Muntele cu nume de Sfânt
- Părinte, zise copilul îngenunchind în fața Muntelui, am venit să mă spovedesc. De multe ori am greșit Luminii și nevrednic m-am făcut înfloritului ei. Greșit-am și la cer și la pământ și m-am rătăcit în trupul acestui bătrân și nu știu pe nimeni să mă dezlege.
- Din care parte a timpului vii, călătorule?
- Vezi , Părinte, aici e problema că ''parcă n-am fost niciodată/ călător prin anii mei,/ de-am trăit un timp de tei/altu-mi vine la socoată''. Timpul acela s-a risipit ca o mireasmă de sunet printre stâncile mele și tocmai în această risipire mă regăsesc, dar nu știu cum să scap de cestălalt care îmi vine la socoată. M-am renăscut pe Muntele Stăniloae, pe unde Dumnezeu mi-a izvodit rădăcinile. Sunt un fel de buruiană ciudată și nu îndrăznesc Părinte...
- O, da? Îl cunoaștem. E unul dintre rubedeniile noastre. Știai că are un nume de sfânt? De unde să știi?! Acesta e secretul nostru, al munților, dar pentru că ai avut norocul să te renaști din acel Munte putem să-ți destăinuim și numele lui, așa cum ne chemăm noi munții între noi, pe numele mic pe care nu-l găsești în sinaxarele brazilor. Ei, bine - numele lui adevărat este ...Vârful Omului!
***
... și astfel spovedania mea a început ca un izvor cu hramul lacrimei, spovedania unui copil care a trăit timpul teiului. Ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu ași fi ajuns la Muntele Stăniloae? Acum la ceasul înalt de prăznuire mă întreb ce caut și eu printre mărimurile care s-au strâns în soboare, toți înveșmântați în patrafire cu fir de aur și diamante, la acest acatist al Muntelui?
Mă apropii cu sfială de acest Vârf al Omului și voi începe cu noaptea chinuitoare a depărtărilor din mine în care mă pierdusem în care a înflorit, în întunericul zbuciumărilor mele, chemarea Părintelui: ''Veniți de luați Lumină!''
M-am născut într-un sat de munte din niște oameni foarte evlavioși ( tata era dascălul bisericii), evlavie cu care îmi împodobiseră sufletul. De la vârsta când spuneam că vreau să mă fac ''p'eut'' idealul meu a fost să devin slujitor al altarului. Primii ani ai seminarului au fost un adevărat urcuș taboric, Mănăstirea Neamțului fiind un adevărat Ierusalim al duhului filocalic românesc. Apoi a urmat prăbușirea. Era în perioada intensivă de distrugere a neamului prin ateism și luptă directă împotriva Bisericii. Am căzut victimă. După o vacanță de Crăciun, în loc de colaci și cârnați mi-am umplut valiza cu tot ce am găsit în biblioteca de acasă pentru a mă vindeca singur, ''științific'' de ''boala misticismului'' și a ''obscurantismului''. Erau pe atunci ''Biblia ateistului'', ''Călăuza ateistului'' și o puzderie de publicații ''științifice''. Am avut noroc de profesori foarte buni la Seminarul Teologic, printre care Prof.Pr. Mircea Păcurariu care la sfârșitul orei rezerva timp pentru întrebările mele. Săracii profesori, ce pacoste eram pe capul lor! Își luau catalogul la sfârșitul orei, dar nu scăpau de mine. Ca un scai mă țineam după ei până la cancelarie și orișiunde îi întâlneam! Deși eram premiant în fiecare an, sufletește eram un dezastru. Pierdusem puritatea de copil a evlaviei. Datorită bunilor mei dascăli am depășit criza. Eram acum vaccinat împotriva ateismului și ''știam'', pe la sfârșitul seminarului, totul despre combaterea lui, totul despre existența lui Dumnezeu, candela era plină de ulei, dar nu avea sămânța de foc aprinsă ca în vremea copilăriei.
A urmat Facultatea de Teologie din București. Profesori excelenți! Generația de aur a teologiei românești. Note bune. Dar criza a rămas. Acum ''știam'' teologic și mai mult despre Dumnezeu, dar punțile spre ostrovul Lui erau rupte. Numai Fericitul Augustin ar fi putut exprima ''credința necredinței mele''.
