Timpul exilului este si timpul nostru cultural ; Omagiu adus lui Nicolae Florescu și Ilenei Corbea Florescu
Omagiu lui Nicolae Florescu (12 octombrie 1942-6 noiembrie 2013) și Ileana Corbea Florescu (1 februarie 1942 – 9 mai 2023)
Criticul literar, publicistul și profesorul Nicolae Florescu reprezintă un simbol și o forță de reprezentare desăvârșită a scrierilor despre exil, a ilustrării exilului literar, a înțelegerii într-o manieră complexă și completă a spriritului de a fi al intelectualilor exilului, la toate acestea adăugându-se superlativul evocării permanente și pasionante a spiritului exilului pe care l-a înțeles mai bine ca nimeni altul, sine ira et sutdio, cu obiectivitate și maxim profesionalism, în cărțile și studiile sale sau în întâlnirile periodice din Jurnalul Literar, ziarul prn excelență al exilului românesc. Talentul, pasiunea, munca, determinarea, stoicismul și forța organizării cercetărilor sale sunt completate de meritul incontestabil de a ilustra cu precizie, acuratețe, convingere și argumente, exilul autentic, exilul curat, anticomunist, rezistent și veritabil, Nicolae Florescu fiind și din acest punct de vedere un garant al promovării rezistenților și neînfricaților anticomuniști, ceea ce îl detașează și îi dă o anvergură de originalitate, unicitate și excelență pe care nimeni nu a avut crezul și fermitatea de a o împlini, cu atât mai mult cu cât vorbim de o perioadă a scrierilor sale în care nu a existat acces la arhive în România. La București sau la Freiburg, Nicolae Florescu a pătruns în toate subtilitățile exilului, cu intuiție, inteligență și profesionalism, înțelegând menirea lui reală, literară, culturală, identitară, dar și anticomunistă, spunând adevăruri și pronunțând, fără ezitare, realități despre exil. Un exil, așadar, antidictatorial, Mircea Popescu vorbind de bună seamă despre “anticomunismul nostru de bază, altfel ce căutăm noi în exil”? De fapt, este unul dintre uriașele merite care îl detașează și îl evidențiază pe Nicolae Florescu de alte încercări similare din sfera exilului cultural, aceea de a întreprinde o excepțională cercetare de istoric literar, de a realiza analize impecabile ca și critic literar, dar și de a reflecta cu flerul istoricului, realitățile exilului adevărat, punând în lumină vocile talentate, dar și anticomuniste ale exilului întrucât acestea au fost două principii fundamentale ale trăirii în exil, Nicolae Florescu asumându-și cu o forță de convingere incredibilă, evidențierea intelectualilor merituoși din perspectiva acestei obligatorii ambivalențe.
Reușita demersului, prin acuratețea redării exilului literar autentic anticomunist, înțeles dinspre valoarea sa literară, culturală sau identitară, dar și de realitate istorică postbelică, nelăsând loc de echivoc între rezistenți, înțeleși în spiritul ferm, dur și ireconciliant anticomunist de tip Lovinescu, Ierunca sau Goma și restul, ”binevoitori” ai regimului de la București, oportuniști, favorabili și apropiați ai ambasadelor românești din acea vreme, a rezultat din pana inconfundabilă a lui Nicolae Florescu, subtil și pretențions critic și istoric literar, din prietenia și cunoașterea exilaților și a stării reale a exilului autentic, din profunzimea cercetărilor realizate tocmai în arhiva Bibliotecii Române de la Freiburg, biblioteca exilului românesc care este păstrătoarea unei comori unice a exilului prin presa, manuscrisele, publicațiile, cărțile, scrisorile sau alte opere ale exilului. Ajuns acolo, în acea bibliotecă cu suflet, cum spun însuși exilații, câți mai sunt astăzi, reuniți la simpozioanele organizate de dr Mihai Neagu, Nicolae Florescu a studiat cu asiduitate, pasiune, determinare, luni de zile în ani de-a rândul, aducând la lumină și punând în valoare cu precizia specialistului desăvârșit, date, note, reflecții, analize și nenumărate referiri la personalități, opere, contribuții literare, perioade și sentimente identitare exilului autentic, spunând, în fapt, atât de mult din ceea ce se putea spune fundamental, asumat, complet și analitic despre exilul literar, despre exilații literari care au rezistat primului val, celui de al doilea sau al treilea, departe de casă, de „țara de peste dâmb, de peste veac” cum spunea cu amărăciunea depărtării și a dezrădăcinării, Vintilă Horia.
