adecvatã pentru a scrie Prefața acestui volum original și autentic, INEDIT, pânã acum: scenariul Am nevoie de tine !.
Descumpãnit.
Descumpãnit de soarta celor doi autori, trecuți intempestiv în eternitate, primul acum un sfert de secol, celãlalt în urmã cu douã decenii: Irimia Gotu (pseudonimul de scriitor al publicistului-comentator de la Cuvântul Libertãții din Craiova: Ion Dobrescu), respectiv, Romulus Diaconescu, scriitor plurivalent, gorjean sadea, țandãrã din neamul lui BRÂNCUȘI.
Douã personalitãți de prim-plan ale vieții culturale din Oltenia, profesioniști ai scrisului, de notorietate naționalã, jurnaliști de vocație, scriitori cu voci distincte, percutante și de reținut.
Memorabile voci. În Agora literar-artisticã, socialã și civicã a Craiovei, a Olteniei.
Îmi vine cu atât mai greu sã caligrafiez aceastã Prefațã, cu cât – în perioade distincte, în bunã mãsurã – amândoi au fost apropiați sufletului meu.
Mi-au fost nu doar colegi de breaslã, dar am respirat ÎMPREUNÃ aerul acelorași birouri, acelorași coridoare, etaje și sãli de ședințe redacționale, de pe str. Olteț (acum Lyon) nr. 8, din proximitatea English Parck, a Prefecturii Dolj, a Primãriei din Bãnie și a statuii Domnitorului A.I. Cuza.
M-au onorat cu prietenia lor. Și le-am fost prieten.
De aceea, resimt obligația de a le modela, fie și foarte succint, chipul, profilul, portretul.
În anii 1975-1978, am trãit și am creat în același birou cu Ion Dobrescu și cu Marian Brãdiceanu (fratele pictorului-portretist de standard astral: Ștefan Brãdiceanu), în redacția cotidianului Înainte, la etajul al patrulea.
Eram strãjuiți, ca de o catapeteasmã aburindã, de douã picturi pe sticlã (de dimensiuni mari: 100x140 cm) ale artistului plastic George Stoica, încununat cu importante premii în Franța, prieten cu V. G. Paleolog, critic și istoric de artã, autorul primelor trei cãrți din lume despre BRÂNCUȘI.
Cea dintâi icoanã ezotericã reprezenta Lanul de grâu, à la Van Gogh, în tonuri explozive (galben de crom), iar a doua: un Peisaj la Dunãre, în falduri învolburate de verde, ba nebun, ba cazon, verde de Prusia, cu strãfulgerãri de lapislazuli – verde, culoarea Învierii și a renașterii, culoarea fertilitãții și a regenerãrii.
În dimineața zilei de 5 martie 1977, a doua zi dupã rãscolitorul cutremur din 4 martie, imediat dupã ce am intrat în birou, tustrei, am rãmas muți de uimire, când am vãzut cã seismul electrocutase Lanul de grâu, spãrgându-l în trei bucãți, douã dintre ele atârnând de șnur ca douã aripi fãrã vlagã, de îngeri cãzuți în neant.
Revenind în prezent, precizez cã Romulus Diaconescu era supranumit, în anii 1970-1990, cu simpatie, dar și cu evidentã malițiozitate olteneascã, Alain Delon. Alain Delon de România.
Dupã ce îi fusesem colaborator consecvent și onest în toți cei cinci ani de studenție, la pagina sãptãmânalã Viața universitarã, iar - în ultimii mei doi ani (1971-1972) fusesem redactor șef al revistei Cadran universitar, Romulus Diaconescu mi-a fost șef, la secția culturã-învãțãmânt de la Înainte, din toamna 1972 pânã în 1974, când s-a transferat la revista Ramuri.
Format și cãlit sub aura de luminã a magiștrilor sãi: G. Cãlinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Al. Piru -, Romulus Diaconescu a urmat, ca și Ion Dobrescu, modelul acestora, din cât mai multe perspective, inclusiv ca seriozitate și responsabilitate profesionalã, ba chiar și ca staturã moralã. Editorial, a debutat în 1976, cu volumul Timpul din ziduri, note de cãlãtorie și reportaje.