Am dat examen la doctorat unde Teologia Dogmatică era predată de Părintele Stăniloae. Nu numai că am fost acceptat, dar a fost în planul lui Dumnezeu ca pregătirea studiilor mele să aibă loc sub îndrumarea directă a Părintelui, ca ucenic al lui. Când spun ''părinte'' mă refer la ceva mult mai mult decât celelalte apelative academice sau universitare. O spun în contextul munților care-l chemau, în intimitatea lor. pe numele lui mic de Vârful Omului.Mi-a fost părinte în sensul că mi-a dat viață - lumina vieții,m-a renăscut, mi-a redat punțile și aripi de zburat cuvântul spre Cuvântul ioanin.
Oare cum ași putea să mulțumesc lui Dumnezeu, care n-a vrut moartea păcătosului, ci mi-a scos în calea devenirii mele, pe cel care m-a întors și m-a făcut viu? De numele Pr.Prof.Dr.Academician sunt legate nenumărate studii de teologie inspirate din magnifica lui operă, teze de doctorat, nume de facultate teologică precum și diverse cărți și articole memorialistic printre care ași aminti, nu întâmplător, cartea doamnei Lidia Stăniloae ''Lumina faptei din lumina cuvântului - Impreună cu tatăl meu Dumitru Stăniloae''. Ce aduc eu nou prin aceste rânduri este descrierea unei minuni care va putea fi folosită atunci când va avea loc canonizarea Sf.Mărturisitor Dumitru cel Nou.
A vorbi despre Părintele se poate vorbi timp de rafturi întregi de bibliotecă, dar nu s-a scris îndeajuns despre sfințenia lui. Minunea de care vorbesc a început din toamna anului 1968. Cursurile le ținea într-o clădire dintre Facultatea de Teologie și bibliotecă. M-am trezit în fața unui sfânt. Un cărturar te poate impresiona prin mulțimea cunoștințelor și Stăniloae era mai mult decât un cărturar, era înțeleptul. Nu atrăgea atenția nici prin vestimentar, purta aceași rasă de călugăr, curată dar modestă, nici prin oratorie. Cei impresionați de spectacole academice ar fi fost dezamăgiți după primele zece minute. Ii văd chipul ca o icoană. Se așeza la aceeași masă cu noi, deschidea aceeași servietă veche, scotea cursul dactilografiat ( de ce o fi avut nevoie de el, o fi fost vreo obligație profesorală de control din partea comuniștilor?) și după câteva fraze, scotea ochelarii și privind dincolo de noi începea zborul genunilor. Cuvântul devenea tot mai transparent. Nu mai era limba cuvintelor, ci limba luminii, pentru că există și așa ceva, limba de acatist a inimii. Dacă ar fi intrat un fluture în sala de curs, cred că foarte posibil i-am fi auzit aripile. Cineva povestea că la un moment dat, pe când vorbea s-a stins lumina în clasă. Era atât de adâncit în cugetare, că nici nu a observat aceasta și și-a continuat liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, prin întuneric, nestingherit, firul ideii. Ne învăța cum se zboară lumina după legile ascunse ale Luminii. Avea grijă să nu ne pierdem în deprinderea zborului spre Lumină și, ca o muzică de Mozart, revenea la laitmotivul unde ne lăsa să ne tragem respirația duhului, ca apoi să ne înălțăm mai departe în abisurile Logosului.
