Alexandru Mironov, o viață între literatură și știință
– Domnule Alexandru Mironov, sunteți o personalitate cu statut aparte în lumea publicisticii și literaturii, activitatea dumneavoastră fiind asociată deopotrivă cu jurnalismul dedicat cunoașterii științifice, cu literatura de anticipație sau cu preocupare permanentă pentru dezvoltarea și afirmarea a ceea ce se numește „fenomentul SF”. Toate acestea vă caracterizează încă din tinerețe, iar prima parte a vieții dumneavostră se leagă mai ales de orașul Craiova. După un traseu zbuciumat, în niște ani tulburi, familia a ajuns aici, venind din Basarabia. Putem detalia împrejurările?
– Voi începe cu plecarea familiei din Basarabia, unde m-am născut, către Țară, când eu aveam doar doi ani, imediat după 1944. Familia a ales această cale și trebuia să ne „ascundem” cumva, de ceea ce urma să vină, adică valul Armatei Roșii, iar asta însemna fie în Dolj, fie în Gorj, fie în Sălaj, fie în Hunedoara, adică în zone mai retrase. Era mult de mers cu trenul, un traseu zbuciumat al basarabenilor. Am venit mulți, la ora actuală fiind în țară cam două milioane și jumătate de români cu origini basarabene, de urmași ai celor care au făcut cele două refugii. La încheierea pactului Ribentrop-Molotov a fost prima trecere, în viteză foarte mare, a Prutului și a doua trecere a fost după 1944, când era clar că lucrurile se vor schimba fundamental și toți au fugit. Familia mea a avut drept țintă satul Geoagiu, lângă Geoagiu Băi, și am rămas o vreme ascunși acolo. Tatăl meu, care n-a venit deodată cu noi, a avut și el un traseu sinuos, ajungând să fie contabil administrator la o fermă experimentală a Facultății de Agronomie Iași, fermă care era pe fostele domenii regale. Familia regală își dăduse parte din pământuri pentru facultățile de agricultură, ca să se facă ferme experimentale, pe care, la unmoment dat, am ajuns și noi, astfel că, în prima parte a copilăriei, ne-am mutat de la o fermă laalta. Dar, să nu anticipez. Mai întâi, noi, adică mama și cu mine și cu fratele meu mai mic, care era sugar, am ajuns pentru o perioadă la Geoagiu. Ne-am urcat în tren la Florești, lângă Soroca și am mers într-un fel de zigzag, cum începui să vă spun. Am făcut o săptămână pe drum, oprindu-ne prin diverse gări, așa cum era agenda trenului. Noi suntem recunoscători armatei române și mareșalului Antonescu, pentru că, cel puțin de basarabeni, a avut grijă. Fiecare ne-am găsit câte un loc, cât mai ascuns cu putință, tocmai pentru că se bănuia că Armata Roșie, venind, va încerca să-i prindă din nou pe cetățenii români din Basarabia, ceea ce s-a și întâmplat, pentru vreo două sute de mii, din cei opt sute de mii care au fugit din Basarabia. Două sute de mii au fost urcați în trenul bou-vagon, în stilul sovietic și expediați spre Basarabia. Dar până la Reni nu s-a oprit trenul deloc, apoi au fost trimiși direct în Siberia. Nu se mai știe ce s-a întâmplat cu ei sau prea puțin se știe. De fapt, eu am început să aflu ce s-a întâmplat cu ei când, în 1964, la moartea tatălui meu, au venit doi frați, exilați în Siberia. Cea mai mare dintre surorile tatălui meu, Aneta, moșiereasa Stoicanilor, trimisă și ea, încă de pe vremea Pactului Ribentrop- Molotov, în ‘40, în Rusia și căreia pe drum i-a murit unul dintre copii, i-a mai rămas o fată și e o poveste pe care vă propun să o dăm la o parte din ceea ce vă spun eu, pentru că e povestea a milioane de oameni, cărora le-au putrezit oasele în Siberia, în tot Gulagul.
– Dar de ce nu a venit, cu familia, și tatăl dumneavoastră?
– Pentru că el a hotărât să rămână încă acasă, să strângă recolta, pentru că era vremea strânsului recoltei, să o pună în care, să treacă Prutul, și să o depună în curtea Facultății de Agronomie din Iași. A avut el ideea asta, ceea ce s-a și întâmplat. Și, domnule Pospai și doamnă Rodica, peste ani eu am fost martor, luat de tatăl meu, la un moment în care toată povestea asta a fost recunoscută. Prin 1960-61 Guvernul României de atunci l-a decorat pe tatăl meu, pentru fapta asta din 1944.Țin minte că și el a fost uimit, credea că lucrurile astea sunt secrete și uitate, dar iată că s-a știut de ele și au fost recunoscute. N-a mai trăit mult după asta, dar cel puțin a fost un moment de recunoaștere, pentru care el s-a bucurat. Revin la Geoagiu, 1944: după o vreme tatăl meu a venit și ne-a găsit pe unde am fost, dar iar a plecat, pentru că îl descoperiseră și trebuia să se ascundă. A stat câtva timp în pădure, alături de dezertori nemți și români din timpul războiului, pentru că se dezorganiza armata nemțească. Dar, între timp, Facultatea de Agronomie Iași nu l-a uitat. S-a interesat de el, nu știu cum o fi aflat unde era și i-a trimis știre să se prezinte unde i se stabilise un loc de muncă, lângă Bârlad, la Zorleni, la o fermă a Facultății, unde peste puțin timp ne-a luat și pe noi. Apoi, de acolo, ne-am mutat lângă Iași, la Iezǎreni și pe urmă la Adamachi, unde erau, de asemenea, ferme ale facultății.
– Când și cum ați ajuns la Craiova?
– Pe când eram în clasa a IV-a, am plecat la Craiova, ne-am mutat cu totul, la sora tatălui meu, unul dintre cei șase copii din familie care rămăseseră în viață, aceasta fiind măritată cu un oltean extraordinar, George Bidin. N-am să uit niciodată anii de viață de la Craiova, pentru că a fost o perioadă importantă pentru mine. Deci, acolo ne-am aciuat, încercând să dobândim utilizarea perfectului simplu și să ne încadrăm în societate, ceea ce cred că ni s-a întâmplat relativ ușor și s-a făcut fără durere, perfect. Sunt oltean, la ora actuală, eu așa mă consider, pentru că m-am oltenizat chiar de copil. Vă dați seama că este o poveste întreagă de scris, dincolo de literatură. Eu am reținut (soţia mea spune cǎ am o memorie patologicǎ) multe lucruri, fiindcă am amintiri încă de la vârsta de doi ani. Țin minte refugiul, mi-l amintesc, și nu din poveștile părinților, că nici n-au trăit mult să ni le spună, dar le-am memorat, ca fapte și cu senzațiile pe care le-am avut în acel timp. Toată povestea ar trebui rescrisă, poate că eventual o va face fiul meu, care este conferențiar universitar la București, la Universitate. E la Facultatea de Istorie și a și scris o carte document, o carte științifică, despre relațiile României cu Uniunea Sovietică, în perioada anilor 1920-1940.
Este o carte zguduitoare, ți se face părul măciucă. Rușii au jucat alba-neagra cu românii, dar nu numai cu românii, cu toată lumea, de-a lungul întregii istorii.
– Studiile elemntare și liceale, adică perioada de conturare a personalității, au fost la Craiova…
– Da, la Craiova. Deci, sunt elev la Craiova și am norocul ca în familia lui George Bidin, la care ne-am așezat, ne-am stabilit, la început într-o magazie, apoi într-o cameră, apoi ne-am mutat într-o altă parte, să nu fie departe de Colegiul popular „Nicolae Bălcescu”, liceul pentru care am un respect până la nori. Era – și este și astăzi, din câte știu – o mare școală, o uriașă școală, în care m-am integrat imediat. Am făcut și gimnaziul acolo, clasele V-VII și liceul respectiv clasele VIII-XI. După clasa a XI-a am luat bacalaureatul, și încep cu sfârșitul școlii: era atât de sever liceul, încât am început clasa de liceu 43 de elevi și am terminat 26, restul au fost eliminați pe parcurs, liceul fiind fără milă. Iar din ăștia 26, numai jumătate am luat bacalaureatul. Vă dați seama câtă rigoare era… De aceea, când se spunea că ai absolvit „Bălcescu”, imediat oamenii se uitau respectuos la tine. Toată lumea vorbea franceză, deși gândiți-vă că ne aflăm prin anii ‘60. Erau și clase de germană, căci nu se discuta să nu știi o limbă străină. Iar acestea erau franceza, germana și, de curând introdusă, rusa. Engleza era ceva straniu, încă nu se preda la clase. Eu am învățat în familie engleza și cred că eram singurul adolescent și pe urmă tânăr vorbitor bun de engleză din toată Oltenia. O materie căreia i se dădea mare importanță era matematica. La clasa profesorului Constantin Piscatti, vă spun, am terminat 26 de elevi, promoția mea, iar 5 am devenit profesori de matematică. Timp de 13-14 ani și eu am predat efectiv la catedră. Apoi, am părăsit învățământul, cum bine se știe.
– Cum a fost începutul, în învățământ, mai ales că vremurile erau grele și știm că ați ajuns profesor la niște copii dintr-un sat sărac?
