De vorbă la Londra cu Camelia Cavadia și Corina Ozon
Tufe pline cu camelii și ramuri albe sau roz de cireș împânziseră străzile care duceau la întâlnirea din 22 aprilie 2023, prefațând, parcă, explozia de parfum, de emoție, de mărturisire proaspătă de care urma să avem parte noi, românii reașezați la Londra, prin întâlnirea cu două scriitoare iubite și citite nu doar în țară, ci în multe comunități românești ale lumii: Camelia Cavadia și Corina Ozon.
Între timp, culorile florilor londoneze probabil că s-au mai schimbat, dar întâlnirea rămâne, consemnată printr-un autograf în cartea de onoare a doamnei Floria Teleman, fondatoarea Autograph Romania, asociația care le-a invitat pe cele două autoare la Londra, și prin bucuria la fel de vie pe care cărțile pe care ni le-am așezat de-atunci pe noptieră o nasc în noi, purtătorii iubirii de cuvânt românesc.
La St Mary Abbot’s Centre, în Kensington, adică în chiar centrul elegant al Londrei, s-au adunat câteva zeci de români trăitori în Regatul Unit, ca să le cunoască mai bine pe cele două scriitoare și să le poată cumpăra cărțile. Au fost abordate în discuții începuturile lor într-ale scrisului, misterele și resorturile din spatele fiecărei cărți, dorința de a schimba lumea prin cuvânt. Nu avea cum să lipsească tema cea mai însemnată a universului, dragostea, iar întrebările au abordat iubirea ca vină, ca boală, ca bucurie sau destin. Răspunsurile celor două femei culte, talentate, autentice în ceea ce scriu și spun, au deschis ferestre către adevăruri ale fiecăruia dintre cei prezenți în sală. „Dar de ce să vedem partea urâtă a iubirii?!”, s-a mirat, spontan, o cititoare din public. Un glas de bărbat din spatele sălii a răspuns, așa, în anonimat: „Fiindcă asta e realitatea”. Toți ceilalți au râs, dar nuanțele adevărului au venit apoi de la cele două scriitoare, întregind o conversație cu miez care ne-a făcut pe toți să vrem să citim mai mult din ce-au scris Corina și Camelia și, dacă putem, să tragem cu ochiul și printre rânduri.
N-a fost timp de ajuns. N-a fost loc pentru toate întrebările și nici chiar pentru toate îmbrățișările, căci unele elanuri s-au oprit, sfioase, la nivel de intenție. Dar după o asemenea seară plină de vibrație, am decis că ne mai întâlnim, că nu ne mai despărțim, și așa s-a dovedit a fi. Ca un prim pas al promisiunii, le-am rugat pe cele două scriitoare să-mi mai răspundă, și după ce s-au întors în România, la câteva întrebări prin care să ducem conversația și mai departe, spre bucuria celor care le-au întâlnit aici la Londra, dar și a tuturor celor care vor avea norocul de a le descoperi de acum înainte.
Corina Ozon: În asemenea întâlniri nu este vorba doar despre cărți, ci despre o reconectare cu Acasă
Alice Năstase Buciuta: Corina Ozon, cât de mult ți se pare că diferă întâlnirile cu cititorii tăi de la o țară la alta, dintr-o țară în alta? Se schimbă energia, se schimbă viziunile în funcție de locurile în care trăiesc cei care te citesc?