Când asociez pe Stăniloae cu Sf. Mărturisitor Dumitru cel Nou argumentul meu, unul dintre multele, e cel: ''Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.'' El ne învăța teologia, în sensul Sfinților Părinți, care ne folosesc sintagma că ''îngerii teologisesc lui Dumnezeu'' ajungerea la ''vederea'' lui Dumnezeu, îngăduită doar inimii curate de copil și treaptă a sfințeniei la care se ajunge atât de greu. In acest sens, preoția este teologie, nu descriere a lui Dumnezeu, ci trăire a divinului, ''restaurare a omului''. Păcătuim singuri, dar ne mântuim prin Biserică. Singurătatea este starea nefirească a omului, deci omul normal face parte dintr-un neam. Poate că nimeni nu a vorbit atât de adânc despre neamul românesc. Ca orice sfânt ''vedea'' cu inima lui curată pe Dumnezeu - drăguțul, sintagma populară îndrăgită de el, umblând pe cărările satului românesc, sălășluid peste noapte în casa și inima țăranului român. Așa cum Dumnezeu este slujit de cetele îngerilor în ceruri, la fel este pe pământ slujit de neamuri. Prin neam omul nu-și pierde identitatea persoanei, ci dimpotrivă prin neam își găsește, afirmă străvezimile divine ale persoanei avînd ca model Sf.Treime,care este Iubire. Un Dumnezeu în trei persoane. Ca persoană este Tatăl. Ca Tată își iubește Fiul ca orice tată. Nimeni nu poate iubi mai mult pe Fiul decât Tatăl și nimeni nu poate iubi mai mult pe Tatăl decât Fiul Lui. Intruparea Fiului ( Stăniloae răspunde scolasticilor) nu s-a făcut pentru aplicarea justiției divine) ci pentru ca și noi prin omenitatea Lui să iubim pe Tatăl cu aceeași dragoste cu care Fiul își iubește Tatăl și Dumnezeu Tatăl să ne iubească pe noi oamenii cu aceeași dragoste cu care își iubește Fiul. Dacă am reduce Sf.Treime la două persoane oricât de dumnezeiască ar fi această iubire ea ar fi mărginită. Cele două persoane se plinesc prin Sfântul Duh, care este tot persoană. Ea purcede de la Tatăl spre Fiu toată iubirea Acestuia, dar nu se reduce la o simplă relație, ci tocmai prin purcedere își subliniază caracterul de persoană necesară Iubirii Infinite ale lui Dumnezeu, trei persoane, dar nu trei dumnezei. Dacă ar purcede și de la Fiul am avea un ''nepotism'' aș îndrăzni să zic (Dumnezeu să mă ierte!) care s-ar pierde în haos, ori Duhul tocmai prin nepurcederea de la Fiul este persoană cum spunem în crez ''care împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit'' In relație cu Tatăl avem filiația și purcederea.Filiația nu neagă purcederea și invers. Taina Sfintei Treimi este cel mai greu de înțeles din teologie tocmai pentru că Dumnezeu este Iubire, iar Iubirea nu poate fi decât taină. Părintele Stăniloae încerca să ne-o explice băbește ( să mi se ierte expresia). Sfântul Duh prin purcedere, deci nu prin naștere, arată Tatălui cât de mult este iubit de Fiul, așa cum la noi oamenii cineva ar confirma tatălui iubirea și calitățile fiului, dar în același timp nefiind născut rămâne totuși persoană și numai în această egalitate poate reîntoarce și afirma filiația prin dragostea care nu despersonalizează, ci dimpotrivă subliniază caracterul de persoană.
In această perspectivă ne vorbea de neamul românesc, nu un naționalism, sau alte isme, ci prin exprimarea pnevmatologică și teandrică a omului. Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat și femeie. Deci neamul perfect nu este bărbatul singur ci așa cum l-a creat Dumnezeu ''bărbat și femeie''. Familia, sau neamul (ne gândim la Chesterton) are ontologic model treimic. Familia perfectă, fără a anihila persoana este când bărbatul devine tată și femeia mamă. Așa a lăsat Dumnezeu, care este Iubire, să fie și familia - exprimare a Iubirii. Atât familia care este neam nu devine un pericol pentru un grup de familii pe care îl numim cu același nume - neam. Neamurile mele și neamurile tale împreună formează neamul omenesc, iar noi românii ne sublinia Părintele Stăniloae, numim neamul omenesc lume - adică lumină.
Aici mi-aș permite mi-aș permite o mică paranteză. Toate dicționarele românești, inclusiv DEX , derivă etimologia cuvântului ''neam'' din ungurescul ''nem''. Nu cunosc maghiara decât ''nem tudom'' care mi se pare că înseamnă ''NU înțeleg''. Deci dece am apela pentru origine etimologică la vecinii de o mie de ani? Originea sugerată de mine este din NOMEN, din indoeuropeanul și nu turanicul, generând în latină pe NOMEN însemnând nume, NOMEN=NAMEN= NEAM așa cum avem în engleză NOMEN=NAME = NUME. Ergo,cei de același NUME,formând un NOMEN, adică un NEAM. Închid paranteza.
Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiul Omului nu numai a-l readuce pe om la frumusețea cea dintâi, ci mai mult chiar, de a-l îndumnezei. Neamul românesc nu privește cu șovinism existența altor neamuri, pentru că toate neamurile, văzute prin modelul iubirii treimice, formează împreună ''neamul omenesc''. Modelul iubirii de neam la români este văzut în inconștientul folcloric în mod constructiv prin balada
Meșterului Manole. Manole ( cineva i-a ''ciupit'' ideea] este, cum ne spunea Părintele Stăniloae, forma românească a lui Emanuel, după cum altă ''ciupitură'', fără a se indica sursa, este cea a explicării baladei Miorița, în care păstorul este de fapt Păstorul care își pune viața pentru oile Sale.