– Foarte drag mi-a fost, atunci când la prima mea oră de clasă, în comuna Beloț, raionul Craiova, m-am întâlnit cu clasa a VI-a și mă așteptau copiii în bănci și îmi era o teribilă frică atunci când am intrat în clasă la ei, că eram responsabil de clasa care mi s-a dat pe mână. Și copiii aveau ochii rotunzi și erau plin de curiozitate – cine este ăsta din fața noastră? – și atunci le-am spus niște povești cu astronave, cum o să fie în viitor și cum o să fie lumea și dintr-o dată ne-am împrietenit. Au fost doi ani grozavi, în acea comună Beloț, din raionul Craiova, unde făceam naveta cu un autobuz vai de mama lui. Acolo am descoperit și poveștile copiilor cu care făceam maatematică. Rezolvam împreună exercițiile și demonstram teoremele, eu încercând să fac cât mai mare spectacol din lecția mea de matematică. Să știți că un profesor de matematică poate să facă spectacol. Nu este nevoie să danseze în fața copiilor, dar are cu ce să-i ademenească. De la teorema lui Pitagora până la teorema nu știu care… Și atunci m-am împrietenit cu cei mici de acolo, și mi-am dat seama că, dacă vin cu elemente de tehnică, voi putea să-i atrag. Să vă mai spun ceva, foarte important: satul acela nu avea încă lumină electrică, dar, fiind numit și director de cămin cultural, am adus un generator de curent, un aparat de proiecție pentru cinematografie și un pic-up, la care am avut inspirația să cumpăr discuri cu mari cântăreți. Maria Tănase, de pildă sau Maria Lătărețu, foarte în vogă pe atunci, și imediat lumea s- a strâns și a venit acolo. Eram și bibliotecarul școlii satului care nu avea lumină electrică, cum vă spuneam, dar avea o bibliotecă. Mare lucru! Și încetul cu încetul lucrurile s-au legat. Cu toată neapetența mea pentru latura practică a tehnicii, eu îmi dau cu ciocanul peste degete, fratele meu se și miră – el este inginer, a preluat, a moștenit din familie talentul unor înaintași – se și miră, zic, cum pot eu să scriu articole de știință și tehnică, fiind atât de antitalent la făcut treburi practice.
– Cum adică, a moștenit din familie, de la cine?
– Este și aici o poveste, v-o spun pe scurt, deci mă întorc puțin în istorie. Am pe perete, când vă vorbesc, în fața mea, originalul planului trimis la Oficiul de Invenții al vremii, de către boiernașul Iustin Mironov. Asta se întâmpla undeva pe la începutul veacului trecut. Este planul „moarei de apă“, pe care și-a construit-o singur și pe urmă a construit 12 asemenea mori de apă, care stăteau ancorate la malul Nistrului. Nistrul este o apă foarte repede și în timpul zilei morile erau ancorate în mijlocul fluviului și se duceau oamenii cu porumbul și cu grâul să macine. Și veneau chiar și din Ucraina Sovietică, se înțelegeau ei între ei la frontieră. Și bunicul ăsta al meu, pe care eu nu l-am cunoscut, a trimis, cum ziceam, la OSIM-ul vremii, cererea de brevet pentru invenția lui. Până târziu n-am știut de asta. Aflasem de mori, dar nu mare lucru. Părinții nu ne-au spus prea multe, pentru că atunci era periculos. Copiii puteau să vorbească, iar tu puteai s-o pățești, ca părinte. Asta mai lipsea, tinicheaua de coadă că am avut un bunic proprietar de mori de apă… Dar târziu, când numele meu a început să fie cunoscut, am primit, de la cineva din Siberia, un plic în care se afla planul „moarei de apă“ al bunicului, pe care l-am pus în biroul meu, pe perete. Am mereu planșa în fața mea, alături de un samovar, despre care știu că a fost al unui străbunic de-al meu, care a intrat, și ăsta, într-o poveste, cu un duel pe la Vinița, pe lângă Nistru.
– Deci era o moară plutitoare, era mobilă, cum era?
– Da, era o moară plutitoare. Era o corăbioară, de fapt. O corăbioară foarte deștept gândită și la care apa făcea toată treaba. Munca oamenilor era s-o ducă de la mal pe firul apei și să o aducă seara înapoi la mal. Locul unde era moara, apoi morile, era satul Vertujeni, pe malul Nistrului, unde eu am fost de două ori. Niște bătrâni încă mai țineau minte despre moară. Apropo, în casa de acolo era, când am fost eu, școala localității, în casa în care locuiseră bunicii.
Așa a fost istoria. Probabil că mie mi-a rămas ceva din pasiunea pentru tehnică a bunicului și, deși nu sunt îndemânatic, pasiunea pentru știință și tehnică mi-a rămas.
– Numai la dumneavostră, din familie, s-a transmis această pasiune?
– Nu. Între cei șase frați ai tatălui meu – el era al cincilea dintre ei –, cel mai mic a fost un geniu tehnic. El a fost trimis în Siberia de abia în ’44. Fusese înrolat în Armata Roșie, în Moldova, apoi a fost trimis direct la Sverdlovsk (Ecaterinburg e vechiul nume) și, fiind genial la mânuirea uneltelor și mașinăriilor, a avut un loc special într-o fabrică de acolo, o fabrică de armament. În momentul în care li s-a dat voie să ia legătura cu familiile și a început să ne scrie ne-a spus: „Sunt socotit o persoană foarte specială, am căpătat locuință, apoi am primit o sumă de bani și am putut să îmi cumpăr motocicletă”. Cu mare bucurie scria, ca o laudă, ca o împlinire. Asta însemna un standing uriaș la sovietici, pe vremea aia, să ai locuință și motocicletă… Mi-amintesc că el chiar s-a și abonat la revista „Știință și tehnică”, din momentul în care eu am început să colaborez la revistă.
– Sunteți, din fire, un om curios?
– Sunt curios, ca și dumneavoastră, și, ca om de media, de mass-media, firește că în orice împrejurare îți vine să ridici capacul și să te întrebi ce este, domnule, acolo înăuntru? Ca elev am asistat la momentul 4 octombrie 1957. Eram la primul meu concurs de scrimă, la Sibiu, când s-a anunțat satelitul Sputnik deasupra pământului. Acela a fost un moment zguduitor – și pentru că eram pentru prima dată cu floreta în mână la o competiție și aveam 15 ani, dar și pentru că îmi dădeam seama că se schimba lumea. Eram tare atras de problemele de acest fel. Poate și pentru că am dat peste Jules Verne și peste literatura SF încă din fragedă copilărie. Pe la patru ani și jumătate învățasem deja să citesc și printre primele cărți, după Năzdrăvăniile lui Păcală și altele asemenea, au fost 20.000 de leghe sub mări. Or, asta e fatal pentru cariera unui băiețel și mai apoi a unui tânăr. Stârnește nemaipomenit dorința de cunoaștere. Câțiva ani mai târziu, în 1961, țin minte perfect, era o oră de geometrie analitică la Facultatea de matematică și când s-a anunțat că Gagarin a fost în jurul Pământului și a aterizat, tot anul am ieșit ca la demonstrație pe stradă, inclusiv cu profesorul care trebuia să ne predea orele. Eram convins atunci că anul 2000 ne va apuca pe planeta Marte. Anul 2000 era ceva atât de departe, atât de îngrozitor de departe…
– Cum ați fost, ca elev, la liceu?
– La Liceul „Nicolae Bălcescu”, Carol I de acuma, am avut chiar note foarte bune, totdeauna, la toate materiile. Mi-era indiferent, când terminam liceul, dacă dau la matematică sau la limba chineză sau la educație fizică, pentru că eram deja finalist pe locul trei la Campionatul de scrimă al României, eram cadet la floretă. Pe locul trei am fost, în campionat, și mai apoi, peste câțiva ani, la spadă, la juniori, când aveam 19 ani, deci puteam să mă duc liniștit la Facultatea de educație fizică. De altfel, trebuie să vă spun că la acel liceu extraordinar și educația fizică era la mare cinste. Toate materiile erau egal respectate. Deși nu îmi era teamă la niciuna dintre materii, la educație fizică nu îndrăzneam în niciun caz să mârâi cu ceva și să nu fac ce-mi spunea profesorul de educație fizică, chiar dacă aveam performanțele despre care v-am spus. Dacă profesorul zicea să alergi crosul de 23 august, alergai crosul de 23 august. Sau zicea să joci baschet, să participi la concursul de șah ori la alte discipline sportive – aia făceai. Profesorul de educație fizică nu era doar omul care te învăța să faci anumite exerciții de mișcare, ci era un adevărat educator în școala aceea uriașă, ceea ce ar trebui să se întâmple și acum, în toate școlile.
– Ați practicat și alte sporturi?
– Am făcut parte și din echipa liceului, care a ieșit vicecampioană națională a liceelor la baschet, într-o finală la Târgu Mureș, în care ne-a bătut echipa locală. Dar în semifinală bătusem echipa Bucureștiului. N-am continuat la baschet pentru că aveam numai 1,78 înălțime. Aceasta este o înălțime rezonabil mare în România, cum era pe vremea aceea, dar pentru un baschetbalist, dacă nu ai 1,90, n-ai de ce să intri în discuție. Însă m-am ținut de scrimă mai departe, deși Federația îi spusese antrenorului meu Paul Ghiju „cu frații Mironov mai ușor, că știi că nu pot să aibă pașaport, deci nu te implica prea tare cu ei”. Și atunci mi-am zis „Ei, bine, vă arăt eu vouă! Că atunci când o să vă bat, nu o să puteți să îmi spuneți că că nu e pe bune!”.