Corina Ozon: Există diferențe și între zonele din țară, desigur că și de la o țară la alta. Deoarece este vorba despre culturi, societăți diferite, iar marea provocare a călătorului este de a le descoperi și înțelege. Am călătorit mult de când am publicat prima oară (în 2014), am fost în aproape toate orașele mari din țară, dar și în localități mai mici. Iar frumusețea mi s-a revelat în acestea din urmă, unde, în lipsa librăriilor, a teatrelor, bibliotecile și centrele de cultură acționează ca niște generatoare de energie neîntrerupte. Mediul urban aglomerat este deja obosit și sufocat de ritmul cotidian, iar în orașele mai mici și în comune există încă acea seninătate și liniște izvorâte din apropierea de natură și distanța de media. Referitor la publicurile din diaspora sunt diferențe care țin de educația și instruirea profesională, se știe că tipul emigrantului diferă de la țară la țară în funcție de cererile și ofertele pieței de muncă, este firesc. Aceste criterii stau la baza deschiderii către lectură. Însă oriunde am fost, și aici includ continentul nord-american (Canada, SUA) și țările din Occident unde am participat la evenimente (Italia, Spania, Franța, Austria, Germania, UK), am fost primită cu multă căldură, iar sălile au fost pline. Indiferent că a fost vorba de spații închiriate de asociații culturale și ICR, sau de sălile din ambasade și consulate. Pentru că în asemenea întâlniri nu este vorba doar despre cărți, ci despre o reconectare cu Acasă, un prilej de a ostoi dorul și de a povesti amintirile. Confesiunile despre dorul de mirosul de tei și de cel de fân, făcute de prietenii din SUA, de exemplu, m-au emoționat de fiecare dată.
Alice Năstase Buciuta: Nu erai prima dată la Londra și ai promis că vei reveni. Ce îți place aici? Te-ar atrage ceva să te muți aici cu noi?
Corina Ozon: La Londra am venit și revenit la invitația unor femei sufletiste care au deschis un drum spre inimile cititorilor de acolo și au creat o punte cu scriitorii români și cărțile lor. Prima oară am fost în 2016, la invitația grupului de lectură Romanian love books condus de Adina Maglan. Un eveniment de neuitat la Wembley Library, când am cunoscut oameni cu care țin și azi legătura. La fel cum s-a întâmplat cu fiecare eveniment de altfel. În 2018 am fost invitată de Autograph România, un proiect al Floriei Teleman, la fel de reușit, am fost cu scriitorul Paul Gabor, și iată din nou pe 22 aprilie 2023, prin aceeași asociație, am venit împreună cu scriitoarea și colega de la Editura Trei, Camelia Cavadia. De fiecare dată au participat și alți cititori și cercul s-a mărit, iar aceasta este una dintre frumuseți. Chiar dacă unii oameni se mută sau dispar pentru totdeauna, mereu vor veni alții. Și acest lucru înseamnă speranță pentru cartea românească. În Italia, de exemplu, deja se implică și participă copiii primelor valuri de emigranți români de după 90.
Dacă ar fi să mă mut la Londra, ar fi pentru aerul inefabil pe care orașul acesta îl are, organizarea și calmul, cel puțin cum am perceput eu ca turist. Însă o mutare la Londra ar putea avea ca motiv și un job care să mă determine să fac această schimbare de peisaj. Răspund pentru că m-ai întrebat, nu m-am gândit foarte bine la acest aspect al mutării, m-am bucurat ca și călător.
Alice Năstase Buciuta: Dar de ce nu te-ai mutat din România, până acum, poate altundeva?
Corina Ozon: Cât eram tânără, ca să spun așa, adică la liceu și facultate, nu mi-a trecut prin cap să plec. Deși sunt din Timișoara și foarte mulți dintre prietenii din copilărie și colegii de școală au plecat. De plecat tot am plecat, însă la București, unde am intrat în presă (ziar și televiziune), pentru că marile oportunități erau în Capitală. Și, te rog să mă crezi, la acea vreme, în anii 90, această mutare a echivalat pentru mine cu o emigrare. A fost ca un șoc cultural pentru mine și a trebuit să mă adaptez din mers. Acum cred că e cam târziu să mă gândesc la o plecare din țară, am aici o carieră, o familie, desigur, dacă s-ar ivi ceva profesional peste așteptări, probabil că aș accepta.
Dacă aș fi la vârsta studiilor universitare, sigur aș aplica pentru un master sau o altă formă de învățământ la o universitate din străinătate. Ar fi o experiență extraordinară și, uneori, îi „invidiez” pe tinerii de azi că au atâtea ocazii și așa o mare libertate și mobilitate. Noi nu am avut-o, iar capitala rămânea nivelul maxim. Am gustat puțin din această libertate prin doctoratul în cotutelă româno-franceză, dar, repet, la 18, 20 de ani drumul care se deschidea ar fi fost mai lung.