Pasionat și avizat cronicar dramatic, și-a reunit scrierile din domeniul respectiv în volumul Spații teatrale (Editura Scrisul Românesc, 1979), urmat, în 1983, de substanțiala carte Dramaturgi români contemporani, pentru care a fost încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor.
Cu un an mai înainte, în 1982, publicase – la Editura Cartea Româneascã din București - un foarte bine documentat și inspirat volum Trebuia sã se nascã Brâncuși.
Colaborarea cu editurile din Capitalã a continuat în 1984, când Editura Eminescu i-a girat debutul ca romancier: Migrații fãrã sezon, inclus în seria „Romanul românesc contemporan”. Au urmat alte douã romane: Neuitatele amurguri (1988) și De veghe pentru învingãtori (1989).
Cartea Ramurilor, din 1997, a fost acompaniatã, în 2001, de studiul academic Condiția umanã în dramaturgia postbelicã, volum care anticipa susținerea tezei de doctorat în teatrologie, cu Ileana Berlogea, în 2002.
Dupã nici un an, Romulus Diaconescu a trecut fulgerãtor la cele veșnice, la 28 februarie 2003. Își fãcuse analizele, pentru a-și scoate pașaportul și a-și vizita una dintre fiice în Germania.
Pânã atunci, fusese, un deceniu și jumãtate, redactor șef adjunct al Revistei Ramuri, apoi director editorial al Gazetei de Sud (din 15 martie 1995), unde, concomitent, l-a format pe succesorul sãu: Viorel Forțan.
Primul autor al scenariului – înveșnicit, acum, între coperțile acestei cãrți, finanțate de prof. Maria Antoaneta Dobrescu, ex-director al Liceului de Artã „Marin Sorescu” din Craiova și ex-senator de Dolj - este, însã, Irimia Gotu, alias Ion Dobrescu, iar pentru cei apropiați: Igor, Nonel (probabil, de la Ionel) și Micuțul (deși era un uriaș, comparabil, ca talie, cu Mircea Sîntimbreanu, directorul general al Editurii Albatros din București).
Irimia Gotu este, în fapt, Autorul, din cvasi-totalitatea punctelor de vedere, având deja experiența colaborãrilor cu Adrian Petringenaru (regizor și scenarist), și semnând anterior scenariul pentru filmul documentar Made în Africa și pe cel radiofonic din 1966: Alexandru Giugaru.
Dupã suculentul sãu volum de prozã Desprinderea de țãrm (pe care-l avea în manuscris, la acea vreme) scrie, împreunã cu Adrian Petringenaru, scenariul pentru filmul omonim de lung metraj (film de artã).
De reținut cã, pe la mijlocul anilor 60, fusese coleg de redacție, la cotidianul regional Înainte din Craiova, cu viitorul regizor Adrian Petringenaru, care avea sã devinã, ulterior, primul român cu doctorat BRÂNCUȘI la Paris.
Protagonistul lansãrii noastre de carte de acum, din 2023, a evoluat, ca actor distins, în filme de top precum Rug și flacãrã (dupã romanul clujeanului Eugen Uricaru) și Femeia din Ursa Mare.
Amândouã filmele au fost regizate de Adrian Petringenaru. În distribuție, pe afișul primului film menționat, realizat în 1980, Ion Dobrescu apare cu numele sãu real, din acte. Primele nume înscrise pe afiș erau Ion Caramitru, Florin Piersic și Teofil Vîlcu.
În schimb, pe genericul filmului artistic Femeia din Ursa Mare (1982), este trecut ca Igor Dobrescu. În acesta, i-a avut drept colegi de platou pe inconfundabilii Dorel Vișan, Emanoil Petruț și, desigur, pe actrița din rolul protagonistei, efervescenta și focoasa Florina Cercel.
Ion Dobrescu a fost un romantic, cãruia îi plãcea sã lunece pe tãrâmurile reveriei și ale clipelor romanțioase. Un om pe cât de blajin, sociabil, comunicativ și sãritor, pe atât de frondeur, pozând uneori, cu nonșalanțã și dezinvolturã genuinã, într-un dandy veritabil, de facturã simbolist-macedonskianã.
Cei ce l-au cunoscut mai îndeaproape au observat cã a cedat, a lãsat de la sine și din sine, mai TOT timpul. Cu o generozitate debordantã, copleșitoare.