– Cum ați ales, până la urmă, facultatea la care să mergeți?
– Se apropia sfârșitul liceului și mi-am dat seama că nu puteam să dau nici la fizică atomică, pentru că nu eram suficient de bun la fizică și, în plus, acolo intra numai o pătură aleasă; nici la comerț exterior, cu atât mai puțin, deși, în clasa a XI-a, vorbeam bine engleză și franceză și mă descurcam în germană și rusă. Nu, nu era voie să faci comerț exterior, dacă veneai dintr-o anumită zonă socială! Am înțeles asta, citisem și „Capitalul” lui Marx și mă consideram și mă consider și acum un om de stânga și am înțeles că era lupta de clasă și o să mă duc la educație fizică, mi-am zis, o să fac educație fizică, o să mă ia Clubul Steaua la scrimă și în felul ăsta o să fiu „reprimit“ în normalitate.
– Și totuși…
– Și totuși…, am descoperit că pot fi un bun dascăl de matematică. Nu dascăl de olimpici de matematică, asta e o categorie foarte specială și între cei pe care îi producea liceul meu, Colegiul „Nicolae Bălcescu”, foarte adesea erau olimpici cu medalii de aur la nivel internațional. Dar eu știam că o să fiu profesor pentru lumea de mijloc, profesor pentru miezul, nucleul clasei. Profesor care, pe curba lui Gauss, îi ia pe cei de mijloc și îi mută puțin mai către pozitiv, pe cât se poate. Și mi-am păstrat ideea asta, mai ales după ce, datorită succesului unei cărți, Enigmatic pământul, care a avut un tiraj gigantic, mi s-a propus să mă mut la București, la Radioteleviziune, la revista „Știință și tehnică”, ba chiar și la revista „Cutezătorii”… Am avut nenumărate oferte, asta și explică faptul că pe vremea comuniștilor totuși selecția asta pentru meritocrație se făcea. Nu aveau încotro, făceau și asta. Conta originea sănătoasă, dar conta și dacă știi lucruri și poți să fii de folos.
– Până la București, însă, mai este mult, în timp. Ați fost profesor de matematică, dar
și un căutat traducător, la Craiova…
– Engleza și franceza, pe care le știam bine, precum și germana și rusa în care mă descurcam, au făcut ca la Combinatul Chimic Craiova și la alte întreprinderi industriale, să fiu invitat, pentru că trebuiau traduceri ale manualelor tehnice noi care veneau deodată cu instalațiile sau utilajele importate, pentru inginerii noștri, pentru muncitorii noștri, și am învățat și limbajul tehnic, cu ocazia asta. Începusem să ies în străinătate și cu scrima, apoi colaborator la Oficiul Național de Turism, întâi în țările apropiate, apoi din ce în ce mai departe.
– Când și cum a fost prima călătorie memorabilă?
– Deja devenisem cunoscut, lucram destul de mult și cu străini care veneau la întreprinderi craiovene, probabil eram și supravegheat, în orice caz, când, în 1969, am cerut drept de pașaport și viză, nu am întâmpinat greutăți. Așa că am purces la împlinirea unui vis și am plecat într-o călătorie cu trenul, pe care n-am s-o uit toată viața. Mi-am notat punct cu punct unde o să merg cu trenul și am plecat din Craiova până în Manchester și înapoi. Repet cuvintele „și înapoi”. Totdeauna în mintea mea a existat acest „și înapoi“. Niciodată, dar absolut niciodată, nu m-am gândit că nu o să mă întorc înapoi, aici, în locul în care am crescut, în care simțeam că sunt apropiații mei, că sunt rudele mele, că erau părinții. Și am făcut o călătorie, cum vă spuneam, până în Anglia, oprindu-mă la Viena, la Salzburg, la Innsbruck, apoi la Basel, până la Paris, până la Londra și înapoi. Atunci am învățat lumea pe care o știam numai din citite. Dar o știam bine din citite! Când m-am dus prima dată la Louvre, de pildă, aproape înspăimântat am fost de Louvre, aveam deja în mintea mea muzeul, știam amplasarea fiecărui mare tablou și fiecărei mari statui, pe unde intri, cum te duci la ele. Excursia aceasta chiar e un moment important din viața mea. Era în aprilie 1969 și, după ce am intrat la Victoria de la Samothrace, care pur și simplu te răscolește, pe un culoar undeva era Venus din Milo. Și apoi a luat tablou cu tablou și, pe la ora unu-două am căzut frânt, pentru că mersesem cu trenul noaptea între Zurich și Paris și pentru că Louvre era înspăimântător de complex. Este o încercare de viață a oricărui intelectual să viziteze Muzeul Louvre. De altfel, se și spune că Parisul este o adevărată capitală culturală mondială, iar pentru români, de la pașoptiști, și mai înainte de pașoptiști, a fost un vis și un reper. Eu consider că Parisul este cea mai mare realizare arhitectonică a civilizației noastre, că este pe drept cuvânt numit Orașul Lumină.
– Singur ați fost?
– Singur. Cărând un geamantan mare cu conserve, pe care le mâncam dis de dimineață, înainte să plec în expediția fiecărei zile, după ce îmi lăsam valiza la bagaje în gara cutare, sau cutare sau cutare. Călătoream noaptea și dormeam în tren. Nu am avut bani să stau la hotel, la Paris, de exemplu, decât undeva, unde costa o jumătate de dolar cazarea, la un hotel pentru arabi, pentru că aveam nevoie să fac o baie. Și până atunci și după aceea, călătoria a fost o încercare de a vedea că „pământul e rotund“, ca să mă exprim pe ideea lui Magellan. Dar pentru mine „Europa era rotundă”, am fost până la capăt și m-am întors pe un alt traseu. Și toate le-am făcut cu o cheltuială minimorum pentru hrană, dacă n-aș fi dat în Manchester peste un Târg de Carte, la care vindeau anticarii. Costa ceva de nu-ți vine să crezi, de un șiling îți dădea zece cărți. N-am putut să mă abțin. Terminasem mare parte a conservelor din valiză, așa că mi-am cumpărat cărți și, Mircea și doamnă Rodica, sunt cărți pe care le-am adus în țară, am tradus din ele, le-am dat comunității acesteia care se cheamă Fandomul Sf, să le traducă și de la ele a ajutat să pornim mult la mișcarea de știință și imaginație de mai târziu. Aceea a fost o călătorie care mi-a arătat și lumea „cealaltă” decât aceea pe care o cunoșteam eu, estică. Pentru că citisem cărți, simțeam nevoia să călătoresc și îmi doream ca într-o zi să călătoresc să ajung pe Insula Paștelui, de exemplu. Ajungeam doar cu mintea, în imaginaţie! Îl iubesc pe Charles Darwin și mă gândeam cum o fi să ajungi în Galapagos și cu mintea ajungeam în insulele Galapagos. Dar am lăsat vizita reală pentru mai târziu și viața m-a ajutat să ajung și în Insula Paștelui și în Galapagos. Și din fiecare călătorie de asta am simțit nevoia să mă întorc și să povestesc acasă, celor care nu aveau forța să facă un drum atât de lung, experiența mea de călător, plecat să se mulțumească cu puțin, să ducă viață de ascet, dar să-și umple mintea. Și cred că și asta mi-a creat o situație specială printre colegii mei de generație și nu numai colegii de generație.
– Cum au fost începuturile dumneavoastră literare? Pentru că de la început, ca și mai târziu, scrierile dumneavoastră au fost marcate de înclinația către știință.