De fapt, remarcabilele volume Întoarcerea proscrişilor (1998) şi Menirea pribegilor (2003) dezvăluie forța de convingere critică și subtilitatea analitică, profunda cunoaștere a publicisticii exilului de la Revista Scriitorilor Români încolo, subtilitățile filosofiei exilului anticomunist, adică al celui nealterat ideologic și neaservit Securității, dimensiunile culturale ale românismului, dar și uimitoarea înțelegere a fenomenului literar în contextul unei perioade, eveniment sau perioadă istorică, adică remarcabila înțelegere a conexiunii dintre faptul istoric și exil, dintre istoria exilului și filosofia acestuia, dintre rațiunile politice, ideologice, partidice, instituționale sau internaționale și cultura exilului, dinspre spiritul său erudit și cel lucid.
Publicația Jurnalul Literar, inițiată în 1990 de către Nicolae Florescu, în amintirea directorului fondator, George Călinescu, a întruchipat grija permanentă și preocuparea pentru exilul adevărat, un demers, o menire și o vocație unică prin calitatea sa excepțională, dusă mai departe, cu hotărâre, asumare și impresionantă forță de doamna Ileana Corbea Florescu, chezășia calității și a continuității profesionalismului îndreptat spre același spirit al exilului. Jurnalul Literar a fost dedicat reabilitării și readucerii în circuitul literar a scriitorilor din exil, pribegi și refugiați, dar și a prezentării în manieră critică și integrativă a exilului cultural, rezistent și anticomunist. De altfel, un mare merit al publicației este acela de redare a operei marilor scriitori din exil, dar și de revalorizare a atitudinii lor ferme, după plecarea din România comunizată. Dar, Jurnalul literar, ca întreg constructul excepțional al lui Nicolae Florescu, de altfel, are numeroase alte semnificații, ca cea de invitație la românitate, la românsm în universalitate, la cultura eternă, la un anumit tip de existențialism. Jurnalul Literar a fost o instituție, o epocă, un crez, un univers și va rămâne așa prin Ileana Corbea și colaboratorii săi. De altfel, în 1990, Nicolae Florescu spunea în interviul “Literatura exilului anticomunist” din România Liberă din 15 februarie 2008 că “eu nu împărtășesc dileme – am mai spus-o - , sau nu îi colorez activitatea cu schimbarea macazului zilei. Antrenez în scrisul meu convingeri, credințe formate prin mulți ani de muncă, cercetare, lectură și de aceea nu îmi permit să renunț la ele, căci altfel nu aș mai fi ceea ce sunt, iar Jurnalul Literar e o parte din acest a fi”. În paginile Jurnalului Literar au apărut, ca rezultat al muncii și strădaniilor uimitoare de cercetare realizate cu prisosință la Freiburg, lucrări necunoscute ale unor scriitori români consacrați din exil precum Horia Stamatu, Alexandru Busuioceanu, Nicu Caranica, Th. Cazaban sau referiri la Leontin Jean Constantinescu, Remus Radina, Cicerone Ionițoiu. Ceea ce i-a făcut o imensă onoare lui Nicolae Florescu a fost publicarea în 1999 a Memorialului anticomunist din închisoare, scris chiar în închisoarea din Elveția, înainte de a fi condamnat la moarte în țară, de Oliviu Beldeanu, autorul loviturii anticomuniste împotriva ambasadei RPR de la Berna din 1955. În ceea ce l-a privit pe Mircea Eliade, Nicolae Florescu a considerat în Menirea pribegilor că „imaginea de lider al conșiinței exilate românești a dominat activitatea desfășurată de Mircea Eliade în ultimele decenii ale vecaului ce tocmai s-a încheiat”.