Dacã în anii 1975-1997, craiovenii racordați la rețeaua de termoficare au avut cãldurã, aceasta s-a datorat lui Ion Dobrescu, care – prin demersuri inimaginabile și împrieteniri cu directorii minelor din Valea Jiului, în primul rând cu ing. Radu Mironovici, dupã 1989: ministru de resort – asigura, RITMIC, aprovizionarea cu cãrbunele necesar celor douã termocentrale din Bãnie, CET I și CET II.
A fost consilier de tainã și cariatidã, de rezistențã incredibilã, primarilor municipali Vasile Bulucea, Marin Lungu, Ion Voiculescu, Constantin Bușoi, Ion Voinescu.
S-a lãsat iubit de aproape toate femeile care și-l doreau cu ardoare, rãvãșindu-le nopțile, în visurile lor erotice. Dar, în strãfundurile sale, Ion Dobrescu era pe cât de delicat și de o grație masculinã frapantã, pe atât de timid și pudic.
Știa, mai totdeauna, când era cazul, sã-și tragã storurile și obloanele tainice, ca o carapace violacee, ocrotitoare, deasupra sufletului sãu de pandur solitar.
Invidioși cã NU aveau calibrul sãu de farmec bãrbãtesc, el radiind învãluitoare miresme lemnoase, de mosc negru și ghimbir –, imbecilii se cãzneau a lãsa sã se înțeleagã cã ar fi cochetat și cu ãia, care încearcã acum sã întoarcã planeta cu susul în jos. Dar el era colosal de puternic. Invincibil. Din toate zãrile din care l-ai fi atacat. Era apãrat de DUMNEZEU.
În aceste nuanțe infinitezimale, s-ar putea ca nici gorjeanca-i – nãstrușnicã din fire, cu proprietãți de patrimoniu, ex-inspector școlar general de Dolj – sã nu-l fi cunoscut în profunzime. Ori n-a cutezat sã-i atingã arheul ființei sale selenare.
El, Ion Dobrescu, se cuvenea a fi ocrotit, ca un giuvaer de preț, deoarece se comporta ca un Mare Senior, ca un Boier Craiovesc.
Era – ca spirit – din Focul Sacru, zamolxian, și din neamul cel mare al lui Basarab I Întemeietorul, al lui Dan I, Mircea, Neagoe, Mihai și Constantin.
Brâncoveanu.
Igor Dobrescu a avut vocația – de neînțeles pentru vanitoși, trufași, ignoranți și neisprãviți – de a-L iubi, cu smerenie discretã, pe DUMNEZEU.
Concomitent, și-a iubit aproapele, i-a sãrit permanent în ajutor.
Și, desigur, cu asupra de mãsurã și-a iubit familia, adicã pe Anca (așa cum i se spune Mariei Antoaneta și personajului din scenariu) și pe fiul lor, Marius.
Așa învãțase, Nonel – pe tãcute, de la Moșul sãu Argetoianu, tatãl de tainã al lui, ex-prim-ministru al României, cu moșie renumitã la Breasta, lângã Craiova… Și de la ceilalți strã - strãbuni.
Învãțase.
Atât de mare prețuire am avut pentru el încât, în primãvara-vara anului 1990, l-am angajat la Cuvântul Libertãții exact pe postul de publicist-comentator, pe care fusesem eu din octombrie 1979.
NU m-a dezamãgit niciodatã. Avea vânã de luptãtor. Învingãtor. Totdeauna. Mergea pânã în pânzele albe și rezolva tot.
Cu har pedagogic imperceptibil și colegialitate desãvârșitã, a modelat viitori jurnaliști, pe atunci la vârstã fragedã, precum Simona Lica, Paulina Urucu, Mihaela Calciu, Dragoș Buzãrin, Florentin Pavelea… Fãrã nici o pretenție. Doar din dragoste fațã de dura profesie de ziarist, fațã de colegi și, nu în cele din urmã, fațã de Dumnezeu.
*
* *
Scenariul Am nevoie de tine ! – asupra cãruia Romulus Diaconescu s-a aplecat cu luciditatea criticului de teatru și film, periindu-l din punct de vedere stilistic, însã neavând nici pic de experiențã ca scenarist – debuteazã frust și aspru, translând, parcã, dinspre naturalismul pur-sânge spre neorealismul italian, necruțãtor.
