Beatrice Silvia Sorescu si frumosul sculptat in cuvânt
Beatrice Silvia Sorescu este o poetă ce parcă a coborât dintr-o altă lume, una în care sensibilitatea, grația și duioșia sunt așternute pe o aripă de înger, menite să trezească fiori oricărui cititor. Este de-a dreptul o delectare să ai în față un volum al domniei sale, fiindcă muzicalitatea poeziilor, ideile care dospesc în fiecare poem reprezintă o punte de pe care nu ai mai vrea să cobori. Lumina din cuvânt te învăluie de la început și te conduce într-o lume a frumosului pur, o lume diafană, plină de rouă și muguri în floare. Poeta scrie ca nimeni alta, iar ,, povestea fiecărui poem te îndeamnă imediat la interpretare și trăire.
Temele la care face referire autoarea reprezintă, de fapt, marile concepte ale omenirii pe care le aduce sub ochii noștri, încercând să exprime cât se poate de simplu, dar într-o armură împodobită cu ornamente literare diverse, frământările omului, tristețea și bucuria deopotrivă, iubirea , moartea , copilăria , natura surprinsă în toate anotimpurile ei sau strigătul disperat al semenilor prinși în vâltoarea unei vieți care îi strivește.
Satul natal cu tot ce a însemnat el, ocupă un loc central în volumul de față, rădăcinile sale fiind adânc înfipte în locurile unde a văzut pentru prima oară lumină pe pământ. Bulzeștiul este, pentru poetă, un fel de rai în care se întoarce ori de câte ori sufletul îi cere. Tristețea însă, o învăluie atunci când realizează că el nu mai este același ca în timpurile copilăriei, că nu mai regăsește chipuri dragi ce îi luminau pașii.
Poemele Beatricei Silviei Sorescu reprezintă adevărate tablouri pictate de o mână iscusită, tablouri vii ce se înfășișează înaintea noastră invitându-ne parcă să pătrundem în țesătura lor. Sunt pânze de frumos, pe care pensula artistei a desăvârșit adevărate lumi pline de inefabil.
Mi-au atras atenția unele elemente ale cadrului natural atât de bine creionat de poetă, unul dintre acestea fiind mestecenii din poemul cu același titlu. Firește că ei au mai fost cântați de mari poeți ai literaturii universale, în frunte cu Serghei Esenin, cel care a făcut din acești copaci ,, cu trupuri zvelte un adevărat cult, dar poezia Beatricei Sorescu este o tulburătoare reflecție pe marginea trecerii inexorabile a timpului, înșiși mestecenii, ,, santinele fără glas, nefiind cruțați. Spre deosebire de noi, ei îl înfruntă însă ,, falnici, mereu ,, călăuzind singurătăți, aidoma luceferilor lui Eminescu pentru care sunt atât de iubiți de muritori.
Titlul acestui nou volum este unul extrem de bine inspirat, ,, Cere-mi ce vrei!, acest verb la imperativ dezvăluindu-ne clar conștiința poetei care este convinsă pe deplin de harul său scriitoricesc, fiind în stare , în orice clipă, să ne ofere, la cerere, bijuterii poetice care să emoționeze profund ființa.
Sunt versuri ce ne amintesc de adevărați titani ai literaturii universale, precum Rabindranath Tagore, și mă refer la poemul ,, Am zărit, o poezie ce ne îndeamnă la reflecții serioase, căutarea sensului vieții fiind genial redată de autoare în penultima strofă: ,, Am ales cărările preapline
Și-am strâns în sân poteci senine. Suntem obligați să le comparăm cu cele ale aceluiași Tagore, o dovadă elocventă a valorii Beatricei Sorescu: ,, Călătorul trebuie să bată la toate porțile înainte de a ajunge la a sa. Trebuie să rătăcim prin toate lumile din afară pentru a ajunge, în sfârșit, la templul cel mai lăuntric( Vezi ,, Călătorul)
Întrebările filosofice despre existență (,, Nu știu nici acum unde mă-ndrept și de unde am venit orbește?), fac din acest poem o capodoperă a literaturii române din zilele noastre, întrucât forța mesajului poetic ne trimite cu gândul la concluzia la care ajunge însuși marele Tagore: ,, Această întrebare, această așteptare / Se topește în lacrimile a o mie de flori / Și cufundă lumea sub valul acestei certitudini.