– În ce privește începuturile literare, încă de mic, venind în Craiova pentru prima dată, în vara clasei a IV-a, m-am dus la „tabăra de curte”, așa se chema. Era o invenție foarte bună a pionierilor de pe vremurile acelea, când era o sărăcie greu de exprimat, n-au cum să înțeleagă generațiile de astăzi, copiii sau nepoții noștri, cât puteai să fii de sărac în România bogată de pe vremurile alea. Era după război și era normal. Și „tabăra de curte” era un loc în care, în orașul cutare, una dintre școli rămânea, pe vacanță, cu curtea deschisă și erau acolo niște mese de ping pong, niște mese de șah și un radio pe care îl ascultai – televiziunea încă nu se răspândise – și profesori care strângeau în jurul lor, pentru diverse activități, copiii care voiau să vină. Eu m-am înscris la un cerc de povești. Nouă ani și jumătate cred că aveam atunci. La cercul de povești era o profesoară, parcă o văd, înaltă așa, era o lungană, care m-a ascultat, m-a pus să vorbesc și peurmă, în fiecare după-masă, aveam de spus povești pe care nu le scrisese nimeni, trebuia să inventez eu, să le spun acolo. M-am înțeles foarte bine cu doamna aceea, și ca să exprim ce înseamnă dascăl adevărat, pot să vă spun că doamna profesoară s-a ținut pe urmă după mine și la gimnaziu, când mi-am făcut gimnaziul la Colegiul „Nicolae Bălcescu” și la liceu, să mă întrebe cum mai merg eu și ce-am mai scris. Dintre povestioare, am început să trimit la revistele pentru copii și au și apărut în reviste. Pentru unchiul meu și pentru mătușa mea, la care ne mutasem la Craiova, deja eram, cum spun oltenii „o capacitate“, se duceau și îi spuneau mamei mele: „Uite, a apărut în revistă!” Aceia au fost primii pași pe care i-am făcut, după care mi-a plăcut să merg la cenaclurile literare. Am aflat că există și în Craiova cenaclu literar și mi-am șlefuit capacitatea de a scrie. Cum bine știm, între scris și vorbit, cum e la radio, e o diferență, frazele nu sunt la fel, nu se înregistrează scrisul la fel ca vorbitul. Dar am continuat să scriu ici-colo, la ziarul „Înainte”, în Craiova, unde Lizică Firescu era redactor șef, la revista „Ramuri” pe vremea domnului Piru și, mai ales, la Radio Craiova, unde am avut totdeauna porțile deschise. În 1969 a fost prima colaborare, pe care am făcut-o cu „Note de călătorie“ cu, de pildă, episoade din călătoria despre care vorbirăm mai înainte, de la Craiova la Manchester și înapoi, și care a fost bine primită de public. Am introdus și elemente de știință și elemente de anticipație tot mai mult, pentru că începusem între timp, în 1969, construirea unui cernaclu de știință și anticipație la Casa de Cultură a Tineretului. A fost bine primit de la început. Un coleg și prieten, Marius Ghergu, căruia îi doresc viață lungă, m-am și întâlnit acum o săptămână cu el în Craiova (martie 2023 – nota intervievatorilor), desena invitații cu acuarele și le puneam în școli. Niște astronave, niște planete, niște elemente care să arate că vom vorbi despre SF. Și veneau copiii, uneori s-a întâmplat să avem sute de copii în sala de la Casa Tineretului de acolo, iar eu, în ‘69, mă duceam, pentru că începuse România să se deschidă, la Ambasada Americii, după materiale. Începuse programul Apollo și am cerut, de la Apollo 11 în continuare, diverse pliante, broșuri și filmulețe pe care le proiectam la Casa Tineretului. Copiii veneau în număr mare. Am ademenit și cadre universitare, care să vină să vorbească despre știință, precum și scriitori care au fost acolo. Editura „Scrisul Românesc” începuse deja să prindă viteză și poetul Ilarie Hinoveanu, tânărul director, a venit și el adesea la întâlniri. Ne-a și invitat, la un moment dat, să scriem o carte, dar marele câștig a fost că la Radio Craiova veneau actorii, de la Teatrul Național, cum era Emil Boroghină, remarcabilul organizator și actor, și ne-am convins reciproc că povestirile pe care le scriam sau traducerile pe care le făceam să le scenarizăm. Astfel că în Radio Craiova, unde ați lucrat atâta vreme, ba chiar ați și condus postul mulți ani, uneori făceam aceste scenete. Redactorii Mihai Nicola și Coco Popescu, prieteni cu mine, au susținut acțiunea asta, dar nimeni nu ne-a încurcat niciodată. Lucrurile au mers bine. Toată lumea simțea că e ceva nou. Emisiunea era duminica dimineața și când ieșeam pe stradă, cu puștimea de la cenaclu în jurul meu, mai întâlneam cunoscuți care ne spuneau că ne-au ascultat. Toți eram, la vârsta aceea, foarte mândri. Programul, numit „Știință și imaginație”, care amesteca știința cu cultura, a fost invenție personală, a mea și a colegilor de la Cenaclul „Henri Coandă”, și cu care program m-am și mutat, în 1977, când am avut prima ofertă pentru mutat la București, iar în 1979 am făcut, cu același titlu, și o pagină la revista „Știință și tehnică”.
– Ce vă amintiți despre biblioteca din orașul unde ați crescut?
– Eu sunt foarte dator bibliotecii Aman, de la Craiova. Când eram în clasa a V-a, unchiul meu, olteanul George Bidin, m-a dus de mână, cu buletinul lui, la biblioteca Aman și m-a înscris acolo. De atunci am început să citesc, întâi Jules Verne. L-am terminat, nu mai știu ce am citit pe urmă, mi-am găsit eu cărți de aventuri, că mă pasiona de pe atunci chestia asta. Și la un moment dat o doamnă de acolo m-a întrebat dacă am citit Balzac. Nu știam cine e Balzac, dar dacă a zis doamna aceea să citesc Balzac, am citit toată Comedia umană, 6 volume, parcă le văd și acum. A fost pentru mine foarte importantă biblioteca Aman. Eu, fiind dintr-o familie atât de săracă încât nu ne permiteam cărți, nu aveam bibliotecă, nu nimic, ca la orice refugiat, sunt dator bibliotecii Aman și bibliotecii liceului meu. Deci, doamnă Rodica, pentru că lucrați de atâta vreme acolo, vă rog să le transmiteți și colegilor de acum mulțumiri din partea mea pentru această instituție.
– În condițiile schimbării paradigmelor de informare, care credeți că va rămâne locul bibliotecii?
– Biblioteca va rămâne locul oamenilor care duc lumea înainte. Acolo este înmagazinată memoria omenirii și tot acolo încă se depozitează, în formate print, rezultatele celor mai multe cercetări. Visul oricărui cercetător sau autor, în general, este să-și vadă în mână o carte tipărită. Se scrie multă carte pe pământ și sigur se va scrie în continuare.
– La un moment dat, a apărut, în viața dumneavoastră și a altor profesori români, un fapt neașteptat: posibilitatea de a lucra în Maroc. Cum s-a întâmplat?
– Până să mă mut la București, mi s-au întâmplat mai multe lucruri. Cel mai important, da, a fost acela că am făcut parte dintr-un grup de profesori români invitați să colaborăm în ceea ce se numea un program de cooperare cu Magrebul. Profesori de matematică, biologie, fizică și chimie. Marocul a făcut o ofertă. Eu, având cel mai mare avantaj că vorbeam franceză ca de acasă, am câștigat competiția aceea. Practic, am fost de departe primul și un grup de vreo 30 de inși ne-am dus în Maroc. Programul a mers atât de bine, încât în anul următor au venit alți peste 300 de profesori din România. Marocul și-a dat seama că a făcut un mare câștig. Și noi le-am făcut manualele de liceu, noi le-am făcut dezvoltarea sistemelor școlare, după modelele românești. Articolele pe care le-am scris eu pe urmă în Maroc, unde eram profesor la un liceu, Liceul „Omar-Ibn-Abdelaziz”, din orașul Oujda, de la frontiera cu Algeria, au fost importante. M-a și chemat ministrul de acolo și mi-a cerut să scriu un fel de expertiză. Am făcut o propunere, împreună cu colegi de-ai mei, care s-a și aplicat. Toate ar fi fost minunate, doar că ieșitul în față, oriunde erai, trebuia făcut cu aprobările de acasă. Eu nici nu știam de niciun fel de aprobări de acasă, eu îmi făceam treaba acolo. Prin ziarul „L’Opinion”, în care apăreau articolele mele, eram deja o persoană cunoscută. Împreună cu ceilalți colegi care eram acolo – am devenit, la un moment dat, peste 1000 – făceam socoteala că noi, profesorii de liceu și facultate de acolo, aduceam mai mult economiei românești decât aducea industria aluminiului. Pentru că noi plăteam impozite și în Maroc, dar și în România, iar impozitele erau consistente, dar și câștigam bine. Adică, era o politică foarte bună a anilor ’70, în care se vindea inteligență românească și se câștigau bani – toată lumea avea avantaj. Era, de altfel, vremea în care putem spune că diplomația românească era printre cele mai bune din lume, când toată lumea ne lua în seamă. Peste tot pe pământ – și vă rog să mă credeți că am colindat destul – se spunea: „Da, ăsta e român!”, cu admirație. Era foarte important acest lucru, în toate locurile unde mergeam.
– Cum a fost lucrul propriu-zis cu elevii, în Maroc?
– În cei trei ani în care am fost în Maroc, în afară de activitatea pur didactică, m-am înțeles perfect cu elevii de la bun început, când le-am dus un telescop ca să ne uităm la stele, când am organizat campionatul de fotbal al liceului, când am făcut grupuri de discuție pe o temă sau altă temă… Adică, făceam ceea ce știam, ceea ce făceam în școlile mele din România, tot așa cum făceau și colegii mei români. Dintr-odată am devenit faimoși în întreaga zonă. Au reușit la bacalaureat foarte mulți, bacalaureatul era criminal acolo. La figurat vorbimd, pot spune că am ridicat statui pentru învățământul românesc. Regele Marocului, Hassan de pe vremea aceea, peste ani de zile, când am făcut parte din echipa președintelui Ion Iliescu și l-am vizitat, încă își amintea ce bună colaborare au avut cu românii în urmă cu nu știu câtă vreme.