Primul intertitlu sunã sec: Câmpie dobrogeanã.
Dupã care suntem invitați sã plonjãm direct în subiect, într-un limbaj cioplit prin tãieturã directã, în maniera lui BRÂNCUȘI:
„Panoramare largã. Câmpie dobrogeanã arsã de soare. Nisip fierbinte. Scaieți. Iarbã, din loc în loc, smocuri verde-maronii. Pe un taluz, în prim-plan – un gușter cu solzi sclipitori și gâfâind de cãldurã. Înainte de a apãrea elementul om și gestul sãu civilizator în peisaj, trebuie creatã atmosfera de irespirabil, o dramaticã încleștare între peisajul saharian și elemente ale naturii vii (vegetație, animale etc.), o conviețuire în care pãrelnica supraviețuire este elementul șocant.”.
Acest prim paragraf conține, dupã cum observãm, și didascalii – indicații de regie clare, pentru cel/ cei ce urmeazã a se încumeta sã transpunã în limbaj cinematografic prezentul scenariu.
Paragraful secund accentueazã atmosfera, printr-o altã suitã de amãnunte:
„În planul sonor, liniștea câmpiei este spartã de duduitul unei mașini puternice. Este un buldozer cu lamã, care împinge nisipul de o parte și de alta a unui drum ce se deschide în spatele lui, larg, pânã în depãrtare.”.
Al treilea paragraf continuã în același stil al neorealismului italian:
„Pe drum, botul unei Dacii care înainteazã. Abia o distingem. Obiectivul înregistreazã apoi chipul buldozeristului, șiroind de sudoare. Ușoarã barbã. Dupã înfãțișare și îmbrãcãminte – jumãtate țãran, jumãtate șantierist, bronzat puternic. Când lama buldozerului se ridicã, imaginea se deschide pe cerul albastru, cu un Soare necruțãtor, ca sã recadã pe intrarea în cadru a unei șarete la care este înhãmat un trãpaș, bine croit și hrãnit, lac de spumã. Pe capra șaretei, o țãrancã tânãrã, frumoasã. Pe bancheta din spate, doi copii de 5-6 ani. Femeia strunește calul, apoi sare jos, cu ușurința obișnuinței. Dupã ea, ca niște brotãcei sãrind de pe mal în apã, cei doi copii sar și ei.”.
Trecem peste alte și alte detalii, pentru a ținti direct la prima scenã șocantã prin prospețime și naturalețe:
„Ochii ei privesc cu lãcomie spre frumosul ulcior din mâna țãrãncii. Realizând cã femeia din mașinã este însetatã, țãranca pãșește spre Dacie. Cealaltã femeie deschide portiera mașinii și se dã repede jos.
Țãranca: E proaspãtã și rece…
Tânãra femeie (Primește ulciorul și îl duce cu pricepere la gurã. Bea îndelung.): Uff!... Parcã-i scoasã acum din fântânã.. Mulțumesc…
(Țãranca îl îmbie și pe șofer.)
Șoferul: Lichide nu beau pânã la apusul Soarelui…
Pe replica șoferului, tânãra femeie a scos dintr-o sacoșã douã batoane de ciocolatã și i le întinde țãrãncii.”.
Intertitlurile din prima jumãtate a scenariului - care implicã tot atâtea decupaje cinematografice – sunã astfel: Interior Dacie, Șantier irigații, Șantier arheologic, Incinta marelui sistem de irigații, Parcarea din fața sediului, Interior ARO, Casã și lan de porumb, MAREA, Peron garã, Culoar și compartiment de tren, Vagonul restaurant, Telefonul, Rapidul de Mangalia, Birou și cabinet de lucru Profesor, Rapid și vagon restaurant, Flash-Back: Nașterea, Arcadã Casa Scânteii, Rapid și peron de garã, Șantier irigații…, Bloc, apartament, interior apartament, Apartament Andrei, Apartament Anca, Atelier fotografic, Flash-Back: Noaptea destãinuirii.