Se găsesc în poemele Beatricei Sorescu, versuri care îndeamnă la reflecții pe marginea condiției ființei umane, mereu dornică de a afla rostul său pe această lume, de a se înălța, de a fi ea însăși. Pentru a ajunge la lumină trebuie să mergem pe un drum întins de umbre vinovate ( ,,de-alunecări deșertice de vid, un drum cu ,, povârnișuri-nalte, așa cum, de altfel, ni-l descrie și Coșbuc: ,, A ta e mergerea mereu spre țintă- drum îngust și greu...( A se vedea ,, Ideal)
Întâlnim numeroase trimiteri la filosofie, teologie și literatură ,, Ființa-ntreagă, drum fără oprire- este un vers a cărui profundă semnificație o întâlnim și în capodopera lui Tagore ,, Călătorul: ,, Timpul călătoriei mele este lung, / Calea pe care o am de străbătut este fără sfârșit... ,, Ocolișurile, ,, Zidurile înalte împietrite-n noi ne vorbesc despre aceeași filosofie de viață.
Uneori, autoarea își încheie admirabil meditația despre ceea ce ne definește cu adevărat, pentru ea doar ,, prin iubire, faptă și cuvânt, fiind capabili de a găsi ,, drumul ascuns spre Dumnezeu. ( Meditație)
Tema iubirii este una profundă în volumul Beatricei Silviei Sorescu, acest sentiment fiind întâlnit într-o serie de poeme din cuprinsul cărții. Unul dintre acestea este poemul ,, Pretutindeni , în care ideea centrală este iubirea eternă , ea amintindu-ne de celebrele versuri ale lui William Schakeaspeare, regăsite în Sonetul XVIII: ,, Dar vara ta eternă nu va plăti vreodată, / Căci frumusețea-i veșnic anotimp. Poeta dedică iubirii ce este capabilă să înfrunte, un devărat imn.
Uneori, vedem cum întreaga lume este redusă doar la cei doi visători, preocupați să ,, dezgolească un univers storcând lucrurile simple. Asemănăm versurile cu cele ale lui Pușkin ,, Glasu-mi ce-mi trimite dulci și blânde șoapte, / Tulbură tăcerea glasului de noapte... Se preschimbă-n versuri lunga mea visare: Pârâiașe negre de iubire pline, Strălucesc, în noapte, ochii-ți lângă mine....
Alteori, beatitudinea de care cei doi îndrăgostiți sunt cuprinși, ,, Ștergem cu un gând tristețea, lăsând cerul alb, curat, /Curgem râu prin râul firii, ne amintește de alte versuri celebre ale lui Shelley.
În alte poeme, poeta ne îndeamnă să prețuim lucrurile simple, într-o lume în care am devenit incapabili să înțelegem frumusețea, liniștea, armonia. Îndemnul din poemul ,, Dormi! de a nu uita ceea ce contează, prin forța mesajului amintește de Esenin, Blaga sau Coșbuc. Autoarea ne lasă să reflectăm pe marginea vieții , cei demni aleg în viață ,, un drum îngust și greu, pe care puțini au curajul de a-l urma. Ei nutresc mereu speranța ca ,, Lumina care zace în țesătura ființei, / Va naște numai curcubeie pe-ntinderile mari, albastre. ( Doar verticali) Aceeași viziune despre viața ideală, trăită în fiecare clipă cu demnitate, o întâlnim și în poemul ,, Prometeu descătușat al lui Percy Shelly: ,,Căci mintea-mi tronează o pace blândă ca lumina.
În poezia Beatricei Sorescu revine obsedant, imaginea copiăriei, cu figurile reprezentative: părinți, bunici, vecini etc. O poezie tulburătoare, închinată mamei, rămasă în mintea poetei atât de vie, ca un ,, murmur greu, versuri de o sensibilitate ieșită din comun a scriitoarei, aspect ce caracterizează, de altfel, întreaga-i operă. Cititorul este profund impresionat și emoționat de evocarea chipului sfânt al mamei ce nu poate să treacă apele Sfinxului, întrucât în mintea poetei acesta ,, Se naște din nou în necuprinsul gând / Din frunzele-ngropate de aramă. Iubirea, pentru cea care rămâne mereu în inima autoarei ,, O boltă ce răsfrânge-n suflet luna, ne trimite cu gândul la Esenin ( vezi ,, Scrisoare mamei), George Coșbuc, ,, Mama sau Nicolae Labiș, ,,Mama, cea mai elocventă dovadă a valorii Beatricei Sorescu în domeniul poeziei.