Faptul că Nicolae Florescu a întruchipat impecabilul și că s-a dovedit cuprinzător și absolut, prin stil și atitudine, transpare și din referirile lui Bujor Nedelcovici, care îl vedea „mereu activ, revoltat, intransigent, iconoclast” șI de asemenea cu un “spirit critic care îi era înscris pe chipul transfigurat, dar și în gândirea, în cărțile scrise și în cuvintele exprimate”.
Dar, pentru un și mai deplin profil intelectual și profesional al lui Nicolae Florescu trebuie vorbit despre dimensiunea reprezentativității, așa cum au perceput-o înseși personalitățile exilului, precum Alexandru Niculescu care a apreciat că „Nicolae Florescu a înțeles imediat după 1990 drama exilului și risipirea în lume a nefericirii noastre, a valorilor alungate din țara subjugată, dar mai ales necesitatea reîntregirii culturii românești”. Bujor Nedelcovici, căruia Nicolae Florescu i-a publicat imediat romanele interzise de cenzură a considerat că marele merit al cercetătorului în arhivele din Germania, a constat în „înțelegerea dramei proscrișilor în lupta pentru trecut, memorie și demnitate intelectuală”.
Nicolae Florescu a fost profund anticomunist și atașat valorilor occidentale, iar profesorul universitar Alexandru Herlea, membru din 1986 al Secțiunii de Știință și Istoria Științei din cadrul CTHS (Comité des travaux historiques et scientifiques) și președinte al Asociației La Maison Roumaine, cu statut de societatea savantă franceză din 2012, remarca „seriozitatea, tenacitatea și pasiunea” criticului literar, precum și dorința „de a ajut și de a face cunoscute activitățile exilului care în țară erau neștiute”.
Rămâne esențial de spus că asiduitatea și fermitatea de a scrie despre exilul adevărat a avut la Nicolae Florescu o nuanță aparte prin aproprierea de unele personalități ale sale, ceea ce explică, justifică, certifică și înnobilează demersul său. Nicolae Florescu a avut întâlniri la Paris, în 1994, cu mai mulți reprezentanți ai rezistenței anticomuniste, ceea ce i-a permis să cunoască îndeaproape România exilată, proscrisă, liberă, iar mai apoi susținerea acordată lui Remus Radina, prin publicarea testamentului său, sau interviurile luate lui Cicerone Ionițoiu, două figuri radicale ale exilului anticomunist și personalități extraodinare ale spațiului exilului, i-au conferit lui Nicolae Florescu neîndoiala, dar mai cu seamă absolutul judecății sale corecte, critice și obiective asupra adevăratului exil, altfel spus incontestabila, justa și cuprinzătoarea viziune asupra fenomenologiei exilului, parte a culturii și ființei românești.
Pentru azi și pentru oricând, Nicolae Florescu nu este un critic clasic, scrierile sale despre exil nu sunt statice, descriptive, restituitive prin republicarea unor opere și atât, ceea ce reprezintă, desigur un prim nivel de contribuție, ci sunt vii, trăitoare de adevăr și inspiraționale, unice, inconfundabile și complete. Prin opera desăvârșită dedicată exilului literar, Nicolae Florescu rămâne un întreg pentru cultura română, un cercetător cu o contribuție completă asupra exilului literar și un erudit desăvârșit prin forța de a vorbi despre exilul anticomunist, prin convingerea absolută că echilibrul reliefării exilului constă în redarea adevărului, fie el chiar și incomod și, în sfârșit, prin relevarea adevăratului sens al rezistenței, adică prin curajul anticomunist asumat!
Anca Stângaciu, Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj
|
Anca Stângaciu 5/22/2023 |
Contact: |
|
|