Urmeazã alte și alte secvențe. Ne oprim asupra aceleia cu valențe de memento, având intertitlul Terasã hotel „Ambasador” :
„Anca: Știi cum vreau sã proiectez ansamblul hotelier? Ca pe o deschidere de brațe… puternice… încercând sã strângã la pieptul lor marea… Vreau, de fapt, sã realizez o imagine care sã sintetizeze ceea ce este etern în om: chemarea…
Andrei: De ce nu dragostea?...
Anca (ridicând paharul): Pentru ce sã închinãm?
Andrei (ridicând paharul): Pentru noi, cei de toate zilele…
(…)
Anca: Crezi cã am sã pot sã construiesc în Egipt? Știi… aș vrea sã amân propunerea… Mai am foarte multe lucruri de fãcut aici, la mine, acasã…” .
Pentru a pãstra intact orizontul de așteptare al cititorilor, NU vom face referiri la conflictul/ conflictele din scenariu și nici la alte amãnunte.
Citãm, totuși, finalul scenariului:
„Marius: Tatã!...
(Coborând scãrile, Marius pornește alergând spre Victor care nu-l aude… Anca, lãsând sacoșa pe trepte, începe și ea sã coboare. Încet, greu, despovãrându-se de o grea și teribilã povarã… Victor se oprește. Marius trece de el. În cadru se face simțitã prezența Ancãi. Este lângã Victor. Prinzându-i mâna. Obiectivul realizeazã din mers prinderea mâinilor, ca sã se deschidã pe chipul fericit, înfiorat, al copilului.
Stop cadru cu chipul copilului.
Și pe acest stop cadru pleacã o melodie, în care vocea unui bãrbat, caldã, timbratã, povestește ce-i marea și eterna ei chemare. Și, totodatã, se deruleazã genericul secundar al filmului.).”.
*
Colaborator fervent al cotidianului Înainte, al revistelor Luceafãrul, Ramuri și al altor publicații de prestigiu, publicist-comentator la Cuvântul Libertãții din Craiova -, Ion Dobrescu a semnat cu pseudonimul literar Irimia Gotu (care poate fi „tradus” prin Irimia Getul) opere precum Pãmânt oltenesc (Editura Eminescu, 1973), Grãdina din deșerturi (Ed. Scrisul Românesc, 1974, în vol. Cununi în piatrã, cununi în lut). O altã creație remarcabilã a sa este inclusã în antologia de prozã scurtã Zarea purpurie, realizatã de Editura Eminescu tot în anul 1974.
Alte cãrți de prozã, de sine stãtãtoare, care-i poartã semnãtura sunt: Câmpiile verzi (Ed. Eminescu, 1984), Desprinderea de țãrm (2003), respectiv volumul selectiv de publicisticã Proba de foc (Ed. ALMA Craiova, 2018).
Prezentul volum, cu titlul echivalent unui strigãt existențialist: Am nevoie de tine!, confirmã încã și încã o datã judecãțile de valoare tranșante, exprimate cu decenii în urmã de Florea Firan, despre prozatorul Irimia Gotu: „Scrie percutant, cu o frazare concisã (…) Se remarcã prin acuratețe stilisticã, prin luciditatea povestirii, prin știința gradãrii și a tensiunii lirice, prezente fãrã emfazã, alunecând în meditații aforistice, cu grija pentru frazele încãrcate de idei, demne de memorat, purtãtoare ale unor profunde experiențe de viațã”.
Adevãrat laitmotiv al vieții autorului și mesaj subtil al noii sale cãrți -, strigãtul-rugã, destãinuire dureroasã și invocație cu vibrații divine, Am nevoie de tine ! se adreseazã, deopotrivã, cu speranțã neostoitã, soției sale, Anca/ Maria Antoaneta Dobrescu, dar mai ales fiului lor: Marius.
Este un apel inoxidabil, cu înfiorãri filigranate în ghiers de doinã de jale și rãbufniri viforoase, de rãspântie vitalã, de rãs-Cruce despãrțitoare, rãscruce de adio, între aici și dincolo.
Am nevoie de tine ! constituie – ca scenariu de film și ca operã literarã înmugurind la cumpãna dintre milenii – un testament moral ce se cuvine prețuit, respectat și asumat din adâncul sufletelor noastre, ale tuturor, NU doar din acelea ale celor doi destinatari: Marius și Anca.