– Și totuși, cât ați fost în Maroc ați ținut mereu legătura cu cei de acasă, de la cenaclul „Henri Coandă”, de exemplu…
– Consider că perioada din Maroc a fost una în care am fost un bun ambasador al țării mele și profesor de matematică util. Mă pregăteam însă pentru întoarcerea acasă și să încerc să fac altceva. Cenaclul „Henri Coandă” din Craiova încă funcționa. Eram legat de acest cenaclu, pe care îl înființasem, cum spuneam, în septembrie 1969, eu fiind secretar organizator, iar Ștefan Nicolici secretar literar. În timpul cât am fost plecat au apărut două antologii de science-fiction, de care s-a ocupat mai ales regretatul Ion Ilie Iosif, scriitor craiovean, un tip extraordinar de puternic, care, deși de la poliomelită rămăsese fără ambele picioare, asta nu l-a împiedicat să-și termine liceul și să facă facultatea. Era un prieten și coleg extraordinar. Au apărut, deci, două cărți, apoi Ilarie Hinoveanu mi-a propus, atunci când pregăteam astea două antologii, că dacă tot plec în Africa, dacă tot voi fi plătit în valută și mă voi descurca să am bani să merg prin lume, să dau un răspuns la o carte celebră a vremii: Erich von Däniken, Amintiri despre viitor. Era o carte despre marile mistere ale Pământului, despre locuri care, zicea autorul, fuseseră vizitate de extratereștri inevitabil și prin care se explicau și contactele care eventual ar fi fost cu aceștia. Asta se numește paleo-astronautică. Am ținut minte propunerea poetului Ilarie Hinoveanu și, pentru că chiar puteam să văd lumea, cu banii pe care îi câștigam și îi puteam schimba în Maroc, am plecat prin diverse părți ale acesteia. Printre altele, am fost de-a lungul Nilului, în toate locurile mai speciale, încercând să mă luminez cât de cât cu misterul care este în lucrările Egiptului antic. Și am constatat, cu uimire, câtă matematică știau, acum circa patru mii de ani, constructorii de piramide, pentru că matematica lor e fabuloasă! Am fost apoi în Machu Picchu și în Valea Sfântă a indienilor, în America de Sud, la Stonehenge în Anglia și în alte locuri pline de mister privind istoria omenirii. Bineînțeles că prin toate locurile prin care am trecut am luat notițe cât mai amănunțite, conform obiceiului meu, iar la întoarcere m-am apucat și am scris o carte, așa cum promisesem lui Ilarie Hinoveanu. Cartea s-a numit Enigmatic, pământul, cu un tiraj gigantic, asta însemnând 80–100.000 de exemplare. Așa puteau fi tirajele pe vremea aceea. Oamenii cumpărau cărți și trebuie să vă spun că scriitorii erau foarte bine plătiți, pentru că din banii pe cartea aceea mi-am cumpărat o Dacie, iar o Dacie însemna 75.000 de lei, adică de 25 de ori salariul meu de dascăl de liceu. Buuun! Am scris deci cartea asta, ea a avut succes fulminant, nu mă așteptam la așa ceva. Aveam eu oarece „faimă“, ca fost scrimer, dar o carte care, după unele calcule, mi-a reieșit că a fost citită de un milion de oameni, e o carte care schimbă complet standingul de viață. Iar asta a ștampilat și mai mult greutatea pe care o avea Cenaclul „Henri Coandă” în peisajul preocupărilor de literatură SF românești, însemnând știință și imaginație laolaltă. Nu strică savanților să citească și literatură culturală, dar nici oamenilor de cultură, scriitorilor și poeților nu le face rău la sănătate dacă învață să rezolve ecuația de gradul II sau să înțeleagă legile termodinamicii.
– Cum a venit momentul, pentru că ideea am înțeles că venise mai demult, pentru a vă muta la București?
– După toate cele despre care v-am povestit, am început să fiu invitat, datorită succesului cărții, să mă mut la București, ceea ce a început să-mi surâdă și am să vă spun de ce. Avem 35 de ani când mi-a apărut cartea și la 37 de ani m-am mutat, pentru că mi-am făcut – ce idee și pe mine, atunci! – socoteala că mai am sub 30 de ani și ies la pensie. M-a îngrozit gândul ăsta. Nu vedeam ce altceva pot să fac la Craiova. Televiziunea încă nu se înființase în oraș, la radio colaboram dar mi se părea că se poate și mai mult. Colaboram la revista „Ramuri” dar, la fel, mi se părea că se poate și mai mult. Simțeam faptul că pot face și altceva, lucru pe care să-l fac și după pensionare, așa că m-am dus la revista „Știință și tehnică”. Acolo am întâlnit un coechiper extraordinar, n-am să-l uit toată viața, Ioan Eremia Albescu, redactorul șef al revistei, care a înțeles, om tânăr, că lumea trebuie să se schimbe și că science fiction-ul trebuie lipit de lumea revistei „Știință și tehnică”, o revistă care era considerată a inginerilor și, în acea vreme, cam scăzuse în tiraje, era mai puțin cunoscută. Și el și eu, neștiind care sunt regulile jocului, le- am făcut ca amatori. La un moment dat scriam aproape toată revista, Ioan scria editorialul și alte câteva chestii, mai oficiale, iar restul revistei o făceam eu. Nu peste multă vreme, tirajul a crescut. Am început să scoatem almanahurile, mai întâi Almanahul „Știință și tehnică“, iar apoi,marea idee, Almanahul „Anticipația“, în care am turnat ceea ce pe vremea lui Adrian Rogozfusese supliment al revistei. O importanță și un succes deosebite a avut Colecția de Povestiri Științifico Fantastice, celebra CPSF, revista de 1 leu, care pot spune că a dezvoltat imaginația, a ademenit tinerii spre profesia de inginer.
– Din noua postură, de la București, n-ați uitat cenaclul craiovean, dar ați început să aveți și preocupări mai largi privind cenaclurile de literatură SF…
– Cenaclul de la Craiova a continuat să funcționeze, cu Titus Filipaș, Ștefan Nicolici, Ion Ilie Iosif, Radu Honga și alți câțiva. S-a alăturat cenaclurilor din Timișoara „H. G. Wells” și „Helion” și „Solaris” din București, Adică, am dus o activitate de evangheliști. Ne-am propus să aducem ingineri în zona culturală, ne-am ocupat de invenții, lucruri care ne plăceau și care atrăgeau multă lume. Au apărut apoi și alte cenacluri, multe, în țară. La un moment dat erau peste 50 în toată țara, bine receptate de toată lumea. Erau sănătoase, erau solide, erau serioase, dădeau informație tot timpul și au născut o adevărată mișcare, viabilă și astăzi. Timișoara, capitala culturală a Europei în acest an, a admis o propunere a noastră, a revistei „Știință și tehnică”, de a include în program și un târg de cunoaștere. Adică universități și institute de cercetări să facă pentru Banat, inclusiv pentru Banatul sârbesc și Banatul unguresc, un fel de Târg la care să fie prezentate elemente de știință și inginerie, chiar și de anticipație, spre arăta modul în care se vede lumea aflată în continuă schimbare.
– După 1989 cum au mai funcționat cenaclurile?
– Au mai funcționat, dar după alte criterii. La Craiova a mai funcționat clubul de știință, chiar și după dispariția lui Ion Ilie Iosif. Viorel Pârligas are încă un cenaclu care continuă. În multe părți există asemenea cenacluri, care se leagă între ele. Unele s-au mai stins, altele au apărut în locul lor. Dar schimbarea care s-a petrecut în 1989 a făcut ca și science fiction-ul să intre în economia de piață. Economie de piață înseamnă că editorii decid. Publică în tiraje care sunt condiționate de câte exemplare se vând din cartea cutare sau cutare. Nu apucasem încă să publicăm integral scriitori esențiali în noua cultură a lumii, dar încetul cu încetul, ne-am străduit, un grup de câteva sute de oameni care suntem încă prieteni, să mai facem câte ceva. Momentul Revoluției a găsit în stradă oameni din cenaclurile mari, oameni care știau că lumea trebuie să se schimbe oricum și ideea asta i-a trimis în stradă. Și frații Dan și Lucian Merișca la Iași, și Cornel Secu, Lucian Ionică și soții Silviu și Antuza Genescu la Timișoara și Cristi Tudor Popescu și Bogdan Ficeac la București și alți oameni au simțit că trebuie să facă pasul hotărât, în momentul hotărâtor, pentru a se impune lumea nouă care se forma. Sunt în legătură cu colegii din cenacluri, din când în când particip și eu la diverse întâlniri, foarte adesea vin tineri scriitori să-mi dea manuscrise, uneori citesc povești splendide și le recomand editurilor. Adrian Mihălțanu, de pildă, a scris două volume și îl aștept pe al treilea, de politique-fiction, cum va fi secolul XXI de la mijlocul lui, cum vor fi ordinea sau haosul și el a nimerit, de pildă, în scrierile lui, și nebunia în care s-a lansat Putin și a târât întreaga țară după el, Cred că acesta este și rolul scriitorului de știință și anticipație. Este să simtă, să citească un pic viitorul. Să preia din elementele de tehnică și știință, care merg înainte cu mult mai mult decât socialul, decât economicul, decât politicul și să le lege între ele și să trimită avertismente. Să convingă lumea să participe la marile aventuri. Asta a făcut literatura SF anglo-saxonă, și pentru Statele Unite și pentru Anglia, a educat cu adevărat mai multe generații, convingându-le că omul va ieși de pe Pământ și va ajunge pe Lună și va ajunge pe Marte și își va muta până la urmă afacerile lui, economia și în întregul sistem solar. Pot să fac așa o prognoză: eu apreciez că spre sfârșitul secolului XXI, în Sistemul Solar, pe planeta Marte și cel puțin pe unul din sateliții lui Jupiter și pe câțiva asteroizi vor trăi un milion de pământeni plecați de pe Pământ. Sunt foarte sigur de asta, mai ales că invențiile în domeniul electronicii, în domeniul IT-ului, merg cu un pas gigantic, care pur și simplu a scăpat din mâna societățile inginerești.
– Emisiunile de știință și anticipație ar putea fi folosite și în învățământ?