Însă mă consider o norocoasă cu ceea ce am reușit să am și să realizez, să mă bucur de oamenii întâlniți și de călătoriile care au fost posibile prin cărți, și sunt recunoscătoare pentru tot ce mi s-a întâmplat și mi se întâmplă! Inclusiv că la cea de-a treia venire la Londra, te-am întâlnit pe tine, când atâția ani nu s-a petrecut la București.
Alice Năstase Buciuta: Și pentru mine, Corina, întâlnirea noastră e un dar de preț, chiar dacă lectura din cărțile tale, pe care nu le mai pot lăsa din mână, îmi cam dă programul peste cap… (râde)
Pe Corina Ozon o puteți cunoaște mai bine intrând pe site-ul https://corinaozon.com/
„A fost și ziua aceea în care a prins un porumbel pe balcon și l-a omorât ca să facă ciulama. Plângeam, dar nu mâncam. Peste ani, în camera închiriată cu ora, în care mă îmbrățisam cu cineva, a intrat un porumbel pe fereastră. Mare și cenusiu. Am stat zile întregi asteptând să se întâmple ceva rău. Așa scrie la răstălmăcirea semnelor. Nu s-a întâmplat nimic, decât că am iubit mai mult. Nefericit e cel care nu a iubit sărac fiind si flămând, care nu s-a răzvrătit și nu a înfruntat lumea, care nu s-a luptat pentru iubirea sa. Acela va avea inima păzită mereu și nu va lăsa să intre în ea iubirea.” – Corina Ozon, „Povești scrise în palmă”
Camelia Cavadia: Sunt deseori fericită datorită oamenilor din viața mea, dar cărțile îmi aduc o fericire cu totul și cu totul aparte
Alice Năstase Buciuta: Iar tu, draga mea Camelia Cavadia, care sunt lucrurile pe care le simți, le trăiești la Londra și nicăieri altundeva în lume?
Camelia Cavadia: N-am văzut Londra pe săturate până acum, ci doar în timpul călătoriilor mele literare, dar plănuiesc o astfel de vacanță, în care să mă bucur pur și simplu de oraș în tihnă, de toată splendoarea lui, atât de obiectivele turistice pe care le-am văzut pe repede-nainte, cât și de plimbări pe străduțe, să admir clădirile, cerul, Tamisa, oamenii, magazinele, ușile caselor, taxiurile, bus-urile, parcurile. Să mă bucur de voioșia oamenilor din pub-uri, de mâncarea specifică de aici, de diversitatea oamenilor. Ceea ce am simțit aici și niciunde în altă parte a fost atmosfera princiară, care domnește pur și simplu peste tot.
Chiar dacă am văzut-o până acum doar de două ori și de fiecare dată pe fugă, pot spune că Londra mi-a depășit toate așteptările.
Ce-aș vrea să mai adaug e că atunci când am văzut pentru prima oară Tamisa gândul meu s-a dus automat la Kerome K. Jerome și „Trei într-o barcă”.
Alice Năstase Buciuta: La întâlnirea noastră, mi-ai mărturisit, pentru prima dată în viață, că te temi să nu te rătăcești și să te pierzi. Cum se împacă teama asta cu călătoriile lungi pe care le faci (de nevoie? de drag?) ca să îți promovezi cărțile?
Camelia Cavadia: Într-adevăr, am această frică inexplicabilă de a nu mă pierde, tocmai de aceea nu călătoresc aproape niciodată singură. Dar chiar și atunci când sunt cu cineva, am cumva această temere în inconștient. Sunt sigură că m-aș descurca dacă s-ar întâmpla asta, însă frică pe care o simt e una irațională.