Trebuie amintit un poem din acest volum, intitulat ,, Frământări, care mi-a atras atenția întrucât în el regăsim multiple semnificații filosofice și teologice. Primele două strofe îndeamnă cititorul să reflecteze pe marginea cartezianismului lui Decartes, continuând cu existențialismul lui Kirkegaard Heidegger sau Sartre. Nici trimiterile la literatură nu sunt puține, mesajul primelor două strofe fiind edificator în ceea ce privește calea pe care eul liric a ales să o urmeze: ,, Și merg pe drumul meu frumos și drept. Pentru poetă, gândirea e ,, strigăt captiv lui Dumnezeu, ,, neajuns al ființei, ,, negândit rămas mereu întreg, ,, rază lentă spre albastre stele, ,, infinit spre care tot alerg. O veritabilă revelație în sensul celei aparținându-i lui Augustin de Hipona: ,, Mens ipsa non potest comprehendi neca se ipsa, ubi est imago dei.
Alteori întâlnim ecouri din poezia lui Pablo Neruda: ,, Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă și detestând ploaia care nu mai încetează ( ,,Cine moare).
Aceeași filosofie de viață este întâlnită la Beatrice Silvia Sorescu și în versurile: ,, Nori cenușii s-au așezat de-a rândul, / În noi, noi bucurii ni se deschid. Pentru poeta noastră ploaia e dătătoare de speranță, versurile de la începutul strofei a doua fiind edificatoare în acest sens: ,, E noapte-n zi, i-un cer aprins de smoală. Bucuria ,, În mine-s drumuri pline de senin și renașterea, ,,Pe umeri ne-ncolțesc cărări de stele- un vers comparabil, prin frumusețe și profunzime , cu cel al unui titan al literaturii universale, așa cum este Neruda.
Prezentă în volumul de față este și tema istoriei. E de amintit celebra afirmație a lui Marin Preda : ,, Fără istorie, literatura se axfixiază. Poemul ,, Călăreții reprezintă așadar o reflecție generală pe marginea trecutului glorios al poporului român, autoarea punând în lumină, într-un mod atât de emoționant, eroismul strămoșilor noștri. Poezia evocă admirabil faptele de vitejie ale înaintașilor noștri, singura șansă pentru revigorarea unei națiuni ce s-a obișnuit să stea în letargie, ,,În nemișcare ( vezi ,, Deșteptarea României de Vasile Alecsandri) de peste trei decenii: ,, Sunt călăreții noștri, care-au luptat odată, / Se risipesc și-acum prin zarea asta-naltă, / Ascultă cu tărie ce vremuri sunt acum, / Și gata sunt cu toții ca să ne iasă-n drum,
Întâlnim în volumul ,, Cere-mi ce vrei! al Beatricei Silviei Sorescu, memorabile poeme de revoltă socială, mesajul transmis de autoare reliefând sentimentul de profundă tristețe pentru suferințele nesfârșite ale semenilor săi. Poeta vede cum viața a devenit povară ( pentru cei mulți și obidiți, pe când ,, mișeii au viitorul numai pentru ei în aceste ,, vremuri de restriște, singurul refugiu fiind în interiorul ființei, dovadă a existenței unei puternice conștiințe. Ultima strofă a poemului ,,Singurătate ne îndeamnă la o reflecție serioasă pe marginea modului în care alegem să trăim sau să murim, motiv pentru care consider acest poem ce trimite obligatoriu la istoria poporului român, la literatură - cu predilecție la poezia de revoltă socială, la filosofie sau la religie - o adevărată capodoperă a poeziei românești actuale.
Așadar, o poezie plină de sensibilitate, o poezie a luminii, aceasta reușind prin fiecare poem să străbată ființa și să o înalțe, o poezie unde sufletul poetei este așternut direct pe pânza cuvintelor, învăluit într-o horbotă de raze binefăcătoare , gata să înflorească precum o primăvară înmiresmată. Cuvintele, ramuri verzi, muguri desfăcuți gata să-și primenească seva cu aromele dulci ale iubirii din noi...
Cătălin Ghițuleasa
|
Cătălin Ghițuleasa 4/13/2023 |
Contact: |
|
|