– Da, desigur! La Televiziunea Română am avut trei colegi, Andrei Bacalu, Ştefana Bratu și Andrei Banc, care aveau, în fiecare luni seara, o emisiune de știință, care a purtat diverse titluri. Am lucrat efectiv cu ei, apoi, moda emisiunilor de știință a trecut, s-a intrat pe emisiuni distractive, politice, la minima rezistență. O emisiune de știință se face greu. Cei care participă la ea trebuie să știe carte, nu poți vorbi prostii, așa cum vorbesc la nu știu ce talk show-uri despre modă, de exemplu. Nu mai lucrez la ei, în schimb la Digi, unde am fost invitat să lucrez la unul dintre canalele educaționale, Digi World, am deja treisprezece ani de când fac emisiuni care se dau vineri seara, de la 21 la 22 și cred eu că încă am să mai continui o vreme, pentru că suntem sprijiniți de o inițiativă foarte bună a postului, de fapt a companiei care are în spate RCS-RDS. Suntem susținuți prin achiziționarea de documentare din lumea întreagă. Vă dați seama că atunci când un post are opera integrală sau mare parte din documentarele pe care le fac principalii realizatori de televiziune din lume, BBC de pildă, ai altă avere, alt pachet cu care poți să te duci către public. Asemenea emisiuni, desigur, pot fi utilizate și ca material didactic, în școli. De altfel, o inițiativă a unui deputat, domnul George Tuţǎ, a făcut ca școlile din județul Ilfov să ceară emisiuni. Eu am oferit 920 de asemenea emisiuni, din cele peste 4000 de televiziune și radio pe care le-am făcut în viață, și profesorii își aleg și își iau emisiuni de susținere a orei lor. Dacă vor, firește. Nu se amestecă nimeni în ora de clasă, nu îi impune profesorului, dar când în emisiune a fost Dumitru Dorin Prunariu, care îți vorbește atât de frumos despre stele, despre aventura cosmică, nu-i păcat să nu folosești asemenea emisiune? Oferta asta sper eu să se ducă mai departe, sper ca și Inspectoratul Județean Școlar Dolj, de exemplu, să zică vrem și noi, și atunci, în sfârșit, mâna întinsă a mass media către școală, poate crea podul, legătura de care școala are nevoie. Școala e prea singuratică între cei patru pereți ai clasei. Școala trebuie să iasă dintre cei patru pereți, să îmbrățișeze lumea, pentru că, până la urmă, eu vorbesc despre spațiul cosmic, vorbesc despre realitate, vorbesc despre adâncurile cosmosului, despre nanoparticule, de fapt vorbesc despre realitate. Doar că realitatea se dilată, pentru a stârni toate mințile. Și ăsta este și rolul meu și al colegilor mei, să știm să spunem poveștile. Poveștile de știință. Carl Sagan spunea așa: „Oricine poate înțelege orice, cu condiția să găsești cuvintele potrivite“. Asta încercăm să facem.
– Evenimentele din 1989 v-au „prins”, din câte știm, la Radio România. Cum a fost atunci, acolo?
– Da, evenimentele din ’89 m-au prins la Radio. Sau, cum zicea un prieten, Mihai Miron, noi am prins evenimentele. Eu țin minte că m-am pregătit pentru evenimente pe care le așteptam. Calculul meu de profesor de matematică, a fost așa: atunci când aveau deja loc „întâmplări” semnificative în toate țările din jurul nostru, ca să se scuture de jugul sovietic, că asta era acel lagăr socialist, sigur urma să fie și la noi ceva și că regimul urma să cadă. Eram programat de serviciu la cabinetul directorului general al Radioteleviziunii, căci atunci era o singură instituție, și cu radio și cu televiziune. În seara de 21 decembrie 1989, am fost anunțat acasă că nu mai trebuie să mă duc. S-a schimbat graficul, m-am gândit, dar mi-am dat seama și că se temeau cumva de mine. Totuși m-am dus a doua zi dimineața la Radio, din propria inițiativă, după ce seara în 21 fusesem în stradă, văzusem TAB-urele, tancurile și primii morți, de la Intercontinental. Și mi-am dat seama că nu are cum să nu se întâmple căderea. La Televiziune nu se putea intra absolut deloc, era adevărată armată, și a securității și a forțelor militare, care apăra curtea Televiziunii, dar la Radio era mai puțin. Și am zis că găsesc eu cumva o ocazie în care să strig: „Ieșiți, oameni buni, a sosit timpul!“. Și exact așa s-a întâmplat. În ziua aceea aveam înregistrată o emisiune despre cutremure, cu Marcian Bleahu. Nu s-a dat emisiunea, a fost difuzată mai târziu, dar am văzut pe fereastră, de la etajul patru, unde aveam biroul, în bulevardul care era în fața Radioului, cum tancurile care fuseseră scoase în stradă noaptea să apere Comitetul Central se întorceau spre strada Eroilor. Am văzut un moment în care o fată s-a urcat pe un tanc și a dat flori tanchistului. La Radio se anunța moartea lui Milea. Asta m-a făcut să-mi aduc aminte că în istorie, când omori capul unei armate, armata nu te mai ascultă. Și mi- am dat seama că ăla e momentul. Atunci, cu încă doi-trei colegi, am coborât în holul principal. Oamenii apăruseră – ei veneau din piață, de unde plecaseră Ceaușeștii cu elicopterul – și băteau la intrarea principală cu pumnul în geamurile de sticlă. Am coborât cu cei câțiva colegi. În fața noastră era un zid de soldați de la securitate, cu automatele îndreptate către noi. Am pășit în față și mi-am jucat atunci rolul vieții, sunt oameni care pot să depună mărturie. Mulțimea de afară se oprise. Era cam stop cadru. Și soldaților, care erau acolo, conduși de un ofițer și de doi subofițeri, le-am spus: „Eu sunt părinte de copii ca voi, sunt jurnalist care scriu povești pentru copii ca voi. Dacă trageți, o să murim toți, o să ia foc clădirea asta. o să fie mii de morți. Plecați! Plecați de aici, cât mai repede!”. Subofițerul Fănică Băjenaru, n-am să uit numele, s-a ridicat, solid, așa, mă gândeam că o să mă izbească, avea în mână o mitralieră, a făcut un semn cu capul către grupa aceea de tineri. Erau niște copiii de 18-20 de ani, le curgea sudoarea pe frunți, se uitau îngroziți la mine și la cei din jurul meu. Și noi ne uitam îngroziți la ei, putea să fie un măcel. Dar hotărârea luată la momentul potrivit, în secunda potrivită, gestul din cap al subofițerului Băjenearu, a făcut ca grupul ăla să sară la subsol pe scară. A rămas pentru un timp ofițerul, care apoi și-a strâns tacticos arma și a plecat, nu a alergat, a plecat demn de acolo. Au rămas cei doi subofițeri. Le-am spus: „Dacă faceți vreo nebunie și trageți, vă omoară lumea de afară”. „Nu, nu vrem să tragem“, cred că tot Băjenaru a zis și au plecat după ceilalți. Am deschis ușa la popor, dar nu s-a repezit nimeni înăuntru. A fost un moment surprinzător de liniște și le-am spus: „Alegeți-vă zece oameni, cu care să mergem sus împreună!”. Sus însemna către cabinele de emisie. Eram cu Mihai Miron, cu Carol Mălinescu, cu directorul tehnic Ilie Mihai. „Hai să intrăm în emisie!”, le- am zis. Aceasta a fost inițiativa mea, gândită de mine și împreună cu colegii mei am intrat în cabina de unde se transmitea. Nu fusesem niciodată în direct, acolo intrau numai câțiva oameni, bine stabiliți, de la secția de actualități. Subofițerului care era și la etajul 3, fiindcă în zona cabinelor de emisie era un alt filtru cu pază militarizată, i-am spus scurt că oamenii sunt cu mine și nu a schițat niciun gest de rezistență. Am avut, cred, și avantajul de a fi lucrat la televiziune. Când ești o figură cunoscută, mai ezită, înainte să reacționeze, cel care vrea să te lovească. Am intrat pe hol, apoi am deschis ușa cabinei de emisie și ne-am apropiat de masa cu microfoanele. Acolo erau Coralia Medeleanu și Filip și pentru că femeile au ceea ce se numește intuiție, Coralia a simțit că e „altceva“ și a zis „Comunicat important pentru țară“ și a deschis calea pupitrului de emisie. N-aș fi știut cum să manevrez butoanele. Apoi am îndemnat oamenii să iasă din case: „Haideți, ieșiți cu toții afară! Mergeți și ocupați-vă sediile Partidului Comunist! Duceți-vă, acum e momentul!”. Vă dați seama, erau milioane de receptoare radio. Știam că radioul este cel mai puternic mijloc de pătrundere către oameni. Iar lumea chiar a reacționat. Tudor Gheorghe, bun prieten, mi-a zis mai apoi: „Când te-au auzit pe tine, craiovenii au mers puhoi la Comitetul județean! Eram deja acolo și le-am vorbit”. Iar asta s-a întâmplat în mai multe părți. Acesta este aportul meu în acea întâmplare istorică, din care am făcut parte inevitabil. Sunt și eu un strop de istorie, într-un moment de istorie, chiar semnificativ.
– Cum ați perceput mai apoi schimbările?