Orice persoană este o taină. Chiar și lucrurile Creatorului, spunea Părintele, poartă o pecete a tainei. Scolasticismul descriind a uitat să trăiască taina divinului și a fost numai un pas pentru apuseni să ajungă la cenzurarea tainei și respingerea prin Reformă la reducerea ''tainelor'', și apoi sectanții să ajungă la concluzia că dacă nu mai este taină la ce ne mai trebuiesc atât de multe''Sfinte Taine''. Chiar ortodoxia românească are un caracter de taină. Popor latin ( interesantă teza protolatinității noastre) ca ortodocși am moștenit de la latini de a sta cu picioarele pe pământ, dar ne deosebim de celelalte popoare latine care au devenit catolice, și chiar de ortodoxia grecească (rigurozitatea legii, iar nu a duhului) și cea rusească ( cu excepția teologilor ruși din Exil).
Incepusem cu minunea exercitată asupra mea de acest sfânt. Nu cunoștințele lui m-au impresionat ( deși a fost unul din cei mai erudiți teologi) ci trăirea lui a Cuvântului lui Dumnezeu. Crengile mele uscate sub căldura lui au început să înmugurească. Sfințenia lui a început să înflorească în lăuntrul meu. ''Cunoscătorul'' cioturos și plin de țurțuri a devenit din nou copil cu inima și sufletul. Mă aducea înapoi nu ca pe-un vânat încăpățânat în sălbătăcia lui, folosind lațul sau harponul, ci prin bunătatea lui de sfânt. Fiind poet, cuvintele lui s-au revărsat peste rănile sufletului meu taumaturgic și taboric. Nu e de mirare că primul meu volum de versuri, cu care debutam în 1970, se numea atât de sugestiv ''De unde începe omul''. Mă regăseam. O convertire fără spectaculosul marilor întoarceri, așa cum lemnul lui Aaron și-a început prin floare semnul de slujire și preoție.
Ca și Sf.Nectarie de Eghina, cu care se aseamănă în multe privințe, făcea această teologie vie. Un fapt pe care nu mulți îl știu, era bunătatea de om înduhovnicit și milostiv. Ca și Sf.Nectarie pe câți studenți săraci oare nu a ajutat din modestul lui salariu de profesor? In smerenia lui nu i-ar plăcea să-i destăinui această dureroasă confesiune. Ca să urmezi doctoratul trebuia să ai ''binecuvântarea'' ierarhului. Această aprobare implica și bursa. Părintele Stăniloae a intervenit la acel fost episcop al armatei, care spunea că nu are nevoie de doctori, ci de preoți, să facă o excepție cu mine, să-mi dea aprobarea și să-și păstreze banii de bursă. Cine nu ar fi ascultat de Stăniloae? Mi s-a dat aprobarea și deși la examenul de admitere luasem aproape la toate note maxime m-am trezit fără bursă în București, fără masă și fără casă, cu o adresă fictivă ( de multe ori ''apartamentul''meu ...fiind sub patul doctoranzilor când nu mă prindea spiritualul, sau sala de așteptare din Gara de Nord). Despre masă? Eram tânăr și foarte atletic reușeam să sar cu succes peste mese.
Imaginați-vă că după doi ani de vagabond prin București, la propunerea și cu excepționale referințe din partea Părintelui meu sunt chemat la Patriarhie să completez o cerere de bursă tocmai în... America! In 1970 plecam ca bursier la Seabury Western Theological Seminary pînă în 1972, iar apoi încă un an 1972-1973 la Princeton, New Jersay.