*
* *
Prea Bunul Dumnezeu a rânduit ca, miercuri, 5 aprilie 2023, când se împlineau exact 25 de ani de la nașterea în cer a lui Ion Dobrescu – în timp ce soția sa: Anca se afla la Bisericã, apoi la locul de veci din Cimitirul Ungureni, pentru creștineasca pomenire la sorocul de un sfert de secol -, sã deschid computerul pentru o ultimã revizie a Prefeței și, eventual, pentru completarea cu câteva detalii.
Scormonind în memoria internetului, de pe site-ul revistei eCreator, m-a izbit titlul ION DOBRESCU: Torțã în viforul vremurilor, reluare a prefeței mele la volumul anterior: Proba de foc (2018), din care gãsim de cuviințã cã este obligatoriu sã selectãm și sã completãm câteva secvențe.
Nãscut în zodia Capricornului, zodie a învingãtorilor, în sfânta zi de 15 ianuarie 1937 – zi de 15 ianuarie când, în 1850, era consemnatã și convenitã venirea pe lume a Poetului nostru Național: Mihai Eminescu, dar la distanțã de 87 de ani -, Ion Dobrescu era, în ultimul deceniu al secolului XX, stâlp de pridvor și cariatidã, fronton, grindã și contrafort al cotidianului regional independent Cuvântul Libertãții.
…Mai tânãr cu cinci ani decât Fãnuș Neagu, cu patru ani decât Eugen Simion și Nichita Stãnescu, cu doi fațã de acad. Rãzvan Theodorescu și Tudor Octavian, cu unul fațã de Marin Sorescu -, protagonistul acestei prefețe, Ion Dobrescu, este cu patru ani mai vârstnic decât Gheorghe Zamfir (vrãjitorul naiului, muzician de notorietate planetarã), dar leat cu actorii Dorel Vișan, Marin Moraru, Constantin Diplan, Jane Fonda, Dustin Hoffman, dar și cu mari regizori precum Claude Lelouch și Alexandru Tatos.
…Troițã în viforul vremurilor, Ion Dobrescu a lãsat risipite prin sertare de birou ori pe rafturi de bibliotecã, scenariul de film Zodie bunã, Marie, piesa de teatru Dulceațã de gutui, fragmente din romanul Rãtãcitorul.
La cinci ani dupã decesul sãu, Ion Dobrescu a primit titlul de Cetãțean de Onoare al Craiovei (2003). Iar în cadrul solemnitãții de comemorare din 2008, de la Muzeul de Artã din Craiova, prin grija familiei, a fost lansat volumul de prozã Desprinderea de țãrm.
Luminos ca un rug aprins, hrãnit de un foc lãuntric venit din strãvechime, cu valențe spirituale eclatante -, Irimia Gotu (Ion Dobrescu) este un Fiu inconfundabil al Olteniei, al capitalei acestei provincii istorice românești de magnitudine maximã: Craiova și, desigur, al vetrei obârșiilor sale: Breasta, la doi pași de Bãnie, comuna celebrului, în veac, bãrbat de stat Constantin Argetoianu, din stirpea Brãtienilor ca fler politic și rol de jolly-jocker pe arena României.
Personalitate complexã și carismaticã, înainte de toate publicist comentator (rangul cel mai înalt, dar fãrã obligații de ordin administrativ, dintr-o redacție de presã scrisã), jurnalist cu larg orizont și arie de abordare, prozator școlit sub piramidele operelor cu aurã clasicã create de Alexandru Odobescu, Alecu Russo, Nicolae Bãlcescu, dar și de Alexandru Vlahuțã, Al. Brãtescu-Voinești, Gala Galaction, ori chiar sub verbul fie subtil și rafinat, fie energic, meridional și nervos al lui Mateiu Caragiale, Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi și Dumitru Radu Popescu -, Ion Dobrescu (Irimia Gotu) este acum cu noi, existã prin adierea duhului sãu strãlucitor, ne învãluie în lumina iubirii și iertãrii sale ocrotitoare, în bonomia, altruismul și generozitatea sa.
Quot erat demonstrandum.
..//..
Dan Lupescu
Criaiova
|
Dan Lupescu 6/6/2023 |
Contact: |
|
|