– Când a căzut lagărul socialist, odată cu căderea României lui Ceaușescu, s-au derulat imediat schimbările teribile ale societății. Nu știu dacă toate sunt de bine, nici până în ziua de azi. Eu am rămas om de stânga. Turbo-capitalismul nu mi se pare soluția ideală, ca piața liberă să poată să nască miliardari extrem de bogați și oameni extrem de săraci în același timp. Nu este drept. Homo sapiens merită mai mult decât asta. În plan personal, mi s-a propus să fiu în conducerea Radioului, imediat după ce revoluția s-a încheiat. Cert este că până pe 16 ianuarie 1990, împreună cu câțiva colegi, am stat la serviciu aprape tot timpul, filtrând știrile care ne veneau. Veneau știri nebunește și nebunești unele, de peste tot, Cum poate vă mai aduceți aminte, cei care erați conștienți de importanța întâmplării. După aceea am plecat la Televiziune. Practic, am schimbat cu Andrei Banc, el a venit la Radio în locul meu și eu m-am mutat la Televiziune, unde am făcut câte o emisiune în fiecare zi. Încercam să arăt cât de deștepți sunt copiii României, prin emisiunile de știință, de anticipație… Am încercat și să spun, cu destule argumente științifice, câte lucruri importante s-au făcut în România și că nu trebuie să distrugem tot, dar… m-am ales mai mult cu antipatii. Oricum, nici eu nu mă gândeam că principala ocupație a viitorului va fi hoția din averea publică. Totuși, câte ceva am putut să fac. Am oprit sau am întârziat, de pildă, cât am fost pus într-un post la Ministerul Tineretului și Sportului, privatizarea stadioanelor, privatizarea cel puțin a acareturilor pentru tineret și sport. Pe o parte le-am salvat, pe o altă parte nu, au fost și destule eșecuri. Momentele istorice pentru România au fost însă intrarea în NATO și în Uniunea Europeană, acestea au pus țara pe o altă traiectorie. Am participat la Snagov, în 1996, la momentul special când președintele Ion Iliescu, a reușit să coaguleze toate ideile, altfel foarte diferite ale vremii, iar toate partidele au „ștampilat” ideea că viitorul înseamnă NATO și Uniunea Europeană. Eram atunci în miezul evenimentelor, știu pericolele momentului și știu bine căte eforturi de succes a făcut Ion Iliescu pentru a păstra România întreagă. Am fi putut avea soarta Iugoslaviei, dacă el n-ar fi avut dibăcia să evite toate infiltrările din afară, din țările Occidentului, care nu aveau nevoie de încă o țară puternică aici. Pe Iugoslavia o terminaseră, de Polonia nu discutau, căci Polonia nu putea fi ruptă în bucăți, așa că România era ținta dezmembrării. Ei bine, momentul periculos a fost depășit, iar astăzi România e întreagă și aici este meritul lui Ion Iliescu și al celor care au fost lângă el, și de alte orientări politice, la Snagov. Și iată-ne în aceste două organisme, cu un PIB care a fost, în 2022, de opt ori mai mare decât era în anul 2000. Asta este istoria recentă, istoria modernă și sper ca evenimentele tulburi din jurul nostru să nu încetinescă sau să schimbe cursul ei.
– Sunteți un patriot?
– Cu siguranță. Am menționat, la început, cuvintele „și înapoi”. Niciodată nu m-am imaginat ca trăind în altă parte. Apoi, tocmai v-am spus că mi-am dat seama, prin anii ’90 – ’93, ce se putea întâmpla cu țara. Și eu nu știu din auzite, ci din trăite, de la cel mai înalt și autorizat nivel, pentru că în anii aceia eram consilier al președintelui României, Ion Iliescu. Iar eu, trebuie să știți asta, am perceput lucrurile ca basarabean care are nevoie de țară. Basarabenii sunt altfel. Oltenii, de pildă, au țara acolo, cine poate să-i scoată? Vorba cântecului: „Dunăre dacă n-aveam / Jiul Dunăre-l făceam“. Dar Basarabia a fost mereu ocupată, din stânga, din dreapta, de unii, de alții și nevoia de a avea o țară este mai solidă la mine decât la mulți alții. Și basarabeanul oltenizat Alexandru Mironov se simte foarte bine în lumea și în țara în care trăiește și pe care a servit-o cum a crezut el mai bine. Mi-am servit Patria, pot spune. Pentru alții poate sună bombastic ce spun eu, dar cred că asta s-a întâmplat.
– Într-un interviu din ultimele luni ale vieții sale, pe care l-am publicat și într-o carte, scriitorul Ion Hobana îmi spunea că, sigur, extratereștrii există. De atunci a trecut mai mult de un deceniu. S-au înmulțit dovezile, s-au mai clarificat unele supoziții, dar s-au înmulțit și controversele. Care e părerea dumneavoastră acum, în 2023?
– Scriitorul Ion Hobana a însemnat mult în viața mea. Pentru că, iată, eu sunt un profesor de matematică și jurnalist de știință calificat la locul de muncă, pentru că așa a fost viața. Scriitorul Ion Holbana spune că extratereștrii există… Toți cei care fac parte din Fandomul SF – și pe Pământ e vorba de sute de milioane de oameni – au drept Graal, adică Sfântul simbol în față, ideea întâlnirii cu extratereștrii. Pe televiziuni, pe radio și mai ales în cărți, adică în imaginativ, ne-am întâlnit cu ei de multe ori, dar nimeni nu poate spune că ne-am și întâlnit cu unul în carne și oase. Cu un OZN în „carne și oase“. Cu fenomene pe care să le acceptăm ca fabricate de alții, din alte civilizații. Apropo, în cartea mea Enigmatic pământul, eu am încercat să demonstrez că toate artefactele acestea stranii, care sunt desenele de la Nazca, de fapt sunt niște scrijelituri uriașe în pământ. Sau piramidele, cum v-am spus, toate acestea sunt de fapt realizări ale creierului omenesc. În fiecare generație există inevitabil inginerii. Oamenii care simt cum ticăie mașinăria lumii și care inventează pentru lume. Gândiți-vă la Arhimede, acum 2300 de ani, a găsit și principiul care îi poartă numele, dar și aparate pe care le-a pus la dispoziția lumii. Concluzia pe care am tras-o în carte este aceea că nimic nu este extraterestru, că totul este făcut de creierul, de acest instrument al cosmosului care este creierul, și care este cel mai puternic instrument al cosmosului. Bine, lumea nu m-a crezut! Concluzia, după cartea asta, care a avut și al doilea tiraj și o a treia ediție a fost așa: „Aaaaa, a fost acasă la mistere…, le-a văzut…! Nu vrea el să spună!”. Până la urmă a trebuit să mă dau deoparte din fața curentului. Dacă este neapărat nevoie să fie într-un anumit fel, fie cum doriți dumneavoastră, cititorii. Sigur că suntem înconjurați de mistere, sigur că știm atât de puțin din cât necunoscut se află în fața noastră… Marele maestru Ion Hobana a încercat să facă, la vremea lui, și a reușit, cam ceea ce mai târziu am făcut alții, adică să lipim știința de cultură, să convingem că Homo sapiens poate să înțeleagă în creierul lui și o parte și alta, adică și poezia, dar și mecanismele științei. Și Ion Hobana zice: „Da, au existat“. Iar eu spun așa: Cu siguranță există inteligențe extraterestre, aparatele mai grele decât aerul care ne vin pe pământ, tot felul de obiecte neidentificate sau fenomene neidentificate sunt, poate, construite de alte civilizații, trimise la distanțe mari, la ani, zeci sau sute de ani lumină. Dar asta înseamnă mult prea departe pentru ca o navă condusă de un motor pământean să o poată străbate. Adică, ce vreau să spun? Legile fizicii nu permit deocamdată întâlnirile între civilizații. Nici măcar comunicările, chiar și pentru atunci când spun doar 4,3 ani lumină, până la Proxima Centauri, care e cea mai apropiată de noi și are câteva planete în jur, pe una dintre ele fiind condiții ca să apară eventual viața. Deci, ar fi vorba de 4,3 ani, dacă am zbura cu viteza luminii, ori asta înseamnă 297.000 km/s, iar noi nu putem să zburăm decât cu câteva zeci de kilometri pe secundă. Nu vreau să tehnicizez prea mult, dar la vitezele posibile actualmente, o navă care ar pleca de pe Pământ, comandată de la NASA sau comandată de Uniunea Europeană sau de chinezi, ar avea nevoie de 80.000 de ani ca să ajungă pe acea planetă și alți 80.000 de ani ca să se întoarcă și să ne aducă rezultatele. Ori civilizația Pământului nu are răbdare să aștepte 160.000 de ani. Altfel am vrea rezultatele. Deocamdată le avem doar din imaginație. Eu nu amestec una cu alta, adică științaa cu imaginația. În schimb, ele se pot influența reciproc și asta nu strică deloc oamenilor tineri, care vor să-și aleagă drumul în viață.
– Ați fost totdeauna apropiat de generațiile tinere și, mai mult, ați fost o vreme ministru pentru problemele tineretului și sportului. Cum ați sintetiza părerile dumneavoastră despre prioritățile educaționale actuale?
– O vreme am fost profesor, am fost și în cadrul Ministerului Tineretului și Sportului, am condus acest minister. Prioritățile învățământului și educației actuale ar fi ca în primul rând să revenim la cei șapte ani de acasă și educația să devină mai altfel, ca să nu se mai întâmple evenimentele cu drogurile, să nu se întâmple crimele, să nu se mai întâmple bătăile în școli și ce să mai zic de ce se întâmplă în afara lor. Ar trebui ca legile să fie mai aspre, chiar și pentru generația tânără, pentru adolescenții de astăzi. Am doi nepoți, unul dintre ei este student în anul doi și unul dă bacalaureatul anul ăsta. Mă uit la ei și încerc să-i văd și să-i înțeleg. Sunt izolați de lume, datorită aparatelor, gadgeturilor care se inventează continuu. Îi ducem însă și pe Insulița Atlantikron (Atlantykron este o tabără de vară dedicată studiului și interconectivității dintre tineri români și oameni de știință, organizată începând cu 1989 în România, pe o insulă, formal numită Atlantykron, aflată pe brațul drept al Dunării, în apropierea castrului roman Capidava, din comuna Topalu. A fost fondată de Alexandru Mironov, Aurel Cărășel și Sorin Repanovici – nota intervievatorilor), asta e o mare realizare, pusă în practică mai ales de un fost elev de-al meu, Sorin Repanovici, un excelent director de tabără, în timpul verii și de profesorul Aurel Cărășel, care este stabilit în Oltenia și care demonstrează că dacă faci atrăgătoare școala, copiii și tinerii vor să meargă la școală.
