O lume de vorbit - Bulbii din rucsac
Am luat ieri în rucsac câțiva bulbi și i-am cărat fericită prin metrou, trenuri, orașe. Îi voi planta și mă voi bucura primăverile viitoare de lalele și zambile. Poate așa purtăm mereu în sac semințe invizibile, rădăcini, grăunțe. Mai devreme sau mai târziu, vor răsări din ele buruieni, uscături sau minunății de flori.
Momentele sunt diferite, cum suntem și noi. Anul acesta, voi deveni cetățean canadian. Pentru mine, e un fel de piatră de hotar, pentru alții, ceremonia asta-i istorie pusă la naftalină demult. Ce înseamnă soare și bucurie pentru cineva acum, poate părea drept plictisitor altcuiva, prea târziu, sau chiar rană pe retină de prea mult orbitor à la Cărtărescu.
Știți vorba: „toate la timpul lor”. Se pare că eu una nu am reușit nimic la timp. Duc în spate un șir întreg de rateuri, compoziția aluatului îmi dospește din ingrediente expirate. Dar frământ cu râvnă pâinea din el, va ieși coaptă și caldă. Pentru că e făcută de mine, cu emoțiile, disperările sau revelațiile de pe drum. O păstrez în desagă, prinde bine când mi se face foame de tot.
Circulă în jur un discurs referitor la exagerările din țara adoptivă. Mi se spune adesea că mă aflu încă în luna de miere a emigrantului și nu pot vedea realitatea. Poate așa e, dar sorb de când mă știu din partea plină a paharului. Fără ea, ar fi gol, nu? Ha, sunt campioană la truisme.
Dacă ne comparăm viețile, ieșim oricum în pagubă. Nu știm ce se ascunde în spatele unei aparențe strălucitoare. Nu cunoaștem prețul niciunui alt succes, afară de al nostru. Chiar epocile ies în pierdere dacă le punem față în față. Altă vorbă neaoșă: „pe vremea mea …” Da, așa era atunci-ul fiecăruia, acum-ul e timpul celor care abia îl croiesc. Ei știu modelul, pentru că le măsoară în entuziasmul tinereții, kilometri de bucurie și legile generației.
Unii dintre noi chiar vrem să ne retragem, să facem loc lumii noi. În același timp, nu ne oprim din rămășițele de vis, încă stăm agățați de speranță. E atât de omenească, încât ne împrumută culoarea ochilor, amprentele, se face una cu noi și, nu-i așa, „moare ultima”.
Revenind la drumuri, începuturi și timp. Ce am eu acum, unora le poate părea așezat pe un raft superior în bucătăria inimii, altora, ceva căzut pe pardoseală. Perspectiva-i subiectivă, raportată la geometria vieții, cu tot atâtea unghiuri câte miliarde suntem azi. De pe lună sau Marte, e neglijabil. Buricul pământului e-n fiecare dintre noi, ne-am putea amuza unii de alții măsurând cu surpriză aceeași distanță.
Că zic de buric, să revin la personajul principal, întârzierile mele: casa mai târziu, pomii fructiferi abia acum, copil încă nu, și-am mai și emigrat pe la mijlocul vârstei. “Toate la timpul” lor nu-s de mine, văd vremurile-n alt ceas. Cu cuc. Probabil că prea târziul acesta personal are vreun sens, încă nu l-am găsit, da’l caut intens.
Canada m-a prins bine în brațe de cum am sosit. Dacă tot întorc limbile orelor mai lent, hai să-mi caut un drum, mi-am zis. Dar așa își propune oricine schimbă țara, schimbi totul, nu e negociabil. Și trebuie să căznești pianul, nu glumă. Fiecare cum poate. Cum veșnicia s-a născut la sat și românul descurcăreț, am purces și eu. Încă bat aleile alegerilor, cursurilor și adaptării.
Am ajuns, după un bridging program în media și comunicare, să le vorbesc următorilor cursanți despre ce de uși deschise întrevezi după ce înveți la școală adaptarea. De fapt, emigrantul are parte continuu de învățătura asta, pe teren. Teoria ajută poate doar la ordonarea mai rapidă a ideilor. Cred că întâlnirile umane, eșecul, munții care trebuie aburcați sunt printre cele mai bune învățăminte.
Și mai e dorul, pe care îl invocăm atât de des. Pe mine m-a pus la munca fizică: plantez în Canada tot ce n-am muncit cu mâinile mele în țară. Roșiile din semințele unor tomate importate din Mexic mi-au indus cel mai bine gustul celor românești. Poate și pentru că le-am adus până la stadiul de salată cu truda personală.
Ce vreau să spun: bulbii din rucsac de la începutul textului sunt frați de cruce cu tot ce punem bob cu bob în fiecare zi. Că sădim doar un firicel azi, suplimentăm cu o grădină plină mâine, mai aruncăm în arătură sâmburele de cireș amar dosit printre bagaje, orice e bine. Vine ziua în care nu neapărat ne bucurăm de fructele-mplinite, dar măcar ne-mbată aroma florilor sădite.
Așa încep să simt acum, în pragul devenirii cetățean canadian. Mai am de învățat imnul, jurământul, cum să merg mai departe până mi-oi găsi cu adevărat drumul. Dar, în ciuda a ceea ce aud în jur, cum că “n-ar mai fi ca pe vremea mea”, “paharul meu este plin de dă peste el”, exact ca într-o cântare a lui David, Psalmul 23.
|
Amorena Minculescu 5/15/2023 |
Contact: |
|
|