***
Despre această minune a restaurării omului prin ''lumina faptei din lumina cuvântului'', cum își intitulează cartea Lidia Stăniloae, sper să se vorbească mai mult. Fiica Părintelui,prin pagini cutremurătoare, mărturisește greutățile financiare și morale prin care a trecut familia. Cel mai mic compromis făcut cu comuniștii ar fi adus familiei avantaje materiale, iar nu șicane, marginalizare, pierderea serviciului și ani grei de închisoare pe care i-a trecut cu stoicism. In iadul penitenciar nu a încetat să mărturisească dreapta credință. Doamna Lidia Stăniloae se întreba în cartea pomenită mai sus punctul la care vreau să ajung: ''Nu știu de unde lua tata, ba da, știu de unde,forța de a fi totuși senin, liniștit, calm. Ne insufla și nouă încredere.''Lasă'', spunea, n-ai voie să-îi pierzi curajul. Ai încredere în Dumnezeu, El nu ne uită.'' El credea cu adevărat. Sînt sigură că avea momente de spaimă, dar nu se lăsa niciodată copleșit. Pentru el legătura cu Domnul era o legătură concretă, personală. A-și păstra curajul, a-l insufla și celorlalți devenea o problemă de conștiință, o proba la care se supunea pentru a se verifica , pentrua-și confirma o dată în plus intensitatea legăturii cu Domnul, (p.200-201)
Există un paroxism al fricii,un prag al spaimei, mîna întinsă a lui Petru când a început să se scufunde. ''În câteva rânduri mi s-a întâmplat să ajung în pragul unui paroxism al al spaimei. Eram copil încă, îmi lipsea experiența de viață, consecvența credinței. Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât înțelegi că până și în situațiile negative există un relativ, care te ajută să le porți mai ușor... Atunci tata mi-a agrăit cu seriozitate, cu duritate chiar. ''Crezi în Dumnezeu, sau nu crezi?'' m-a întrebat el.''Dacă da, atunci concretizează-ți credința prin răbdare și convingerea că până la urmă El te ajută. Dacă nu, atunci trebuie să-ți reconsideri modul de existență. Găsește-L și găsește-te pe tine. Cu trudă, cu efort. Viața, așa cum trebuie s-o înțelegem noi, creștinii,e efort,ascensiune, ca un drum de munte, în care nu există decât un sens, în sus. Fără efort și fără nădejde nu se poate!'' ( p.201)
Cartea lui Lidia Stăniloae, cu subtitlul ''Împreună cu tatăl meu'' este cartea de temelie a celor care încearcă să înțeleagă pe cel care ne-a împărtășit ''lumina faptei prin lumina cuvântului''.
Sever cu sine însuși până la sfintele nevoințe monahicești, se răsfrângea cu generozitate , înflorind ca o fântână arteziană, tuturor. Cuvântul lui avea acoperire în aurul de aureolă al sufletului. Sfaturile lui erau în primul rând faptele lui.
Un capitol interesant despre Părintele Stăniloae l-ar putea scrie Lidia Stăniloae de personalitățile literare și artistice care au avut fericita ocazie de a trece prin casa lor. Imi amintesc cu câtă dexteritate trecea de la filosofia Sfinților Părinți, în special sfîntul lui preferat Sf.Maxim Mărturisitorul la filosofia modernă - de la Kierkegaard la Sartre și Camus, uimind prin cât de bine era pus la punct cu literatura zilelor noastre. De atunci. Ca să nu mai vorbim de subtilitățile poeziei unde era totdeauna acasă. Poiesis, de fapt, nu e versificare, sau un departament al literaturii, ci o stare a punctului omega în care toate converg: matematică, muzică, chimie, rugăciune, lacrimă, fizică - o stare a Facerii ( Geneza) în care toate cele omenești devin transparente până la străvezimea transcendentă a Cuvântului, Poiesis ca stare soteriologică și revelațională a Spiritului Sfânt și sfințitor când Kalos nuntește cu Agathos.
Poate cea mai adecvată caracterizare a acestui titan al cugetării hristice, mărturisitor și taumaturg a făcut-o o femeie care vindea flori în Piața Unirii, cum aflăm din cartea mai sus pomenită. Intrebată fiind: ''Cine a murit?'' a răspuns cu emoție: ''Îl îngroapă pe cel mai mare preot.'' Și avea dreptate.
PS
Venitu-au și geologii care știu totul despre pietrele și prundurile văzute și nevăzute, arheologii biblici cu hârlețe, măturici și ochelari și lupe, cei care văd până în străfundul pământului, înțelepți cu scufițe care știu de câte ori a strănutat Părintele și pe ce fel de hârtie a fost scrisă Filocalia și cîte virgule are studiul cutare,și venitu-au... De lăudat, cu ce să mă laud? Păcatele mele,toți se uită la mine peste umăr și tare au dreptate! Bisericește - nici măcar un protopopă, iar poeticește - nici măcar pupăză printre ciripitoare, și colac peste pupăză, vorba psalmistului, rămas de căruță nu pot să mă laud nici cu telegarii, nici cu căruțele.
|
Pr. Dumitru Ichim 5/20/2023 |
Contact: |
|
|