În prima mea venire la Londra am fost însoțită de Teodora Ivan, care era pe atunci PR-ul Editurii Trei pentru autorii români (doar eu și Chris Simion eram la vremea aceea) și am avut noroc de niște oameni foarte buni (români de-ai noștri stabiliți aici), care ne-au plimbat prin Londra și ne-au arătat cele mai importante obiective turistice, dar și pub-uri, muzee, cafenele. Când am fost în Franța, la Chambery, unde am câștigat premiul pentru debut cu romanul „Vina”, l-am avut alături de mine pe soțul meu, care m-a însoțit tocmai pentru a nu fi singură. Mă bucur, însă, că de câtva timp o am alături de mine pe prietena și scriitoarea Corina Ozon (care mai nou s-a alăturat și ea Editurii Trei) și am fost împreună în Germania (la Karlsruhe), (din nou) în Franța (la Lyon și Chambery) și recent în Anglia (la Londra), după cum bine știi. Pentru mine e foarte plăcut să călătoresc cu un om cu care împart aceeași pasiune pentru scris, dar și aceleași principii, valori. Împarți altfel bucuriile, emoțiile, neliniștea când ai lângă tine un prieten bun.
Pentru cărți sunt dispusă să-mi depășesc tot felul de temeri, pentru că lumea mea a devenit mult mai frumoasă și bogată de când au apărut în viața mea. Iar întâlnirile cu cititorii merită orice efort, căci pentru mine ele sunt ca un izvor de energie din care mă încarc și-mi iau încrederea pentru cărțile pe care vreau să continui să le scriu.
Alice Năstase Buciuta: Îți aduc fericire cărțile tale? Cum te manifești când ești fericită?
Camelia Cavadia: Sunt deseori fericită datorită familiei, prietenilor, oamenilor din viața mea, dar cărțile îmi aduc o fericire aparte, una cu totul și cu totul aparte. Bucuria și emoția pe care mi le iau din mesajele cititorilor, din îmbrățișările și privirile, lor nu le regăsesc în nimic altceva. Și de multe ori m-am întrebat și eu de ce e atât de specială legătura cu cititorii mei și cred că unul dintre răspunsuri e legat de faptul că la urma-urmei acești oameni sunt niște străini – sau mai bine zis, erau niște străini înainte de a-mi fi citit cărțile. Doar că după aceea, n-au mai fost așa. Au devenit oameni cu care am împărțit aceeași emoție, eu a scrisului, ei a cititului, iar locul nostru de întâlnire a fost exact acolo, în carte. N-am să le pot mulțumi niciodată îndeajuns cititorilor care îmi trimit mesaje rupte din sufletul și ființa lor în care împărtășesc cu mine din experiențele trăite, tratându-mă ca pe un membru al familiei, ca pe un apropiat al lor. Așa că nu-mi aduc doar fericire cărțile, ci mă umplu și de un profund sentiment de recunoștință pentru tot ceea ce trăiesc încă de la apariția primei mele cărți.
Cum mă manifest când sunt fericită? Exact așa cum simt: râd cu gura până la urechi, alteori plâng, de obicei mă înroșesc până în vârful urechilor. Îmi place să strâng oamenii în brațe și să verbalizez ceea ce simt.
Alice Năstase Buciuta: Care a fost cel mai extravagant gest de fericire pe care l-ai făcut vreodată?
Camelia Cavadia: De obicei plâng de fericire, dar nu e nimic extravagant în asta, mai ales că eu plâng destul de des. Sunt o fire foarte emotivă, ușor impresionabilă. Uneori prietenii îmi spun că atunci când primesc o veste foarte bună, din exterior arăt ca și cum tocmai aș fi aflat sau aș fi pățit ceva foarte grav. Spun „aoleu”, „vai de capul meu”, „vai de mine” „incredibil” cu o mină așa de prăpăstioasă, că mai întâi le dau emoții și abia mai apoi mă bucur plenar, din toată ființa mea.
Alice Năstase Buciuta: Scumpa mea Camelia, „vai de capul meu” ce fericită sunt că ne-am întâlnit! Te mai aștept la Londra!
Alice Năstase Buciuta
|
Alice Năstase Buciuta 5/2/2023 |
Contact: |
|
|
