Mărturisiri - E pericoloso sporgersi
Titlul acestui articol este inspirat din propoziția în limba italiană „E pericoloso sporgersi dal finestrino” și care în traducere înseamnă „Este periculos să te apleci pe fereastră”. Expresia a fost folosită în trenurile de călători din Romania, Italia și din alte țări europene, fiind înscrisă pe o plăcuță metalică montată lângă fiecare fereastră a trenului, împreună cu traducerea acesteia în limba română și în alte două limbi de circulație internațională.
„E pericoloso sporgersi” este și titlul filmului de debut regizat de Nae Caranfil și prezentat în premieră la Festivalul de la Cannes în 1993, la secțiunea „ Quinzaine de realisateurs”. Filmul prezintă povestea a trei personaje, un soldat, fiica comandantului și un actor cu teatrul în turneu, într-un oraș de provincie din apropierea graniței cu Iugoslavia, dintr-o „mândră țară, tânăr colț de rai”, cum cântau soldații din garnizoana locală.
Filmul „E pericoloso sporgersi” a lui Nae Caranfil a obținut Premiul criticii la Festivalul Internațional de Film de la Montpellier – Franța 1993, Marele Premiu la Festivalul Internațional de Film de la Bratislava – Slovacia 1993, Premiul „Opera Prima” și Premiul pentru scenariu, UCIN – România 1993, și Premiul special al juriului la Festivalul de Film de la La Baule – Franța 1994.
„Cu umor, cu finețe, cu inteligență, cu talent, regizorul (și scenarist al propriului film) reușește să prindă culoarea și aerul unei epoci, starea de spirit a unei generații.”, mărturisea Eugenia Vodă în România Liberă din 17 mai, 1993. Filmul a fost considerat „Unul din cele mai bune filme românești din toate timpurile” de către Cristian Tudor Popescu, în Gândul din 5 noiembrie 2009.
Filmul lui Nae Caranfil a fost realizat în momentul când memoria „epocii de aur” era încă vie în amintire, întreaga educație comunistă arătându-ne cât de periculos era să privești în afară. O fată fermecătoare într-un oraș de provincie, în care nu se întâmpla nimic, un soldat într-o unitate militară, și un actor într-o țară ca o închisoare, nu fac decât să spună povestea vieții noastre, descrisă în cuvintele regizorului: „Pentru generația mea, a trăi în România lui Ceaușescu nu însemna teroare, suspans sau aventură, ci, mai ales, altceva: senzația de claustrofobie”.
Pentru cineva care nu a trăit „binefacerile” socialismului și care visează la o nouă implementare a acestuia, epoca poate părea anacronică, cum adică să-ți riști viața pentru a scăpa de „socialism”, cum adică să spui ce gândești doar în parabole, cum adică să nu ai dreptul de a scrie, sau măcar a poseda o mașină de scris? Socialismul a crescut o generație de oameni pentru care tot ce venea din afară era automat mai bun decât ceva autohton.
Văzând însă viața ca pe un tren din care este periculos să te apleci pe fereastră și este mortal să sari în timpul mersului, poți înțelege mai bine mentalitatea acelor vremuri, când propaganda sugera că tot ceea ce venea din afară era rău. Patruzeci de ani de dictatură, împănată cu idei naționaliste de proastă factură, și cu restrângerea dreptului la călătorie din motive politice, a dus după revoluție la împrăștierea nației române peste tot în lume.
Când spunem că „vrem o țară ca afară” de fapt vrem o țară așa cum este concepția noastră despre afară, adică acel loc miraculos în care „toate relele să se spele și toate bunele să se adune”, un fel de rai pe pământ, eternul mioritic „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Privind astăzi „afară” vedem război, pandemie, sărăcie, proteste și nemulțumire peste tot în lume. Odată cu sfârșitul globalismului este din nou „periculos a privi în afară”.
Tot mai mulți oameni se îndreaptă către comunități mai mici, părăsind marile centre urbane, se vorbește despre „orașul de cincisprezece minute”, trecând direct de la „satul global” la satul medieval. Nu m-ar mira să trecem și de la tractor la coada vacii, pentru că motorina e pe sfârșite, de la automobil la bicicletă, și de la friptura de pui la terciul de orez.
De călătorii în alte țări nu mai poate fi vorba, dacă până și plimbarea într-un alt cartier al unui oraș mare va trebui aprobată în prealabil. Cam la fel ca pe vremea filmului, când aveai nevoie de recomandare de la partid pentru a merge la Băile Herculane sau în turul țărilor socialiste. Viitorul luminos vine peste noi cu un „parfum” puternic de socialism.
Să ne amintim doar apelul disperat din ultimul discurs al „conducătorului” - „stați la locurile voastre”, ca un laitmotiv al socialismului, care nu era despre oameni, despre bunăstarea și dezvoltarea acestora ca indivizi utili societății, ci despre controlul total al acestora. Despre asta este vorba și acum, când mulți jurnaliști nu mai scriu decât cu aprobare de sus, și când noile „tribunale ale poporului”, susținute de rețelele sociale, fac legea.
Doar având credință în Dumnezeu , vom răzbi și de data acesta. „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” – Luca 18:27.
Ioan Cojocariu
Aprilie 2023, Toronto
|
Ioan Cojocariu 4/17/2023 |
Contact: |
|
|