– Cartea Proiecte planetare ați rescris-o, după vreo 20 de ani. Ce se confirmase, ce nu?
– Cartea Proiecte planetare, rescrisă după 20 de ani… O experiență interesantă. Lumea a cumpărat-o instantaneu aproape, în două zile a dispărut din librării și partea nostimă a fost că abia după 20 de ani, urmașii editurii unde fusese tipărită, la Albatros, condusă atunci de Mircea Sântimbreanu, mi-au propus să o reedităm. M-am uitat peste ea și m-am îngrozit. Acordasem mare importanță ecologiei, care urma să se schimbe, dar scosesem din ecuație marile popoare. Chinezii, de pildă, nu existau în carte, pentru că în anii ’80 nu erau așa de puternici. Ori chinezii la ora actuală sunt o mare putere și în inventica de top și în civilizația tehnică a lumii. La o întâlnire cu Asociația jurnaliștilor de știință din China, la Shanghai, le-am arătat cartea și le-am și spus: „Uite, greșeala pe care am făcut-o. Nu credeam în 1982-1984, când scriam această carte, că voi o să ajungeți vreodată la saltul ăsta incredibil pe care l-ați făcut”. Și răspunsul președintelui lor a fost: „Dar crezi că noi credeam?” Cei 30 de ani de civilizație explozivă a Chinei sunt aproape de neînțeles. Cum a reușit un popor, e adevărat că unul de 1,3-1,4 miliarde de locuitori, mergând la școală, să ajungă la zguduiri teribile, cum au acuma. Ei au, cum bine știți, o stație orbitală, în jurul pământului. Vor avea o stație pe Lună. Au absolut performanțe în toate domeniile și sunt cei care împing înainte invenția care se numește 5G. Acest 5G înseamnă o capacitate de 1000 de ori mai mare a IT-ului de a intra în viața noastră, în mintea noastră. Viteză foarte mare, capacitate foarte multă. Asta va face parte din a patra revoluție industrială.
– Cum poate înțelege, în mare, un cititor obișnuit, ce este „a patra revoluție industrială”?
– Prin această revoluție industrială lucrurile se schimbă și observați că mentalul lumii simte că lucrurile se schimbă. Muncitorimea, gulerele albastre, proletariatul de care spunea Marx, nu mai există. La ora actuală, culmea este că Statele Unite încearcă să reînvie forța sindicatelor. Recent a avut loc, prezentată de Joe Biden, o intervenție de felul ăsta. Într-adevăr, se simte nevoia ca omul simplu să bată cu pumnul la masa celor mari, pentru că altfel masa celor mari, din păcate, se reduce la forța pe care o are economia financiară, bancherii. Dar nu bancherii sunt eminențele cenușii ale Pământului. Nu ei duc lumea înainte. Nu turbo-capitalismul schimbă lumea, ci lumea va fi în continuare schimbată de cele 8 miliarde de creiere, și 16 miliarde de mâini, care colaborează și creațiile lor se capitalizează informatic. După părerea mea, creierul colectiv al lumii este pe cale să se nască, deciziile nu vor mai fi luate numai de către Parlamentul țării cutare, sau țării cutare sau individul Putin sau individul nu știu care, ci Inteligența Artificială se va amesteca în viețile noastre. Eu nu mă tem de inteligență artificială, deși se consideră că poate conduce și la creații care să nu-i placă omului. Dar cred că este nevoie de inteligența artificială, cel puțin în calitatea de „contabil planetar”. Cel care să umble prin toate conturile, și ale cinstiților și ale tâlharilor planetei, să existe un control care să fie greu de trișat.
– Se spune că ideea de Globalizare dă semne de oboseală. Vi se pare adevărat? Adică, se va schimba ceva în trendul ultimelor decenii?
– Sunt adesea întrebat de ce s-a înrădăcinat atât de tare ideea globalizării și eu răspund: „Pentru că s-a inventat avionul“. Din moment ce există avionul care te duce de la Sydney până la Londra în doar șase-opt ore, înseamnă că toată lumea se va mișca peste tot, tot timpul. Dacă globalizarea dă semne de oboseală? Relativ. Bineînțeles că biletele vor fi ceva mai scumpe, dar se va dezvolta în continuare comerțul, în care nu doar profitul trebuie să fie elementul numărul unu, ci să fie capacitatea de a lega oamenii între ei. Comerțul își va păstra importanța mai departe. China este un campion mondial la această chestiune, au acel fantastic proiect cu Noul Drum al Mǎtǎsii, care înseamnă multe zeci de miliarde de dolari, poate chiar sute, în dezvoltarea de căi ferate, autostrăzi, căi pentru transferul cunoașterii, căi energetice și chiar căi de transfer al felului în care gândim, asiaticii față de europeni. Asta este pe cale să se construiască și, așa cum îi știu eu pe chinezi – și credeți-mă că am fost în peste 50 de mari orașe ale Chinei –, chinezii nu vor renunța niciodată la ceva ce au pornit. Au trimis la școală prin toată lumea, la universități de mare putere, așa că încetul cu încetul, viața Terrei se va așeza sub forma unui echilibru multipolar. Lumea asiatică va fi unul dintre polii puternici, probabil cel mai puternic, Occidentul adică Statele Unite, Europa întreagă, noi inclusiv, va fi un al doilea pol, la care mai colaborează și Canada și Australia, care vor fi de aceeași parte și, al treilea pol, lumea cunoscută a Rusiei, care cred eu că și a închis porțile și ușile spre lumea întreagă, pentru foarte multă vreme. Din păcate, apetența pentru război a rușilor este în firea lor. Cei care veți mai merge la Ermitajul din Sankt-Petersburg, veți vedea că Ermitajul este un minunat muzeu, dar în sala lungă prin care intri, pe pereți sunt sute de portrete ale amiralilor, generalilor, generalisimilor, contraamirarilor, care sunt în marea admirație a acestui popor războinic, cuceritor, colonizator. În timp, poate își vor mai schimba mentalitatea. Dar gândul că Armenia nu mai este a lor, Moldova nu mai e a lor, Letonia, Lituania, Estonia nu mai sunt ale lor, cu greu îl vor înghiți. De aceea cred că o vreme trebuie să ne temem de Putin și de urmașii lui. Sper că nu totdeauna.
– Ați împlinit, nu cu mult timp în urmă, vârsta de 80 de ani. Cu siguranță că vi se par puțini, după cât lucrați și acum. Cum apreciați cercetările pentru prelungirea vieții și cam cât credeți dumneavoastră că ar trebui să fie speranța de viață pentru ca omul să poată da, mai bine, măsura posibilităților sale de creație?
– Eu cred că esența este prelungirea creierului. Adică eu să fiu viu în creierul meu, nu doar să mă pot mișca. Să am capacitatea să citesc, să mă informez, să mă emoționez și să mă bucur, ochii mei să se bucure de o minune de culoare, urechile mele de un sunet frumos, ei bine, esența este să fiu „viu” în acest sens. Cu alte cuvinte, cercetările în prelungirea speranței de viață să aibă o esență reală și benefică. Acum, există o cercetătoare britanică, care lucrează asupra unui viermișor, are un nume foarte spectaculos, se numește Caenorhabditis elegans și pe ăsta, lucrând în AND-ul lui, a reușit să-i anihileze două gene și să îl facă să trăiască mai mult, i-a prelungit viața de la două la șaisprezece zile. Deci, a înmulțit viața cu opt. Imaginați-vă că se reușește asta cu oamenii. Ar fi matusalemic. Și, devenind cam mulți pe pământ, ar trebui să ne gândim cum să grăbim ieșirea în spațiul cosmic. Posturile de radio, posturile de televiziune, internetul, toți bloggerii și vloggerii și tot trebuie să continue politica aceasta, de inducere în creiere a noutăților, a obligațiilor de transformare, de susținere tehnologică a omenirii. Inginerii vor continua să evolueze exploziv, pe o curbă exponențială, în timp ce viața politică merge pâș-pâș în urmă, se ține cu greu. Viața socială la fel. Vedeți ce se întâmplă acum în Franța, o țară care adesea a dat tonul în istorie. Nu se poate spune că Franța e leneșă, dar oamenii vor pensie mai lungă, vor mai puțină perioadă de muncă. Că au sau nu dreptate, asta e de discutat. Dar lumea trebuie schimbată din toate punctele de vedere, dușmanul cel mai important al societății, în anii care urmează, este prăpastia uriașă, care se cască încontinuu, între cei foarte bogați și marea masă a oamenilor și săraci, și cu venituri medii. Nu se va putea așa la nesfârșit. Homo sapiens, cum v-am spus, merită mult mai mult decât asta.
UJPR
|
interviu de Mircea Pospai și Rodica Pospai Păvălan 5/8/2023 |
Contact: |
|
|
