Dialoguri oarecare - Car cu iluzii
- Car-car ? Căruța aia la care se înjugau boii ?
- Sigur...și nu era căruță... aia e cu cai.
- Și nu-i acelaș lucru ? Mijloc arhaic de locomoție, de transport și gata.
- Nu tocmai ; caii pot alerga căruța, boii sunt mult mai înceți, carul are o mișcare tacticoasă, rumegată, parcă...și, pe urmă, nu sunt arhaice nici carul și nici căruța chiar dacă astăzi se alerga cu Lamborghini și Ferrari !
- Ei, da, dar sunt rare.
- Mai rare, dar chiar și pe autostrăzi câteodată...
- Ca o iluzie a unei lumi care dispare...
- Știu eu dacă dispare ? În fond toată viața se întâmplă într-un « car cu iluzii « ; ceea ce vedem, intuim, recapitulăm ori pur și simplu lăsăm să între și chiar să iasă de sub coviltirul protector car, de ! par a fi chiar necesități indispensabile...
- Vorba poetului : «*vântul nici nu-mi ia nici nu-mi aduce... »
- Păi, iluzii, nu ? Deschidere într-o incursiune ...iluzorie.
- Joc de cuvinte când de fapt cred că e o trapă, o cursă camuflată de interes ideea ta de a solicită iluzia ca termen interpretativ, de a-i atribui un spațiu determinant atunci când ea este, de fapt, o volatilă curiozitate umană, speculativ structurată de nesiguranțe, de eventuale spaime și poate chiar curiozități
știi de care, din alea pe gaura cheii așa că să nu afle nimeni că iți bagi nasul unde nu-ți fierbe oală.
- Sigur că-i o trapă, ce zic, o parșivenie recapitulativă către care te îndrepți cu bună știință, răscolești întrebări acumulate conștient sau nu și bineînțeles rămase fără răspuns, dar ceea ce-i realmente remarcabil este abila disimulare a acceptării, un fel de joc șotronic ; sări dintr-o casuță într- alta obsedat de grija de a nu călca alături.
- Eh ! Vorbe !
- Realul e făcut din vorbe - dacă-mi dai voie și bineînțeles contrazice toată această rătăcire speculativă... O să-mi zici că iluziile sunt numai o oblojeală de moment, aia necesară când sărim din lac în puț, un bandaj amărât încropit din resturi mai mult sau mai puțîn higienice, dar resturi oricum
iluzia posibilului imaginar fiind doar șansa de a sări peste adevăr și a ne instala cât de cât verosimil pe acel « no mans land » de care putem dispune și în care încercăm supraviețuire
chiar dacă sună exagerat ce spun.
- Chiar crezi ?
- N-ai decât să nu crezi, dar dacă arunci o privire în jur o să te scarpini în creștet încercând întrebări greu de formulat, ce să mai vorbim de răspunsuri.
- Aiurea ! Ceri prea mult. Ne-am cultivat iluzii de copii și ne-am învățat să curățim fața realului de impuritățile poticnelilor și eventual chiar s-o recompunem. Un imperiu de umbre populează ceea ce ar părea numai a fi adevărat.
- Aha ! Și n-avem decât să ne amintim că mai totdeauna suntem frumoși, deștepți, plini de talente, capabili, de neînfrânat când vrem și chiar slabi de înger când ne e cald, așa pregățiți să străbatem până și cei o mie de ani de percepție existențială incluzând, evident și hergheliile de cai verzi pe pereți... N-avem decât să punem față-n față ceea ce am dorit cu ceea ce am descoperit dorind, să confruntăm soliditatea călcăturii cu alunecările alăturea cu drumul, să punem în balanță cititul în stele cu pășirea gândului și vom înțelege iluzia, iluziile de fapt, ca pe o oază regenerativă... Fără ea o sete continuă ne-ar ține în chingile unei existențe seci.
- Și atunci, de ce iluzii ?
Poate pentru că suntem (încă !) acum, poate pentru că, carul cu iluzii e prea încărcat și se mișcă greu ori poate pur și simplu pentru că e nevoie de ele acum mai mult decât oricând
.
- Dai vină pe bătrânețe...
- Nu tocmai.
Maria Cecilia Nicu
Toronto
|
Maria Cecilia Nicu 4/19/2023 |
Contact: |
|
|
